Pe marginea sinuciderii

"Vreau sa pier în bezna si în putregai,/ Ne-ncercat de slava, crâncen si scârbit,/ Si sa nu se stie ca ma dezmierdai/ Si ca-n mine însuti, Tu vei fi trait.."

Cuvintele psalmului arghezian îmi rasuna si acum în minte, privind spectacolul trist al lumii, în care domneste nesiguranta, disperarea si dezamagirea, în care cu greu reusesti sa ajungi la echilibrul unei vieti cu adevarat placuta lui Dumnezeu. Ne întrebam, poate, de unde vine atâta disperare?

Tot ce e abundenta în viciu, cu tot ce înseamna acesta (droguri, alcool, sex, îmbuibare) provine dintr-un gol imens, care reprezinta desacralizarea lumii, paradisul în destramare blagian, "moartea lui Dumnezeu", propovaduita de întreaga filosofie existentialista, care preamareste omul si atât, nu omul în relatia sa cu Dumnezeu. Aici este rana care sângereaza înca.

Întrebarea este: pâna când lasam aceasta rana sa sângereze fara sa facem nimic?

Atât timp cât suntem închisi în propriul ego, atotsuficient si orgolios, nu vom reusi nimic, si trebuie sa recunoastem cauza raului, pentru a-l putea stârpi în mod real.

Suicidul este, daca se poate spune asa, apogeul disperarii, punctul maxim în care putem ajunge sa savârsim un pacat împotriva"templului Duhului Sfânt", atentând la darul sacru al vietii. Asa cum nu ne-am ales momentul nasterii, în mod normal, nu avem dreptul de a dispune de un moment anume al sfârsitului nostru. Dumnezeu cunoaste ceea ce noi nu putem vedea, El singur stie ce e mai bine pentru a ajunge la desavârsire, scopul pe care nu ar trebui sa-l pierdem din vedere.

Sub aspect etic, de-a lungul istoriei, suicidul a fost interpretat, fie ca lasitate în fata vietii, fie drept curaj în a depasi dezonoarea si umilinta.

Totusi, în ciuda interpretarilor multiple, sa nu uitam de instictul de conservare, instinct înscris în fiinta omului. La acesta se refera Esop în fabula "Batrânul si moartea", în care apare imaginea batrânului, care, sleit de puteri, ducea o povara de lemne. La un moment dat, apasat de greutatea lemnelor, arunca povara si cheama moartea. Când aceasta aparu si întreba de ce a fost chemata, batrânul raspunse: "ca sa-mi duci tu povara". Fabula marturiseste o evidenta: viata ne este data spre a fi traita.

Filosofia suicidului

Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de când omul nu si-a mai putut suporta viata, din diferite pricini mai mult sau mai putin întemeiate. Popoarele antice civilizate, precum grecii si romanii, au avut atitudini contradictorii fata de suicid. Era o vreme când l-au condamnat, neadmitînd nici înmormântarea legala a sinucigasului. A urmat apoi o alta mentalitate, potrivit careia suicidul era socotit act de eroism si demnitate.

Pe plan filosofic, sinuciderea a fost combatuta cu hotarâre de Platon si Aristotel - care afirma: "A muri pentru a evita saracia, sau dragostea sau ceva dureros, nu este dovada de curaj, ci mai mult de lasitate; este o slabiciune a spiritului sa eviti greutatile. Numai muritorii superficiali, neputând sa suporte chinul, îsi ridica viata."

Pe plan opus, stoicii, pornind de la idealul libertatii de afirmare a omului ca fiinta rationala, spun ca atunci când nu-si poate împlini acest ideal, va fi salvat de curajul sinuciderii. Aceasta problematica a suicidului ca drept ontologic al omului e raspândita si de filosofia existentialista . În Mitul lui Sisif, A.Camus spunea: "Nu exista decât o singura problema filosofica cu adevarat importanta: sinuciderea. A hotarî daca viata merita sa nu fie traita, înseamna a raspunde la problema fundamentala a filosofiei…" Si timpurile de acum sunt favorabile unei astfel de mentalitati, inducânduni-se la tot pasul idei de genul: "E viata mea, fac ce vreau cu ea!" sau "E corpul meu, dispun de el dupa bunul plac!"

Într-adevar, avem libertatea deplina de vointa legata de propria viata, dar sa nu uitam întelepciunea Sfântului Apostol Pavel: "Toate ne sunt îngaduite, dar nu toate ne sunt de folos". Cu atât mai mult suicidul ar trebui sa ne atraga atentia, ca pacat ireversibil. În acest sens, atitudinea Bisericii este ferma, toti teologii punând fapta la stâlpul infamiei, dupa cuvintele Sf. Apostol Pavel: " Caci daca traim, pentru Domnul traim, iar daca murim, pentru Domnul murim. Caci si Hristos spre aceasta a murit si a înviat si a trait, ca sa domneasca si peste cei morti si peste cei vii". ( Romani 14, 7-9).

Luând trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu a sfintit pe cruce firea noastra, deopotriva sufletul si trupul, deschizându-le perspectiva vesnica a comuniunii cu Dumnezeu. Asadar, ne nastem cu trup firesc, dar menirea acestuia este aceea de a-l transforma în trup duhovnicesc. Drept urmare, suicidul este act al revoltei contra lui Dumnezeu ca si Creator si Rascumparator. Socotindu-l ca o "totala lipsa de credinta". S. Bulgakov socoteste suicidul ca blasfemie fata de Dumnezeu, iar pe cel ce-si ia viata ca pe un "descendent spiritual al lui Iuda tradatorul, respingându-l pe Dumnezeu si fiind respins de Dumnezeu."

Rugaciuni pentru sinucigasi

Nu putem sa nu le acordam însa acestor oropsiti ai sortii posibilitatea unei aparari, si aceasta vine tocmai din partea medicinei si a psihologiei. Cercetatorii în domeniu au stabilit ca suicidul se datoreaza unei "depresii majore recurente" si unor "tulburari de stres posttraumatic", carora omul le devine victima. Apar în organism anumite impulsuri de autodistrugere, datorita unor procese chimice si fiziopatologice. Comportamentul de autodistrugere existent în istoria unei familii a fost pus în evidenta tot de cercetari stiintifice. S-a semnalat la veteranii razboiului din Vietnam aparitia unor traume psihice manifestate sub forma unor confuzii între sentimentul respectului fata de sine si cel al mâniei si al vinovatiei, în sensul ca, neputându-si manifesta mânia fata de dusman, înabusind-o în sine, îi devine tinta prin autodistrugere. Aceasta apare necontrolata, în sensul ca "ucide doi oameni": pe sine, fizic, iar pe celalalt, emotional. Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual, creeaza de asemenea stari impulsive de autodistrugere. Sociologia a demonstrat ca 91% din cazurile de tentative de suicid, provin din mediile haotice. La acestea se adauga starile depresive produse de pierderea unor persoane dragi în intervale scurte de timp sau esecuri sentimentale, profesionale, care primesc un aer catastrofal, pentru persoana, prinsa de multe ori în "pasa gresita", ajunsa la surmenaj fizic si psihic.

Asadar, suicidul este un act constient de vointa libera, deoarece impulsurile depresive îi lezeaza libertatea si responsabilitatea. Iar în aceasta situatie de dubiu, trebuie sa învinga totdeauna iubirea. Având în vedere faptul ca Hristos înclina totdeauna spre pacatos, ar fi bine ca, neacceptând pacatul, sa-l oferim totusi pe pacatos milei lui Dumnezeu.

Parintele profesor John Breck arata ca "sinuciderea e o tragedie ce ne implica pe fiecare din noi ca madulare ale unui singur Trup. Si, într-o oarecare masura, raspunderea ei cade asupra noastra, a tuturor… Poate a sosit vremea creearii unei slujbe liturgice care ar permite înmormântarea sinucigasilor… ceva analog cu slujba de pocainta în cazul recasatoririi celui divortat." Astfel, îngrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitând orice judecae sau condamnare. Daca Dumnezeu poate întelege factorii complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca în aparenta aceasta este pentru noi "rationala"sau nu, rolul nostru este sa lasam victima în grija milostiva a lui Dumnezeu… asa cum intuise, datorita personalitatii sale de exceptie, scriitorul rus F.M.Dostoievski în Fratii Karamazov: "…vai de sinucigasi! Cred ca nu pot fi suflete mai nenorocite decât ale lor. Zice-se ca-i pacat sa te rogi pentru odihna lor, dar în adâncul inimii mele cred totusi ca am putea sa ne rugam si pentru ei. Iubirea nu poate fi prilej de suparare pentru Hristos. Toata viata m-am rugat în taina pentru ei, va marturisesc cinstit, cuviosilor, si acum înca nu uit sa-i pomenesc în fiecare zi în rugaciunile mele."

Ramona Suciu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!