Virtutea nadejdii si sensul suferintei

Învatatura crestina clasifica nadejdea în Dumnezeu între virtutile teologice, alaturi de credinta si de dragoste. Nadejdea ca virtute prin care noi ne punem întreaga viata sub obladuirea Dumnezeului Celui viu, având încredere în El si în toate fagaduintele Sale, este esentiala. Nimeni nu poate vietui în aceasta lume fara lucrarea nadejdii în Dumnezeu si nimeni nu poate aborda problema propriei sale suferinte, dar si suferinta altora în afara nadejdii. Daca fagaduintele Domnului nu ar fi pline de sens, atunci nici nadejdea noastra în El nu ar mai avea cu ce sa fie hranita. Însa, "de mâna" cu credinta, si împlinita în iubire, nadejdea ne duce în Împaratia lui Dumnezeu, în Raiul Celui iubit cu încrederea ca El va avea mila de noi si ne va ierta pacatele savârsite pe parcursul unei vieti si ca va tine seama de straduintele noastre, câte vor fi fost ele, de caderile si de ridicarile noastre de uneori. Nadejdea este o virtute extrem de importanta pentru mersul nostru prin istorie catre Împaratia lui Dumnezeu. Daca nu ar avea nadejde, probabil ca majoritatea oamenilor ar merita sa se întrebe pentru ce vietuiesc, având în vedere ca pentru acestia viata nu a fost deloc darnica. Nadejdea, alaturi de credinta si de dragoste, a fost virtutea care i-a tinut verticali în spiritualitatea si moralitatea lor pe cei care au înfundat nevinovati temnitele comuniste si au ispasit, neînfrânti de cele mai crunte si diabolice torturi, pacate pe care nu le-au savârsit. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Noi întru toate suntem necajiti, dar nu striviti; în stari fara iesire, dar nu deznadajduiti" (2Cor. 4, 8) au fost pentru acestia si pentru toti cei care si-au pus nadejdea în Domnul, adevaratul scut de aparare si în acelasi timp hrana duhovniceasca în fata suferintelor ucigatoare de fiinta. Nadejdea în Dumnezeu este o virtute fara margini, dar ea nu trebuie confundata cu încrederea în Dumnezeu afisata de cei care se scuza cu aceasta "virtute" pentru a savârsi cât mai multe pacate - pentru ca Dumnezeu oricum iarta. Crestinul se încrede în Dumnezeu pentru ca El este Tatal, Stapânul si Prietenul, care intra cu omul în orice stare s-ar afla acesta, pentru ca Dumnezeu îl vrea pe fiecare dintre noi mântuit, iar nu pierdut. Parintele Serafim Popescu de la manastirea Sâmbata ca "Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut" – aratându-ne ca nadejdea este tocmai virtutea care ne pune în legatura cu Dumnezeul, care ne vrea cu orice pret mântuiti.

Încrederea în om

"Mai bine e sa te încrezi în Domnul decât sa te încrezi în om" (Ps 117, 8-9). Pe cât de firesc este sa ne încredem în Dumnezeu ne întrebam la fel de firesc, de cele mai multe ori, cât este de normal sa ne punem încrederea în oameni? Sau daca ne punem aceasta nadejde în vreun semen, are ea vreo limita? Daca Dumnezeu ne iubeste cu "lipsa de masura" si nadejdea în El se cuvine sa fie nemarginita, nadejdea în om are margini? Acestea sunt câteva dintre întrebarile la care unii mediteaza cel putin atunci când sunt încercati în relatiile cu semenii. Fara îndoiala ca încrederea si nadejdea puse în oameni înlesnesc cu mult relatiile dintre acestia. Însa exista limite numai pentru simplul fapt ca în om trebuie sa te încrezi ca în om si în Dumnezeu ca în Dumnezeu. Daca El nu si-a tradat si nu îsi va trada niciodata, cu nici un chip, iubirea fata de om, datorita pacatului orice om poate trada, poate sa faca nadejdea pusa în el inutila. Cel mai bun prieten, cea mai apropiata ruda te poate "ajuta" oricând sa crezi ca nu este bine sa nadajduiesti în om sau cel mult sa faci asta cu rezerve, provocându-ti suferinte care în timp, sau chiar în vesnicie pot sapa prapastii de netrecut. Însa în masura în care viata ne este apropiata tot mai mult de Dumnezeu întelegem caderile, tradarile altora asa cum suntem dispusi oricând sa le întelegem, sau mai mult sa le "scuzam" pe ale noastre. La fel de adevarat este însa ca un crestin care crede cu toata fiinta în Dumnezeu, care are nadejde în El si îl iubeste nelimitat face tot ceea ce îi sta în putinta sa nu însele asteptarile celor din jur, cu atât mai mult ale celor care îi iubesc. Sfintii nu au tradat, Mântuitorul Iisus Hristos nici atât, ba mai mult a fost tradat de cei pe care i-a iubit pâna la moarte. Acestea sunt idealurile realizabile spre care trebuie sa tindem si pe care sa le urmarim cu toata fiinta, cu toata sinceritatea fiecare dintre noi. Daca nu, vom trada un parinte, un frate, un prieten sau în cele din urma chiar si pe El... Si nu merita. O viata în care iubirea si încrederea sunt doar vorbe în vânt este stearpa si lipsita de sens, înecata în suferinte prin care nimicul si inutilitatea unei vieti traite astfel devin singura "realitate" insuportabila si care elimina orice sens al existentei.

Suferinta umana este o realitate indiscutabila pentru umanitatea din toate timpurile. Am putea spune ca omul se trezeste în istorie cu suferinta alaturi, cu aceasta realitate pe care dintotdeauna o simte, o traieste si dintotdeauna se straduieste sa o elimine. Este cel mai firesc sa vrei sa elimini suferinta pentru a trai fericit, pentru ca bucuria existentei sa nu mai fie tulburata de vreun rau. Omul, sistemele morale si filosofice, religiile lumii au încercat sa dea un raspuns satisfacator prin care suferinta sa poata fi înteleasa. Cât de mult s-a reusit? Nu putem da un raspuns sigur pentru ca stim ca unui om aflat în suferinta, oricât de mult ai încerca sa îi aduci o consolare nu vei putea, întrucât suferinta nu poate fi alinata de consolarile verbale. Care om suferind de o boala incurabila nu s-ar bucura atunci când afla ca exista pentru suferinta lui un remediu? Asta este de fapt logica firii umane, sta în natura noastra sa vrem sa nu mai suferim. Cu toate acestea, problema suferintei nu capata astfel un raspuns satisfacator, pentru ca însasi suferinta noastra nu este rezolvata niciodata aici, pe pamânt.

Dumnezeul care sufera din iubire

Acesta este cel mai deplin motiv de aleasa bucurie, motiv de nadejde într-o viata dincolo de moarte lipsita de suferinte: Dumnezeul care se pogoara cu noi în toate mizeriile vietii umane. În aceasta consta, daca putem spune asa, rasturnarea si uimirea provocate de învatatura crestina în lume. "Nebunia" acestei învataturi vine din aceea ca Dumnezeu se face om pentru a izbavi lumea de pacate, pentru a-i trata, dintr-o maxima apropiere, bolile provocate de pacat. De aceea pentru pagâni crucea este nebunie, dupa cum spune Sfântul Apostol Pavel, pentru ca nici o religie dinainte de Hristos nu a ridicat întelegerea umana a dumnezeirii mai presus de ratiune. Si atunci nu poti pricepe cum Dumnezeu Cel de necuprins se face om, cum El sufera batai si batjocuri de la faptura Sa. Si asta pentru a se face mântuire si nadejde de mântuire celui pe care pâna la moarte si dincolo de ea l-a iubit si îl iubeste, adica omului. Dar acesta este adevarul crestin: Dumnezeul nostru în acest fel a tratat suferinta umana. În iubirea Sa fata de fiii Sai S-a facut ceea ce nu era, a venit lânga noi, S-a facut ca noi pentru a cuprinde în iubirea Sa nemarginita suferinta noastra. De aceea Sfântul Ioan Evanghelistul afirma, fara nici o rezerva, ca "Dumnezeu este iubire" întrucât iubirea Sa a fost dovedita. Ea este asemenea iubirii unui tata care se sacrifica pentru fiul sau ca sa-l scoata din suferinta, merge si în moarte cu el. Dumnezeu nu a privit de la distanta suferinta mizera a omului, nonsensul unei existente care se sfârseste în moarte, ci a venit si a suferit cu noi, a murit pentru noi. Fireste, suferinta a adus Învierea cea din morti si cu aceasta suferinta capata în crestinism noi întelesuri, iar o viata plina de suferinta nu este lipsita de sens. Fara îndoiala suferinta este efectul pacatului, toate suferintele firii umane îsi au izvorul principal în pacatul adamic. Însa odata cu Hristos suferinta este înteleasa si ca "metoda de pedagogie" divina, prin care Dumnezeu îl izbaveste pe om de toate relele sale. Aici intervine si mai pregnant lucrarea nadejdii în Dumnezeu si nu în om, care ne arata ca Dumnezeu ne duce prin toate suferintele, prin toate greutatile vietii spre mântuire, pentru ca El asta vrea cu noi si face asa cu noi daca vrem. Prin suferinta omul gaseste calea izbavitoare catre fericirea vesnica. De aceea un crestin poate accepta întotdeauna suferinta ca izbavitoare. Se pare chiar ca, în conformitate cu gravitatea pacatelor pe care le savârseste umanitatea suferinta devine aproape unicul mod de mântuire. Este extraordinar cuvântul filosofului Soeren Kierkegaard, care spune ca: "singura suferinta formeaza pentru eternitate; caci eternitatea este în credinta, iar credinta în ascultare si ascultarea este în suferinta. Ascultarea nu este în afara suferintei, credinta nu este în afara ascultarii, eternitatea nu este în afara credintei. În suferinta ascultarea este ascultare, în ascultare credinta este credinta, în credinta eternitatea este eternitate". De aceea în chip de neînteles suferinta poate deveni bucurie pentru un crestin, iar moartea care provoaca suferinte inimaginabile si de nedorit poate deveni izvor de viata. De aceea atitudinea martirilor crestini care au marturisit cu pretul vietii iubirea fata de Hristos a fost una de bucurie în fata mortii, de aceea nadejdea i-a facut sa creada ca, dincolo de moarte, îl vor întâlni pe Cel iubit, iar aceasta atitudine a fost de neînteles pentru cei care priveau din tribune "spectacolul". De aceea pentru crestin suferinta si moartea capata un sens, pentru ca ele au fost cuprinse si depasite în plinatatea iubirii lui Dumnezeu. Crestinul care percepe învatatura lui Hristos ca temelie a vietii sale se va bucura în suferinta, pentru ca stie, împreuna cu Sfântul Apostol Pavel, ca ceea ce ramâne sunt "acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare din ele este iubirea" (I Corinteni, 13, 13), pentru ca "iubirea niciodata nu se trece" (I Corinteni 13, 8).

Antonio Aroneasa

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!