Anul Eliade

Există în cultura română recentă o dominantă contraproductivă – aceasta pentru a nu vorbi în termenii categorici, dar perfect justificabili ai prostului obicei ca dimensiune normativă – a readucerii aminte, ce ţine fie de o cultură a parastasului, fie de una a festivului, suplinind restituirea firească de lungă durată a unor momente esenţiale de istorie intelectuală. Dar chiar şi aşa, propensiunea spre amatorism şi improvizaţie nu lipseşte – exceptând unele situaţii notabile –, în care tămâierea propagandistică şi autosuficenţa devin locuri comune ale unor demersuri patetice.

Cazul cel mai elocvent cu putinţă este marcarea centenarului Eliade care riscă să treacă ca o altă simplă aniversare culturală din lungul şir al festivismului românesc. Deşi suntem la jumătatea anului de la acest moment cultural sub care ar trebui să stea anul 2007, nu putem să nu remarcăm, cu o undă enormă de regret, inconsistenţa intervenţiilor prilejuite de acest moment. Dincolo de puţinele colocvii naţionale şi în special internaţionale serioase dedicate operei şi vieţii lui Eliade sau de prezenţa unor numere firave din publicistica culturală consacrate centenarului Eliade, vedem o anumită jenă sau chiar o crasă indiferenţă de a întreprinde nişte lucruri pe termen lung pentru cinstirea memoriei lui Mircea Eliade. Suntem la o oarecare distanţă de momentul de a avea un corp robust de specialişti români în materie de istoria religiilor, cu atât mai mult a unor specialişti în Mircea Eliade care să valorizeze moştenirea sa şi să dea măsura performanţei sale. Soarta istoriei religiilor în România va depinde hotărâtor de capacitatea de a înfiinţa astfel de catedre universitare în care să lucreze tinerii cercetători români specializaţi într-o asemenea disciplină, în Occident, care pot forma, la rândul lor, o şcoală solidă.

Nu ne-am propus în textul de faţă să abordăm un aspect ştiinţific al operei eliadiene, ci să ne referim la o dimensiune mai puţin examinată, aceea a omului Eliade care îl dublează permanent pe savantul Eliade. Nu este vorba de vreun studiu psihanalitic care să ofere un diagnostic precis al profilului uman al istoricului religiilor, lucru, de altfel, greu de realizat, ci de un material care propune câteva consideraţii asupra omului Eliade, atât din perspectiva operei existente (Memorii, Jurnale, Dialoguri), cât şi a unor mărturii personale ale unor colegi ai săi de generaţie.

Ceea ce caracterizează omenia lui Eliade este modestia sa, dublată de o simplitate, pe alocuri deconcertantă, trăsături care s-au răsfrânt şi în planul comportamentului său academic. Apariţiile publice ale tânărului Eliade la diverse conferinţe, colocvii sau cursurile ţinute la Universitatea din Bucureşti, ca asistent al lui Nae Ionescu, precum şi prezenţa de mai târziu din Occident a savantului Eliade sunt marcate de aceste constante caracteriale majore, modestie şi simplitate. Codul său de conduită impunea o dimensiune a generozităţii şi a altruismului, măsura nobleţei sale spirituale prin care se dăruia tuturor, cheltuind energii extraordinare, lucru pregnant vizibil în perioada exilului său anticomunist. Atunci Eliade a devenit motorul acţiunilor de păstrare a tradiţiei culturale şi spirituale româneşti, prin crearea unor centre de cercetare, a unor reviste culturale şi ştiinţifice, prin sprijinirea unor iniţiative semnificative pentru funcţionarea eficientă a exilului anticomunist românesc. Conştient de darurile şi posibilităţile sale, şi totuşi bucurându-se de succesele altora, Eliade nu dorea pentru sine decât să continue ceea ce începuse: aprofundarea fenomenului religios, precum şi apărarea şi promovarea ideilor sau a idealurilor pe care le socotea că aparţin neamului întreg. Astfel, Mircea Eliade se distingea nu numai prin nenumărate virtuţi şi calităţi, ci şi printr-o concepţie cu totul personală a eleganţei sufleteşti.

Alături de întreaga sa generaţie, Mircea Eliade găsise în Nae Ionescu un maestru şi un model. Dar alături de alţi câţiva foarte puţini teologi Eliade descoperise în Profesorul de logică şi metafizică pe singurul laic care nu numai că înţelesese structura şi problemele Ortodoxiei româneşti, dar măsurase şi gravitatea crizei pe care o străbătea Biserica Ortodoxă Română. Eliade s-a integrat în ceea ce s-ar putea numi mişcarea de înnoire a gândirii religioase româneşti.

Nu se va putea înţelege niciodată gestul perfect uman de aderare a lui Eliade la principiile Mişcării Legionare dacă nu se pleacă în această analiză de la adecvarea de structură spirituală. Primatul spiritualului, al Predaniei sau al Sfintei Tradiţiei a Bisericii este fundamentul pe care s-a creat legionarismul şi care a consunat cu modul de gândire a unei întregi generaţii de intelectuali creştini, în frunte cu Nae Ionescu. Trebuie să facem o distincţie clară între linia pe care se situa Mişcarea Legionară şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii atinge perfecţiunea şi sublimul şi ea nu poate fi coborâtă pentru a explica faptele umane. Mişcarea Legionară tindea către o asemenea linie, se ridica spre ea atât cât îi permitea greutatea păcatelor şi condamnarea la care oamenii au fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât a putut această mişcare, prin eforturile sale umane, de a se înălţa spre linia Ecclesiei.

Aceste principii fundamentale, după care Eliade s-a ghidat toată viaţa şi pe care nu le-a abandonat niciodată, au fost regăsite de istoricul religiilor în structura Mişcării Legionare. De altfel, valorile unei asemenea mişcări de revigorare creştină, unică în spaţiul european, potrivit lui Petre Ţuţea dar nu numai, fundate pe ideea de Tradiţie, Ecclesia (cu cele două consecinţe importante: ideea de jertfă şi cultul eroilor), nu aveau cum să nu fie împărtăşite de o generaţie precum cea a lui Eliade. Ceea ce trebuie să-l fi atras pe Mircea Eliade la Mişcarea Legionară era acea sinteză de românism şi spiritualitate care realiza exigenţa unui “mesianism” specific românesc.

Oare se putea Eliade desolidariza de aceste principii normative, nedesolidarizându-se de o întreagă generaţie care trecea prin furcile caudine ale Infernului, plecând de la asasinatele criminale ale lui Carol al II-lea împotriva colegilor generaţiei’27 şi nu numai, continuate de regimul antonescian şi duse la apogeu de comunism? Se putea Eliade desolidariza de jertfele generaţiei sale sau de suferinţele îndurate în temniţă sau în exil? Şi oricât se străduiesc detractorii eliadieni să demonstreze printr-o logică a nefirescului, Mircea Eliade nu a renunţat până la moarte la aceste principii normative. Dacă este să ne referim la aspectul omului Eliade din această problemă, se pare de-a dreptul obsedantă pentru protestantismul raţionalizant şi pentru materialismul bolşevic ateu, să avem mereu în vedere afirmaţia Părintelui Iustin Pârvu potrivit căreia nerecunoaşterea şi cinstirea jertfei martirilor şi mucenicilor români nu pot atrage decât pedeapsa divină.

Omul Eliade, profund ataşat tradiţiei spirituale, culturale şi identitare româneşti, constituie punctul necesar de plecare pentru înţelegerea unei biografii exemplare în care fiinţa şi opera constituie o unitate indestructibilă. Dacă în privinţa descifrării operei eliadiene se cere maximă competenţă, în privinţa revelării dimensiunii umane a lui Eliade se cere un instrumentar bazat pe bună credinţă, bună măsură, toate subsumate unei empatii, la nivelul adecvării structurii spirituale, ca modalitate sui generis de percepere a esenţei umane.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!