Intelectualii si Dreapta

Dreapta împrejur

William F. Buckley scria cândva ca, daca ar avea de ales între a fi condus de primii doua mii de oameni din cartea de telefon a Bostonului sau de corpul profesoral de la Harvard, el i-ar alege pe primii. Mi-am amintit de aceasta provocatoare judecata de când au început din nou, în România, discutiile despre intelectuali.

Ca si în 1990, "intelectualii" se afla în opozitie. Numai ca, daca în 1990 combateau un populist presedinte de stânga, astazi combat întregul sistem de arendasie parlamentara a României alaturi de un populist presedinte de Dreapta. Pe fondul agresivitatii crescânde a politicii externe a lui Vladimir Putin, al coruptiei interne generalizate si al ticalosiei - din topor sau din stilet - unei mari parti a clasei politice, prezenta si orientarea în arena politica a "intelectualilor" e de salutat. Din câte înteleg, ceea ce încearca acesti "intelectuali" e sa-l ajute pe presedintele Basescu sa creeze cadrele legal-institutionale ale dezvoltarii unei Românii normale. Si "intelectualii" cu pricina, si adversarii lor, si neoconservatorii americani care ofera protectie presedintelui Basescu si inspiratie "intelectualilor", înteleg acea normalitate ca fiind una de "dreapta": anti-centralista, bazata pe economie de piata, pe subsidiaritate, pe separatia puterilor în stat, pe autonomia politico-economica a persoanei.

În aceste conditii, elitismul "intelectual" al grupului care îl sustine pe presedintele Basescu e fie o eroare, fie o scapare freudiana. Si asta pentru ca exista o lunga traditie dreptaci-conservatoare de critica a intelectualilor. De la Charles Maurras si Vilfredo Pareto la Thomas Molnar, Arnold Toynbee, William F. Buckley si Tom Wolfe, pretentiile de elita gnostica ale intelectualilor au fost dezumflate cu finete si umor. Jules Monnerot definea intelectualii drept produsul unei "fomari accelerate a elitelor" în urma careia se obtin persoane hipersensibile, dominate de afect, niste "pseudo-rationalizatori auto-amagiti" care sufera ca nu le sunt recunoscute meritele în numele carora se considera "îndreptatiti" sa pretinda diverse lucruri (de la pacea în lume si eradicarea HIV în Africa la eliminarea icoanelor din scoli). Dupa cum spunea Monnerot: "Daca intelectualul ar avea inteligenta de a întelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual."

În Apus, intelectualii sunt rezultatul aparitiei "statului rational", al ingineriei sociale, al statului care întelege sa reguleze pâna si cele mai intime aspecte ale vietii umane în numele utopiei. Dupa cum scrie istoricul Marc Raeff în clasica sa lucrare The Well-Ordered Police State, dupa socul produs de Reforma în secolul al saisprezecelea asupra societatii catolice, dupa decesul valorilor morale si intelectuale care au sustinut crestinatatea apuseana, a fost nevoie ca statul sa preia multe din functiile îndeplinite cândva de Biserica. Înainte de Reforma, statul era conservator, functia lui fiind aceea de a pastra rânduiala, de a garanta ordinea traditionala, starea de lucruri. Dupa Reforma, odata ce si-a dezvoltat o birocratie, statul a devenit, din conservator, prospector, a început sa faca planuri de dezvoltare. Din garant al consensului moral-social, statul a început sa fabrice si sa impuna un consens moral-social. Însarcinati cu trasarea si popularizarea acestor planuri au fost intelectualii.

În Rasarit, mai întâi în Rusia lui Petru cel Mare si apoi în Balcanii eliberati de sub turci, intelectualii sunt rezultatul modernizarii prin ukaz, al încercarii de a occidentaliza societatea fara a o prabusi revolutionar. Prins între modernizare si subversiune, între dorinta statului de a strica vechile (ne)orânduieli si necesitatea de a tine lucrurile sub control, intelectualul e prin definitie un agent "revolutionar cu voie de la politie", un agitator în raport cu societatea si un conformist în raport cu puterea (de stat sau consulara). Intelectualul traieste deci într-o simbioza dialectica cu statul pe care, în calitate de "bacil revolutionar" (apud Lenin, un intelectual), îl ajuta sa "progreseze" spre o treapta superioara prin celebra "critica constructiva" (apud Iliescu, un alt intelectual). Intelectualii sunt ca pasarile care ciugulesc resturile de mâncare de pe spinarea creponata si dintre maselele hipopotamului/leviathanului care e statul modern.

Termenul "intelectual" a fost folosit pentru prima data de Clemenceau care, în 1898, a publicat în ziarul "l’Aurore" un "Manifest al intelectualilor" în cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, "intelectualitatea" a capatat nu numai un nume, ci si un destin: acela de a semna petitii publice. Scriitorul american Tom Wolfe spunea ca un intelectual e cel care, în numele unei anumite competente academice, vorbeste în public despre lucruri la care nu se pricepe. La aceasta s-ar putea adauga si ca intelectualul e cel care refuza sa fie caracterizat prin altceva: prin faptul ca e tata, crestin sau turc, bogat sau sarac, taran sau inginer sau profesor universitar. "Intelectualul" e versiunea imaculat tehnocratica a "cetateanului indignat", e sortul pe care-l îmbraci în public atunci când te pretinzi echidistant-stiintific, cu functia intelectiva neafectata de nimic functional-organic, de nimic din ceea ce implica o responsabilitate concreta: fata de o familie, o parohie, un cartier, un oras, un cont în banca. Intelectualul e responsabil fata de "opinia publica" la fel cum mulahii sunt responsabili fata de celebra "Arab street". Existenta intelectualului postuleaza existenta "maselor", a turmei care trebuie condusa, mulsa, tunsa si frezata în numele unui adevar superior. Intelectualii sunt asadar pontifii unui zeu vacant, niste preoti a caror liturghie nu slujeste la "prefacerea" darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde si tentatia puritan-predicatoare, degradarea realitatii în discurs/apel/manifest.

E oare cantonarea a ceea ce ar trebui sa fie "Dreapta româneasca" într-un discurs "intelectual" o scapare, o nostalgica întoarcere la gosismul civic al anilor ’90, sau semnul ca, dupa moda europeana, Dreapta noastra e de stânga? În ciuda filiatiei neoconservatoare americane afisate, avem o dreapta cu "intelectuali" care sprijina un presedinte "populist" dar aplauda scaderea demografica a României, cu spirite care iubesc "religia" dar detesta parastasele, cu milenarieni tehnocrati, cu oameni "amorezati de popor" dar care se vor ei însisi elita si, ca atare, refuza sa se defineasca prin ceea ce i-ar face identificabili restului populatiei. Sunt sigur ca Gabriel Liiceanu ar avea mai multa priza la public daca l-ar sustine pe presedintele Basescu în calitate de director de editura, de profesor universitar sau de tata decât în calitate de "intelectual".

Nu cred ca Dreapta româneasca are vreo sansa atât timp cât, dupa ce a abandonat ideea nationala si pe cea religioasa, se defineste nu în termeni personalist-organici, ci în termeni "intelectuali". În aceste conditii, ceea ce ramâne din Dreapta româneasca e doar un descarnat liberalism economic si un legalism tehnocratic ale caror palori vor fi speculate de voiosii "bacili revolutionari" ai stângii multicultural-ecologiste.

Ce sunt intelectualii?

Articolul meu * despre falsitatea pozitiei de "intelectual de dreapta" a stârnit consternare. Cum adica sa nu ne mai pretuim "intelectualii"? Daca nu suntem "intelectuali", "elite" atunci nu ne ramâne decât sa devenim "mârlanime". Daca nu "elita intelectuala" sa ne arate drumul, atunci cine? Ce anume vreau sa pun în loc? Daca nu dresam, pacalim si luminam noi masele în spiritul libertatii, atunci cine sa o faca?

În sens propriu, intelectualii au aparut în 1898, atunci când Clemenceau a folosit termenul pentru a-i desemna pe cei care semnau în publicatia sa, "Aurora", un apel în sprijinul capitanului Dreyfus. Prin "intelectuali", Clemenceau îi întelegea pe scriitori si universitari amalgamati sub cupola agitatiei publice pentru o cauza. Înainte de acest moment, existau artisti/scriitori - boemi sau îmburgheziti, îmbogatiti de arta pentru arta sau ruinati de arta cu tendinta – si profesori, specialisti în diferite domenii, oameni a caror prima chemare era sa transmita o traditie generatiilor urmatoare. Intelectualul e deci un fel de catâr obtinut din împerecherea armasarilor scriitoricesti de cursa scurta, foiletonista, cu asinii academici, ducând în spinare desagii grei ai notelor de subsol pe parcursul a dense si ponderoase tomuri.

Ca atare, intelectualul e o strutocamila, o himera, o fiinta care nu exista decât în imaginatie, de dragul povestii sau al demonstratiei. O dovedeste si faptul ca nu exista meseria de intelectual, ca nu exista sfinti ai intelectualilor asa cum exista sfinti ai pompierilor, scriitorilor sau tâmplarilor. Intelectualul nu e o meserie decât în cazul revolutionarului de profesie, care traieste din banii fundatiilor sau din sinecuri si care nu e de dreapta, ci de stânga. De la comunistul Lenin, la socialistul Hitler, revolutionarii de profesie au fost niste intelectuali traind pe banii partidului sau ai partidei.

A spune deci ca suntem "intelectuali conservatori" e un nonsens. Si ramâne un nonsens chiar daca mergem mai în adâncime cu istoria "intelectualilor". În cazul în care alegem sa neglijam semnificantul si sa urmarim semnificatul, vom gasi ca stramosii intelectualilor, protointelectualii ca sa zicem asa, sunt, fara exceptie, oameni traind în marginea templului, oameni care au abandonat sacrul în favoarea retoricii câstigatoare, a argutiei mercenare: sofistii antici, saltimbancii medievali, umanistii renascentisti care tunau împotriva relelor Curiei dar linguseau orice marunt tiran local, si filosofii secolului al XVIII-lea, specialisti în revolutie cu voie de la politie si în adulat "despoti luminati". Thomas Morus era cât pe ce sa devina intelectual, dar s-a razgandit si s-a facut sfânt, sau, ma rog, a fost martirizat de gâdele regelui Henric al VIII-lea, altminteri om luminat, autor de polemici teologice si intelectual al vremii sale.

A spune ca esti "de dreapta" si "intelectual" înseamna deci fie a declara ca esti de dreapta economica, adica adept al economiei de piata, si atât, fara valorile personaliste asociate dreptei politice, fie a nu spune nimic. Dar în primul caz, ca om care militeaza pentru valorile "pietei libere", nu poti sa afirmi, precum Gabriel Liiceanu în timpul interviului cu Robert Turcescu, ca nu admiti sa fii "coborât la nivelul" presei deoarece nivelul presei e o expresie a pietei libere.

A spune ca reprezinti "elita intelectuala a României" e si mai stupefiant. Acest lucru ar putea însemna fie ca reprezinti elita intelectualilor României, fie ca reprezinti elita României. Din moment ce "intelectualii" nu exista, nu ai cum sa reprezinti elita a ceva ce nu exista decât daca, în conditiile în care "intelectualitatea" e un amestec dintre artisti si universitari, esti cel mai artist dintre universitari si cel mai universitar dintre artisti. Desi rar, lucrul nu e cu totul imposibil, dupa cum o dovedesc atât cei care, în virtutea talentelor lor academice sustin plicticoase rubrici la ziar, cât si cei care în urma vivacelor lor articole de opinie obtin catedre universitare.

Mai exista apoi posibilitatea sa spui ca esti elita intelectuala a României în sensul ca esti elita conducatoare a României, ca intelectualii sunt cei care trebuie sa arate drumul, un fel de constiinta revolutionara marxista, si ca deci elita intelectuala e elita conducatoare. Corect, daca n-ar fi gresit. Elita României nu e alcatuita din intelectuali. Elita României e alcatuita din elitele tuturor corpurilor profesionale, tuturor categoriilor sociale functionale: de la elita taranimii la cea a mecanicilor de locomotiva. Elita României e crema acestor elite. Intelectualii nu pot pretinde sa fie elita României deoarece nu pot uzurpa dreptul celorlalte elite.

Daca cea mai mare viclenie a dracului e sa ne faca sa credem ca nu exista, cea mai mare viclenie a "elitei intelectuale" e sa ne faca sa credem ca exista. Ca orice grupare de oameni inteligenti, "intelectualii" stiu sa pretuiasca machiavelismul, de extractie leostraussiana sau de serbet balcanic. În conditiile în care profesorii universitari nu se bucura de fapt de nici o trecere în România pentru ceea ce se pricep sa faca, în conditiile în care scriitorii nu mai intereseaza pe nimeni pentru ceea ce se pricep sa faca (probabil pentru ca nu se pricep prea bine), ei s-au gândit sa capteze atentia tuturor pentru ceea ce nu se pricep sa faca. Si astfel au devenit intelectuali.

"Intelectualul" e deci valoarea de piata a unui artist sau universitar. Ca orice cotatie bursiera, e dependenta de fluctuatiile climatului de opinie, de speculatii si escrocherii, si nu întotdeauna are legatura cu valoare în sine a produsului. Ca atare, intelectualul nostru "de dreapta" (economica, nu politica, adica liberal, nu conservator) mai are o bizarerie: ca desi predica valorile individualismului nu se misca decât în grup compact, desi lupta, corect, pentru votul uninominal, e un virtuoz al listei. Nu exista intelectual, ci intelectuali. Sau Intelectual, generic.

Ce îi trebuie României deci, prin ce putem înlocui "intelectualii"? Prin valori. Nu prin elita intelectuala, ci prin elitele României, definite dupa criteriile pe care le-au folosit comunistii ca sa le identifice si extermine. Nu înteleg de ce un specialist la vorbitul în oglinda ar fi mai folositor României decât un bijutier priceput si onest. Ne trebuie oameni care nu cad într-o râna daca nu marsaluiesc cot la cot cu altii. Ne trebuie oameni care pot sta pe propriile picioare, oameni autonomi economico-profesional. Oameni întregi. Oameni încercati, moral si profesional. Ei exista, nu trebuie "creati" prin inginerie sociala sau luminati de la Bruxelles. Ei exista, numai ca exista într-o realitate sufocata si de nominalismul intelectual, pentru care nimic din ce e real nu e adevarat, si de realismul gros al îmbuibarii parvenite, pentru care nimic din ce e adevarat nu e real. Trebuie doar sa îngaduim realitatii sa devina una cu adevarul.

Mircea Platon

* Prima parte a acestui text, intitulata "Dreapta împrejur" a aparut de sine statatoare în "Ziarul de Iasi" pe 17 iunie a.c.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!