numarul 5, iulie 2003

Si apa unde-au fost cazut in cercuri se roteste

Motto: „D-as fi stat eu oglindit în inimile tuturor ca în inima ta, Genunea, nici o vijelie nu m-ar fi smuls din inima Moldovii!”

(Barbu Delavrancea, Luceafărul)

Multimea nu constituie etalonul insilor ei reprezentativi. Faptul că un erou, un sfânt, un geniu, răsar din sânul unui popor, nu înseamnă că sunt formati de acesta, asa cum se iluzionează principiul marxist: „acumulările cantitative duc la saltul calitativ”. Ci probabilitatea ivirii oamenilor exceptionali creste statistic cu numărul indivizilor considerati si cu gradul lor de coeziune. Poti căuta geniul cu lumânarea într-o…adunătură, oricât de mare ar fi (chiar autointitulată „natională”), în schimb îl vei recunoaste fără greutate la lumina candelei vii a obstilor si semintiilor ce se adună într-o unică ecclesia. Pentru că aceasta, la rândul ei, nu se alcătuieste democratic, ca simplă aditiune si medie a unor tendinte sociale, ci iradiată de charisma unei mari personalităti fondatoare, fie ea de stirpe divină sau pământeană. Dar iată cât de sugestiv o spune Eminescu:

„Spiritul public este fapta putinor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omenesti o singură volbură gigantică, care să se-nalte din fundul abisului mărei până sus în nourii gânditori din ceriul luceafărului ce se numeste geniu…” (Geniu pustiu).

Iată cum numai câteva cuvinte de o aleasă si înaltă expresivitate poetică, au prins si au sintetizat esenta tainicului proces de congregare a unei colectivităti (aglutinată „la poale” de apele inconstientului colectiv – sufletele strămosilor – iar la vîrf de puterile ceresti), proces initiat prin simpla prezentă a restauratorilor spirituali trimisi de Dumnezeu. Peisajul etnopsihic primordial, înainte de a se putea vorbi de un popor, este de început de lume: un ocean de gânduri haotice, fără fibră, neordonate de nici o idee formatoare. Imaginea sugestivă a volburei noetice iscată de purtătorii acestora, conduce direct la Logosul-Verb, care prin vibratiile sale poate fonda la fel de temeinic o lume, ca si o societate, dăruind informalului o structură. Căci dintotdeauna Principiile alcătuiesc liniile de fortă ale unui vortex ce organizează substanta în care se împlântă. Ia nastere astfel o pâlnie răsturnată, un anafor (ana-phoros) care imprimă firii un impuls ascendent în spirală, până în zenitul astral în care se resoarbe. Făcut să se învârtă în jurul acestui pol suprem, haosul se învârtosează si prinde consistentă, devenind Uni-vers. Iar comunitatea care gravitează în jurul unor repere sacre, valori spirituale si morale, devine si ea mai vârtoasă, mai virtuoasă, se umple de vârtute. Astfel vor fi stat lucrurile în fabulosul „început” de istorie moldavă a lui „1400”, ne încredintează sărmanul Dionis într-una din peregrinările sale avatarice, văzând „…poporul entusiast si crestin undoind ca valurile mării în curtea Domniei…” (subl.mea, F.T.).

Pe de altă parte, consistenta internă a lumii nu încetează să fie un prilej de uimire pentru oamenii de stiintă. Astronomul Paul Davies, sesizând ubicuitatea miscării de rotatie spiralată, de la electron la galaxie, se întreba: „Cum a ajuns Universul să se înfăsoare, de vreme ce a doua lege a termodinamicii prezice o desfăsurare asimetrică, spre dezordine?” Încă o dată, intuitiile eminesciene cuprind fulgurant scenariile cosmologice ale savantilor. Bătrânul dascăl din Scrisoarea I are viziunea clipei de pe urmă a Universului, când „timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie”. Arcul ceasornicului cosmic s-a desfăsurat până la capăt; foetusul încolăcit s-a destins la orizontala eternitătii.

Foarte potrivit pentru a reda caracterul configurativ al miscării de înfăsurare – un fel de horă prin care lumea si lucrurile capătă contur – este cuvântul „troian”, în vechile lui sensuri reanimate de filosoful Constantin Noica. Mijloc de apărare (sant, val de pământ) atribuit îndeobste împăratului Traian, „…troianul era totusi ceva, era val încremenit, întăritură, înainte de a fi oarbă îngrămădire, astfel că «troienirea» poate fi înteleasă, la limită, drept un proces formator (...) Limba a retinut întâi isprava împăratului – ridicătura de pământ – si a slăvit-o în scrisul cronicarilor.”

Ce semnificatie se poate atribui transformării, de către memoria populară, a unui nume faimos într-un substantiv comun, decât aceea că oamenii locului au simtit instinctiv în cel care-l purta, în „bădita Traian”, una dintre „fruntile unse cu mir” care i-a zidit ca popor? În curgerea informă a istoriei, cu oceanele ei de popoare care ies din matcă si se miscă râuri-râuri, Cezarul a învăluit un spatiu între fruntarii ferme, a tras o roată de pământ, un troian înlăuntrul căruia s-au putut adăposti germenii care au dus la cristalizarea unei noi configuratii etnospirituale. Si asa cum el si-a cuprins toti supusii sub faldurile largi ale togii, poetul de geniu se înfăsoară nu numai pe sine în manta-i, ci în momentele hotărâtoare îsi adună, ca sub patrafir preotesc, tot neamul pentru care suferă.

Iată de ce Eminescu va sti să pretuiască principiul de autoritate încarnat de către un cezar ca Napoleon pe care, în manieră romantică, îl va idealiza într-o Odă geamănă celei în care încearcă el însusi purpura măririi. Dacă această poezie are vreun merit, acela nu trebuie căutat în valoarea estetică, valoare care este practic nulă; ea este interesantă ca document imagologic. Tonul declamatoriu, imaginea emfatică a divinitătilor invocate („Jupiter Ammon”, „Odin”) converg aici nu în autoportret, ci asupra figurii impunătoare a Imperatorului (ms. 2262, 154r.-155r.). Decupată din fond, asa cum dalta sculptorului degajă o statuie dintr-un bloc de piatră, ea este puternic pusă în relief în raport cu informalul înconjurător pe care îl domină.

Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n

Corsica gravă.

Si în jurul vietii tale-ncepute,

Negru, oceanul miscă lume de valuri

Arătând mărirea, puterea, geniul

Singurătătii.

Da, oceanul, ce singur o mie de evi e,

El a fost proorocul căilor tale…

Închipuit în mijlocul stâncilor din insula natală, înconjurat de mare asa cum monarhul se află în mijlocul poporului - sugestivă în acest sens fiind inversiunea „lume (popoare) de valuri” - „ocean de popoare” - , Napoleon este totodată inspirat de oceanul popoarelor pe care, mutatis mutandis, le-a însufletit cu geniul său: „Peste pământ ai miscat a popoarelor valuri.” Ca orice cârmuitor, el îsi împrospătează puterile, soarbe energie oglindindu-se, contemplându-si icoana propriului chip în natiunea de al cărei destin trebuie (în mod ideal) să răspundă.

Si din nou privit-ai atunci în oglinda-ti,

În oceanul bătrân ce îsi misc-a lui apă,

Furia lui îndrăzneată, puternică, mare,

Indiferentă.

Ai murit tu? Lumea nici astăzi nu crede.

Înfăsurat în manta-i coborât piedestalul

S-amestecat în popor, l-au miscat cu putere

Ochii-ti imóbili.

Apoi, sătul de icoana-ti, de tine singur,

Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,

Ai resuit piedestalul si iarăsi imóbil

Stai printre secoli.

Există deci o asemănare între conducători si condusi. Dar nu o identitate. După ce zăboveste o vreme „amestecat în popor”, îndeplinindu-si misiunea istorică, Cezarul îsi reia locul pe soclul pe care singur s-a înăltat, de unde veghează tăcut si imobil de dincolo de vremuri, rumoarea si roirea noroadelor. Letargiei insolente a oceanului, a massei, care poate deveni lesne furie stihială (Azi un diluviu, mâne-o murmuire – cf. Adânca mare…), el îi răspunde tot printr-o indiferentă, aceea rece si nemiscată a fruntii de marmură, prima nefiind decât o reflectare inversată a acesteia:

Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,

Indiferentă stai, nemiscată si mare

Frunte de marmor…

Imaginea oceanului detine multiple valente în universul mental al poetului, după cum o arată numeroasele referinte presărate în întreaga operă, semnalate, la timpul lor, de cercetători: în poezie, proză, teatru, publicistică, însemnări fugare. În Geniu pustiu, Toma Nour îsi continuă glossa: „Sufletul omului e ca un val – sufletul unei natiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi si noaptea cu aeru-i brun si cu nourii suri domneste asupra mărei si valurilor ei – ea doarme monotonă si întunecată în fundul ei care murmură fără înteles: pe cînd dacă, în senina si albastra împărătie a cerului înfloreste Lumina ca o floare de foc – fiecare val reflectă în fruntea sa un soare – iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său – si le reflectă în visul său adânc si luciu. Când natiunea e-n întuneric, ea doarme-n adâncimile geniului si-a puterilor sale  nestiute si tace, iar când Libertatea, civilizatiunea plutesc asupră-i – oamenii superiori se ridică spre a-l reflecta în fruntile lor si a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului…”

Aceste adâncimi nestiute, precosmogonice, corespunzătoare inconstientului colectiv, se traduc în semne vizibile prin intermediul unei suprafete de oglindire. În stare calmă, sunt întrunite conditiile unui echilibru benefic, care permite reflectarea reciprocă dintre cer si mare. Cel dintâi poate „privi” acum până în fundul apelor, în vreme ce undele prind ca într-o mreajă icoana cerului cu soare si nouri, lună si stele. E răstimpul în care marea „espiră”, după ce se burzuluise amarnic la cer:

Marea-naltă mii de valuri, mii de brate-albe de spume

Spre-a se spânzura de stele si-a scăpa din astă lume

……………………………………………………..

Detunată, cu turbare ea în pat se tologeste,

Miscă valurile-i negre si espiră…

(ms. 2290, 87v.)

Asemenea poporului năbădăios, care în unele momente nu ascultă decât de o vointă în stare să-i înfrângă îndărătnicia, linistindu-l cu forta, marea renuntă la pretentia de a ajunge la stele, regăsindu-si calmul în matca ei firească. Abia acum ea poate răsufla în voie, spunându-si păsurile. Si cum le spune, cum „espiră”? Prin murmur, perceptibil, bunăoară, în sonetul Azi oceanu-ntărâtat, murmur din care sunt tesute povestile soptite la urechea poetului. Pentru că, numai venindu-si în fire, lăsându-se determinat de matricea propriei sale naturi, oceanul inconstientului popular poate vedea cerul si îsi poate depăna povestea (făcând din cei ce stiu să o asculte poeti reprezentativi), deschizând privirilor comorile adâncului său. Acum comunicarea e restabilită la modul complet, în paralel prin văz si prin auz. Întinderea de apă e netedă ca o linie orizontală, neîncretită de suflarea vreunui vânt. Când o boare de duh se porneste pe fata adâncului, ca la începutul Creatiei, sau ca în fiece dimineată în zori, el începe să „scrie” pe oglinda apei, actualizând Cuvântul, atât ca ideogramă sacră, ca „desemn”, cât si ca sunet mistic: marea începe să murmure. Putem prinde fosnetul ei în ghiocul (spiralat!) pe care-l ducem instinctiv la ureche, cochilie lângă cochilie, asteptând ca fluidul sonor al tainelor mării să curgă dintr-o cavitate în alta. De multe ori, pentru această operatiune de transfer a Inauzibilului, este nevoie de un intermediar, de sensibila cutie de rezonantă a unei constiinte poetice, care captează si amplifică pentru urechea noastră mesajele stărilor abisale.

Azi oceanu-ntărâtat turbatu-i:

Răcnind, înaltă bratele-i de spume,

Le spânzură de nori, să spargă lume

Până furtuna-l reîmpinge-n patu-i.

Ca un copil ce nici al spaimei nume

N-a cunoscut vreodată încredintatu-i

Că bolta cea albastră e palatu-i:

Cu-asalt s-o ia el vrea – ca pe-o cetate.

Rănit de fulgere, el se-ncovoaie

Si c-o poveste îl adoarme-o boare

Si-n vis – un cer în fundu-i se îndoaie.

Tot ce-a dorit în visul lui el are:

Tărie, stele, luna cea bălaie…

Dormind, murmúră – murmurând, tresare

S-ar depărta mult de semnificatia acestui poem, cine ar vedea în el o banală marină. El constituie, de fapt, un document psihic de prim rang pentru un ciclotimic ca Eminescu: de la seninătate la zbucium si iar la detasare. Reluând lectura lui, constatăm că au loc procese neverosimile, care nu suportă explicatii naturaliste. Încercarea de a transgresa propria natură, de a „sparge lumea” pentru a pătrunde în palatul boltii ceresti, echivalează cu „spargerea acoperisului de la casă”, imagine mitică si element arhitectural („le fronton brisé” de pe clădirile neoclasice) care se referă la transcenderea lumii, analoage cu spargerea cojii de ou de către puiul de pasăre sau părăsirea gogosii de către nimfă. Oceanul încearcă să anuleze conditionarea cosmică, să violeze ierarhia stihiilor, prin asaltul asupra simbolicei cetăti a cerului, întocmai cum împărătia cerurilor „se ia cu năvală”.

Nu poate fi explicat în nici un fel cum poate un ocean (pe care, în realitate, vântul îl montează), să fie „reîmpins în patu-i” de o furtună, în loc ca aceasta să-l înfurie si agite si mai mult. Numai dacă ne gândim la fulgere ca la instrumentele clasice ale zeilor furtunii, cu care acestia pacifică stihiile inferioare dezlăntuite. Prin urmare, Eminescu a repetat pentru noi, într-un frumos sonet, aceeasi vesnică poveste a oceanului care ar vrea să atingă cerul rămânând ocean, surprinzând cu subtilă minutiozitate gradarea fazelor de la „răzvrătire” la cumintire, ce va fi urmată iarăsi de frământări. Căci finalul se deschide înspre o nouă perioadă de neliniste, lăsând să se întrevadă o reînfuriere a oceanului, din cauza impulsului de a poseda concret ceea ce visează că are. Această iluzie e cea care se exaltă în vis, trezindu-l. Murmurul se va transforma în rumoare, ca si plebea desteptată demagogic din singura conditie în care poate avea cerul: aceea de calm si coeziune. Răscolite, ape si noroade se turbură deopotrivă si numai sclipătul iscoditor al unei stele poate răzbate prin larma si „turbarea” lor:

Atunci printre nouri, prin vânt si prin unde

O rază de aur se toarce usor

Si-n fundul sălbatec al mării pătrunde

Prin vânt si prin nor.

…………………………………………

În fundul cel umed al mării turbate,

În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,

Luceste o steauă în piatră schimbată,

În mărgăritar.

(Când marea…)

Fată de sonet, aici situatia este inversată, oceanul si-a schimbat tactica: nu mai năzuieste direct la cetatea seninului, cerul însusi fiind acela care se îndură a trimite stihiei primordiale o rază de stea, un mesaj. Dar ce se întâmplă cu mesagerul? Este el primit ca un oaspete de onoare în clestarul undelor? Vai, nu! În locul unei recunoasteri reciproce, substanta îi va fi alterată, fiind transformat în perlă a adâncului si făcut prizonier. Marea rămâne perversă si „turbată”. Raza stelei, lumină celestă care-i este dăruită, pentru a o lumina, permitându-i să-si contempla făpturile adâncului, este făcută captivă si denaturată, la propriu. Undele ei devin mreje înselătoare. Poemul sugerând că asa se întâmplă cu orice idee emisă de o „frunte unsă cu mir”; vulgul o face de nerecunoscut, adaptând-o nivelului său de întelegere. De aici tonul deznădăjduit al acestui sălbatic si mlăstinos peisaj psihic

Dacă nu poate avea steaua, marea poate avea raza ei, înfăsurată în mărgăritar. Si-i e îndestul să se cumintească. Tot asa, vulgul nu poate întelege nemijlocit ideile înalte, abstractiunile unei revelatii, ci urzite în parabole pe care le va păstra (chiar dacă pândite de pietrificare) ca mărgăritare de întelepciune. Dacă va sti să le pretuiască, va putea supravietui vremurilor de restriste când luceferii dispar de pe boltă, depănându-si-le prin povestasi de talent ridicati din rândurile ei. Iată de ce acestia îsi vor începe băsnirile cu invocatia preliminară „însir’te mărgărite”. Căci povestile, traditiile fac dintr-o turmă un  popor civilizat. Însă când apa mării nu mai primeste în sânul ei căldura soarelui, lumina unei stele pentru a le înapoia în icoană, rămâne numai cu amarul ei; când un grup nu mai recunoaste un conducător, nu-i mai reflectă nimbul, el devine refractar, se complace în traiul lui amărât. (Sensul tânguirii lui Petru Rares din piesa lui Delavrancea). Poetul care s-ar naste în mijlocul lui are certitudinea electiunii sale divine: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de-amar”, exclamă el (ms. 2254 18v.).

Cu această splendidă metaforă, dintr-o singură trăsătură de penel (si în mod evident rostită dintr-o suflare), Eminescu zugrăveste o apoteoză tot atât de exemplară ca si a eroilor antici metamorfozati în astre. Soarele spiritual nu numai că iluminează tainitele oceanului natiunii, dar în divina-i alchimie are puterea miraculoasă de a-i distila apa amară în vapori dauriti. Regăsim tema, turnată în versurile actului I, scena 5 a piesei Mira:

Când ca un soare mândru, cu inima de jar,

Ce soarbe nori de aur din marea de amar,

El m-a-năltat pe mine din mare, din popor

La rangur’le mărirei, la tronu-i lucitor.

(ms. 2254 70v.)

Strălucirea acestor nouri zenitali ia ochii omului de rând – când îsi aduce aminte să-si înalte privirea către ei. Dar pe cerul amurgului – de zi sau de veac – nourii de aur se prefac în nori arămii, si atunci lumea îi recunoaste ca zmei si dragoni înfocati, plini de geniu. „O, geniu mândru”, i se adresează fata de-mpărat „smăului” prefăcut în „steauă” (Fata-n grădina de aur). În ceas vesperal, Luceafărul devine mai vizibil decât Soarele si îi ia locul pe boltă: dragonul-sarpe de aramă se substituie în aparentă luciferic, însă proniator în intentiile Dumnezeirii, care-i îngăduie să-si forjeze poporul la văpaia geniului său. Figura lui ambiguă se lasă valorizată atât ca Demiurg, cât si ca „Mirele universului-naturei”, acea „frunte senină sau încinsă-n aur” care modelează /gândirea?/ a mii de oameni/…/ într-o uriasă volbură de foc” (cf. ms. 2254 18r., cu lectiuni incerte).

După felul în care se înfătisează, ea poate fi steaua unui neam, îngerul lui de strajă, sau întunecatul semn al damnării înscris pe frunte, norocul sau blestemul lui.

Iată de ce ruga noastră adresată Celui Etern va fi cu totul alta decât a Smăului: Doamne, nu ne lua al nemuririi nimb, nourul de aur ce miruie fruntea lui Eminescu!

Florea Tiberian

Surse bibliografice

Paul Davies, Universe in Reverse: Can Time Run Backwards? Apud G.E.Parker, H.M. Morris, Introducere în stiinta creatiei, Ed.Anastasia, Buc., 2000, p.344.

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed.Humanitas, Buc.,1996, pp.91, 94.

Pentru citatele din Mihai Eminescu am folosit:

Opere alese, I, Editura pentru Literatură, Buc.,1964 (Scrisoarea I), p.138.

Opere IV, Teatru, Ed. Minerva, Buc.,1978 (ms. 2254 18 r. si v., 70v.), pp.403, 418, respectiv 77.

Opere VI, Proza literară, Ed Minerva, Buc.,1982 (Sărmanul Dionis, Geniu pustiu), pp. 43, 159, 161.

Opere IV, Poezii postume, Ed. Saeculum I.O., Buc.,1998 (Când marea…), p.19.

Petru Cretia, Constelatia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, Ed. Humanitas, Buc.,1994 (Fata-grădina de aur, Azi oceanu-ntărâtat, Adânca mare…), pp.25, 141, 143.

Revista Manuscriptum nr.1/1991 (Odă pentru Napoleon, Marea naltă mii de valuri).