Reîmprospatarea predicii ortodoxe

Ceea ce defineste teologia româneasca recenta este, între altele, incapacitatea ei de a gândi si de a expune problemele teologice în termeni actuali. Si chiar daca în ultima vreme miscarea de reînnoire religioasa a putut patrunde si în lumea arhiereilor prin anumite primeniri fericite, ea este departe de a atinge, altfel decât întâmplator si periferic, facultatile noastre de teologie, detinatoarele oficiale ale stiintei dumnezeiesti.

Desi viata religioasa a natiunii române, atât cât pleaca din inimile credinciosilor si cât sta în mâinile preotilor, este mult mai vie si mai bogata, literatura teologica ramâne înca uscata, golita de sens si de actualitate, ea pornind deocamdata aproape exclusiv din lumea facultatilor de teologie, ale caror contacte directe cu comunitatea de iubire a Ecclesiei sunt incidentale.

Prin urmare, atâta timp cât teologia româneasca nu va putea fi formulata într-un limbaj mai actual, care sa permita circulatia valorilor religioase ce dau profunzime unei culturi, vom ramâne tributari sintezelor etno-teologice riscante, pietismelor sau ecumenismelor facile. Singura solutie ramâne reinstituirea vechiului învatamânt enciclopedic, cu ierarhia valida a stiintelor în care studiul teologiei sa urmeze epistemologiei clasice. Daca acest lucru este dificil de realizat, atunci sa se permita laicatului crestin competent în problemele religioase sa patrunda în teologie. Cu siguranta, teologii au obligatia de a superviza aceasta imixtiune a laicatului crestin, dar de a nu-i izgoni din câmpul teologiei, asa cum se întâmpla lucrurile în prezent, în Biserica Ortodoxa Româna. Laicatul crestin poate aduce o prospetime si o noutate de formulare, pornind de la dimensiunea trairii directe a valorilor religioase de care teologia de scoala este, prin însasi natura ei actuala, categoric incapabila.

O posibilitate de reîmprospatare a predicii ortodoxe, tinuta de majoritatea preotilor într-o nota festivist-triumfalista, de cea mai pura speta bolsevica, este revenirea la modelul interbelic în care personalitati ale laicatului crestin (cazul cel mai cunoscut este cel al lui Nae Ionescu), traitoare ale valorilor crestine si cunoscatoare ale problemelor teologice ale Ortodoxiei, sa tina din când în când cuvântul omiletic. Pentru a se putea realiza acest lucru, este nevoie ca oamenii Bisericii sa-si apropie în gradina teologiei pe acesti intelectuali crestini a caror forta restauratoare în Ecclesia va fi una considerabila. Biserica are înca multe de facut în aceasta privinta si succesul sau în viitor, în contextul provocarilor unei modernitati a protestantismului rationalist si a materialismului ateu comunist, va depinde de atragerea si nu de respingerea competentelor laicatului crestin.

Actualitatea predicii ortodoxe trebuie sa se centreze, din punctul de vedere al moralei crestine, pe condamnarea fara echivoc a comunismului care a distrus Biserica în secolul XX, o condamnare fara nici un fel de jena din partea autoritatii ecleziastice, a crimelor si faradelegilor acestui satanism institutionalizat; pe cinstirea sfintilor si a martirilor români anticomunisti din temnite si din miscarea de rezistenta din munti, pe relevarea ideii lor de jertfa ca rascumparare a tuturor pacatelor natiunii. Sa încetam cu acele predici de preamarire a calailor natiunii române, cu acele predici caldicele de plonjare în trecutul cât mai îndepartat cu putinta, pentru a fugi de istoria recenta punctata de crimele si ororile comunismului. Preotii români ar trebui sa aiba mereu în vedere afirmatiile Parintelui Iustin Pârvu, potrivit carora nerecunoasterea si necinstirea memoriei martirilor si mucenicilor din temnitele comuniste atrag dupa sine pedeapsa divina, sau opinia perfect justificata a Parintelui Liviu Brânzas privind incompatibilitatea dintre notiunea de crestin si cea de membru al partidului comunist. Astfel, predica ortodoxa trebuie sa cuprinda mereu acel cuvânt duhovnicesc de sanctionare a comunismului si a comunistilor, indiferent de haina sub care ei se ascund astazi, pentru ca omiletica sa fie cu adevarat continuarea cuvântului dumnezeiesc.

O sursa fundamentala a predicii ortodoxe o constituie cartile de slujba. Uitarea si chiar dispretuirea lor face ca predica de astazi sa fie vaga, sub raportul doctrinei, incolora, sub raportul discursului, si anemica, în ceea ce priveste influenta. Cartile de slujba cuprind în interiorul lor Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, deopotriva. De altfel, întreaga exegeza si dogmatica a Bisericii este inclusa în aceste carti de slujba. Prin urmare, cartile de slujba reprezinta summa theologiae orthodoxae.

În cartile sfinte se regaseste o armonie deplina între Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, întrucât textele liturgice care nu au fost scoase din Sfânta Scriptura provin din Sfânta Traditie. Lucrarea Ecclesiei consta tocmai în aceasta armonizare între Scriptura si Predanie. Pe temeiul cartilor sfinte se poate alcatui o adevarata teologie dogmatica si pastorala. Printr-o predica bazata pe cartile sfinte, credinciosii îsi vor putea lamuri rostul sfintelor slujbe, ajungând sa fie, în acelasi timp, ascultatori si facatori ai cuvântului dumnezeiesc.

Predica îsi va putea pastra unitatea ei de doctrina si stil, înlaturându-se dezorganizarea predicii tematice de inspiratie subiectiva, atât de discutabila, si deschizându-se, din nou, calea si gustul pentru omilia patristica, predica clasica a Bisericii. În cartile de slujba gasim adevarata interpretare a Sfintei Scripturi, interpretarea Bisericii însasi, ceea ce înseamna înlaturarea, din capul locului, a oricaror posibilitati de abatere sau ratacire de la dreapta credinta.

Reîmprospatarea predicii ortodoxe nu se poate realiza decât printr-o autentica miscare de reînnoire religioasa, care sa cuprinda, printre altele, si primenirea unei parti importante a clerului ortodox, înca redevabil unor reflexii pietiste ce vin din comunism, cu largul concurs al laicatului crestin, traitor al valorilor crestine si profund cunoscator al chestiunilor teologice ale Ortodoxiei.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!