numarul 5, iulie 2003

Un Diderot moldav

V-ati gandit vreodata cat de demonic poate fi sa predici despre ateism intr-un salon cu oglinzi? Sa vorbesti despre atomi in mijlocul unui infinit rece, de sticla? Fiorul pervers pe care-l incercau damele Luminilor atunci cand un filosof – cu peruca ravasita si ochii mariti de extazul nimicului – le vorbea, exsanguu, despre tacerea de dincolo de serbarile galante facea sa le tresara alunita de tafta asezata pe gondola sanului stang. Sub soarele de toamna al Vechiului Regim, ateii erau poeti, tinteau sublimul, caci frigul mortii vesnice nu se lasa indulcit, sufocat de rubanele roz si volanele gadilicioase, de-al Venerei harnasament in care teologii il capturasera chiar si pe Tatal, pentru a-l putea prezenta, apoi, domestic, facand reverente in saloane, drept “Dieu pour l’usage du gens du monde”.

Trezit din reveria in care ma trasese un gros volum in-4° din operele lui Diderot – scrierile ateiste se bucura de cele mai somptuoase legaturi in marochin aurit ce s-au lucrat vreodata -, m-am hotarat, leganandu-ma in cearcanul de argint al unei seri de primavara, sa-mi pun boneta frigiana si sa inhat pana maglisita de sucuri impii a unui “filosof” ateu. Speram sa chem in preajma umbrele albastre ale celor ce se imbarcau candva spre Cythera. Sa scap de singuratate. Sa otravesc, sa tulbur cu glas de flaut sufletul curtezanelor. Sa le pangaresc fecioarelor caldul sidef al auzului cu algele reci ale ereziilor ieftine, esuate pe-un tarm necunoscut...

Vorbeam, vorbeam, clipoceam... apa verzuie si mov, sarata si fierbinte, dupa cum le simteam rasuflarea: “Ateismul e singura filosofie care legitimeaza moartea, care ii zideste cripta unui temei si rolul de protagonista. Moartea ca «finitudine esentiala» nu poate sa fiinteze in sine, etern, imuabil, decat intre limitele inghimpate ale ateismului.

Tocmai aceasta intimitate – aproape incestuoasa – ma face sa nu dau crezare ateismului. E prea legat de moarte pentru ca sa nu-l cred o scamatorie de-a ei. Existenta lui Dumnezeu (a Fiintei, a nemuririi sufletului) e predicata de mai multe sisteme, existenta mortii, doar de unul. Ceea ce ne ingaduie sa credem ca acest unic “sistem” nu-i e indiferent, ca si-a bagat coada. Altfel ar ramane singura. Stearpa. Caci din ea nu creste nimic. Doar acest fruct debil al batranetii. Pe cand dincolo, la curtile Domnului, bogatia este atat de mare, incat pe langa Fiul Sau (crestinismul) traieste o ceata de paraziti care profita de bunatatea si generozitatea-I. Data fiind multimea sectelor care |l marturisesc, e clar ca Dumnezeu nu s-a implicat in toate. Data fiind solitudinea de abator parasit a doctrinei care o ingaduie, e sigur ca moartea e acolo, in acea unica fraza despre ea. Moartea suntem siguri unde o gasim, cu Dumnezeu e mai greu. E dificil sa deslusesti Cuvantul din rastignirea florala a unor polifonii vaste cat Universul. Pe c6nd moartea e sigur acolo, in meschinatatea ateismului, in putinatatea lui, Dumnezeu nu e, sigur, nicaieri unde credem noi.

Numai salasul mortii il putem afla rationand. Dumnezeu ni se reveleaza. E doar acolo unde spune El ca e... |n ambrazura ghirlandelor de sfinti...”

Vai, cum mi s-a frant pana sub avant apologetic. Ramas-am tot bacalaureatul de Coimbra. Imberbul. Credulul. Si mi-au fugit, imbufnate, frumoasele, plictisite de atata cateheza. Sunt singur iar. Si nici sa beau nu pot...

Randurile de mai sus, scrise cu cerneala neagra de bunul meu prieten Dragoslav Pogoratu, disparut cu multa vreme in urma, le-am gasit pe cateva subtiri foite de tigara lipite, in Istoria oracolelor a lui Fontenelle, in dreptul urmatorului pasaj:

“- Ce, mi-a raspuns, credeti ca sunt incapabila sa gust placerile ratiunii? Vreau sa va demonstrez contrariul. Prezentati-mi stelele.

- Nu, i-am replicat. Mi se va reprosa ca, intr-o padure, la ora zece noaptea, am facut filosofie cu cea mai draguta femeie din tot regatul. Cautati-va in alta parte filosoful!” (M.P.)