Distrugerea mediului - drama si jocuri politice

În ultimii ani, planeta da tot mai des semne ca nu mai poate face fata presiunii continue la care o supune omul. În conditiile boom-ului demografic din ultimul secol, exploatarea resurselor a luat proportii colosale. Procedeele de exploatare, dar mai ales consumul hidrocarburilor, necesar obtinerii de energie, în cantitate tot mai mare (nu doar ca urmare a cresterii demografice, ci si în urma modernizarii si mondializarii) au condus la emisii uriase de gaze cu efect de sera, pe baza de carbon, în atmosfera; ecranarea face ca planeta sa se supraîncalzeasca. Energiile numite alternative (regenerante si nepoluante) nu pot suplini nici pe departe consumul omenirii – unele dintre ele necesita cheltuieli subsatantiale, iar altele sunt prea nesigure pentru a asigura investitii si folosire de lunga durata. Ramâne energia nucleara, dar aceasta are dezavantajul ca, pe lânga deseurile care necesita conditii speciale de depozitare, poate produce catastrofe ecologice si nu poate asigura necesitatile de transport.

Trebuie deci sa se caute solutia energetica salvatoare. Problema este ca, pâna la a o gasi, în loc de a reduce consumul, omenirea continua sa exploateze, sa se distreze si sa consume cu nepasare. Daca tot nu poti schimba sursele de energie (care oricum, având în vedere si consumul tot mai mare, nu ne vor mai ajunge în curând), ar fi de dorit sa minimizezi consumul si sa creezi conditiile pentru reciclarea gazelor de sera. De milenii, planeta, asa cum a gândit-o Creatorul sau, are un sistem natural de aparare, care recicleaza bioxidul de carbon: plantele – si este vorba mai ales de paduri. Acestea au fost însa folosite de omenire ca sursa de energie pentru încalzire, ca materie prima pentru constructii, defrisarile fiind practicate si pentru extinderea suprafetelor locuite. Scaderea masei verzi se dovedeste acum catastrofala pentru planeta, cu atât mai mult cu cât, desi s-au inventat diverse materiale si s-a trecut demult la obtinerea energiei din hidrocarburi, din varii motive, defrisarile continua în ritm alert. În principal distrugerea padurii tropicale, a celei ecuadoriale (vezi dezastrul din padurile Amazonului) au redus substantial capacitatea plamânului verde al Terrei.

Gravitatea situatiei a dus la constientizarea unor oameni, care, grupându-se în ONG-uri cu profil ecologic, precum "Greenpeace", fac tot posibilul pentru a sesiza autoritatile de pericol, chemând la actiuni hotarâte împotriva marilor companii multinationale responsabile de dezastru. De altfel, daca mult timp s-au facut ca nu aud drujbele din padurile braziliene si ca nu vad micsorarea continua a banchizelor, marea spartura din stratul de ozon din emisfera sudica, precum si tot mai pronuntatele schimbari climatice i-au convins si pe mai marii lumii ca ceva trebuie facut. Astfel s-a concretizat Protocolul de la Kyoto, (care însa, din pacate, nu a fost semnat si de cei mai mari poluatori mondiali: Statele Unite ale Americii si China), completat prin convorbirile de la Berlin din aceasta vara.

În ce priveste România, nu este de ajuns ca vecinii nostri ukraineni ne procopsesc cu radiatii (de la etern fumegândul Cernobîl), fosfor si cu minunatul canal Bîstroe. Ne distrugem si noi însisi mediul. Daca Ceausescu ne fericise cu cimentul de la Bicaz si crâncena poluare de la Copsa Mica, potentatii actuali (multi fosti securisti, turnatori si nomenclaturisti) au ca principala preocupare sa taie padurile pentru a astâmpara foamea de cherestea a Orientului Mijlociu. În cea mai sincera înfratire, excroci români si unguri au defrisat muntii din Bacau, Harghita si Suceava. Nici recent împroprietaritii (fie ca este vorba de simpli particulari, fie – din pacate – chiar de reprezentanti ai Bisericii) nu se dau în laturi de la a rade munti întregi. Daca nu se mai poate legal, se gasesc alte metode: se taie în copaci, astfel încât acestia sa se usuce singuri si sa fie mai apoi doborâti legal; în plus, aceste taieri au grija sa lase goluri în masa lemnoasa, astfel încât tot mai desele fenomene meteo extreme recente sa faca ravagii în padurea a carei rezistenta la vânt a fost în acest fel subrezita. Nici marile orase nu stau mai bine: se cunoaste recentul caz al parcului Bordei, sau al complexului "Palace" din Iasi. De altfel, în toate marile orase se distrug parcuri pentru a se construi parcari – numai pentru Bucuresti se vorbeste de un milion de copaci taiati din 1990 încoace. Numarul mare de masini îngreuneaza circulatia si lungile asteptari la semafoare nu fac decât sa mareasca cantitatea noxelor emanate în atmosfera (în mod curios, foarte multi oameni au impresia ca noxele pleaca undeva în spatiul cosmic; nu vor sa înteleaga ca toate aceste substante improprii vietii nu pleaca nicaieri, ci ramân în atmosfera, pe care o încarca si o deregleaza).

Efectele sunt vizibile cu ochiul liber: în România, inundatiile din vara anului 2005 erau "completate" de canicula ucigasa din Europa vestica; acum, în timp ce mare parte a Europei si a Statelor Unite se usuca în temperaturile caniculare, Marea Britanie este înecata de ploi diluviene. Prognoze dintre cele mai sinistre sunt aruncate pe piata mediatica, mergând pâna la topirea calotelor, si desertificarea unei Europe mult redusa ca suprafata, dupa disparitia unor largi teritorii sub apele crescute ale marii. La polul opus, alte scenarii prevad o noua glaciatiune, care ar afecta zonele cunoscute pâna nu demult ca temperate. Se vorbeste si de mase de emigranti "climatici" si de razboaie pentru surse de energie si mai ales pentru apa. La noi, se observa deja desertificarea unor zone tot mai mari din sudul si estul tarii, adâncirea pânzei de apa freatica, infestarea, colmatarea sau secarea fântânilor.

Desigur, România a semnat documentul de la Kyoto (precum si alte acorduri si conventii bilaterale, regionale si internationale privind protectia mediului), dar, în afara de a respecta volumul de noxe repartizat, ce altceva mai fac autoritatile române pentru a proteja natura? "Argumente" de genul: "daca nu fac altii mai mari, ce rost are sa facem noi?" mi se par extrem de paguboase. Nu va opri România singura încalzirea globala si schimbarea climei, dar sa nu uitam ca si alte guverne, mai ales în Europa, au pus la punct, în ultimii ani, programe de mediu serioase. Cu multa munca, este drept, printr-un program de ecologizare judicios, bazat pe împaduriri, România poate spera sa-si creeze, pâna nu este prea târziu, un microclimat, care sa amâne inevitabilul, sau care sa ne permita sa asteptam aparitia combustibilului nepoluant-minune. Evident, politicienii nostri nu au astfel de preocupari, ci sunt mai interesati sa construiasca noi si noi case de vacanta, daca se poate, chiar în inima parcurilor naturale, pe care nu se sfiesc de altfel sa le "retrocedeze" la tot felul de neaveniti si impostori. Singurul care a luat atitudine publica a fost presedintele Basescu, care a cerut demararea unui program de împadurire la nivel national.

Am auzit si teorii conform carora nu trebuie sa facem nimic pentru a schimba cursul evenimentelor, pentru ca astfel am îndeparta Apocalipsa, intervenind în Planul divin. Ba sunt unii care ne cer sa grabim a doua Venire (nu vreau sa ma gândesc ca una dintre procedurile lor preferate ar fi aceea de a da foc la vegetatia uscata pe timp de canicula). Problema este ca acesti asa-zisi credinciosi tocmai asta nu înteleg: ca prin actiunile sale, în încercarea sa voita sau nu de a "grabi" Sfârsitul, omul deja intervine în planul divin. Nu-mi amintesc sa scrie undeva ca Iisus a cerut sa-L "ajutam" cu Apocalipsa, taind sau dând foc padurilor sau aruncând în atmosfera tot felul de noxe. Din câte putem citi în Carte, El se descurca si singur cu ceea ce are de facut, iar cât despre momentul acela, nu noi suntem în masura sa hotarâm. Asa ca hai sa nu fim ipocriti si sa aratam cu degetul spre noi, ca vinovati de aceasta situatie si ca viitori responsabili pentru încercarea de a o remedia.

Sunt unii care deja o fac – pomeneam de organizatiile ecologiste. Din pacate, multe nu sunt dezinteresate, iar cristalizarea ideilor ecologiste într-o doctrina politica (vezi aparitia partidelor politice ecologiste) miroase si mai putin a apa de trandafiri. Asa cum au remarcat de mult cercurile conservatoare, ecologismul (politic si nu numai) este militant stângist. Practic, ideea de protectie a mediului a fost confiscata de stânga politica si ideologica si împanata cu alte idei, servite la pachet: pacifismul, feminismul, protectia minoritatilor. Ideea initiala de protectie a mediului si-a pierdut astfel puritatea si scopul prim. Ecologia nu poate reprezenta apanajul doar a unei parti a spectrului politic, în speta, al stângii si nici nu poate fi deturnata spre alte idei, unele fara nici o legatura cu directia de baza.

În România, activitatea ecologica este sporadica, organizatiile de acest tip lovindu-se de indiferenta si lipsa de civism a românului (spre a cita doar doua exemple, câti români au venit pâna acum sa demonstreze în sprijinul parcului Bordei, sau câti au intervenit anul trecut spre a opri ridicarea acelei constructii monstruoase, care a distrus un mic spatiu verde lânga catedrala catolica Sf. Iosif?). Iata însa o glumeata initiativa politica: nestiind cum sa-si lege de formatiunea sa, culoarea verde, atât de draga lui, Becali a reusit sa-l convinga pe deputatul independent Petre Lificiu (fost ministru al mediului în guvernul Nastase) sa determine fuziunea partidului pe care acesta îl conduce – PER (Partidul Ecologist Român) cu PNG. Asa va rezulta (se pare) o struto-camila de dreapta-stânga: PNGecd. Curat constitutional. Dar asta nu va rezolva problemele de mediu din România. Protectia naturii nu mai trebuie sa fie apanajul unor ONG-uri sau ale unor formatiuni politice. Ea ar trebui integrata în viata noastra de zi cu zi. Si asta nu se poate face decât prin educatie, fie ea numita si "ecologica", educatie care nu mai trebuie lasata doar la mâna a diferite ONG-uri (unele dintre ele de-a dreptul dubioase), ci trebuie asumata de stat, prin programe guvernamentale desfasurate prin ministerul educatiei, în cadrul învatamântului organizat.

În mod fericit, Biserica Ortodoxa Româna a înteles sa înceapa sa se implice. Recent, ÎPS Bartolomeu Anania a cerut guvernului sa ia atitudine fata de "crima ecologica" de la Rosia Montana, aratând ca aceasta zona, în conditiile actuale, are de ales între "a fi saraca si a nu fi deloc".

Mihail Albisteanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!