numarul 5, iulie 2003

Noua idolatrie

Noi suntem o nouă specie a umanitătii, cei care, pentru prima dată în istorie, nu se mai tem de nici o faptă a lor. Nouă totul ne este permis, de la blasfemie la idolatrie, de la minciuna cea mai grea la fapta cea mai abominabilă, de la războaiele cele mai sângeroase la lepădarea zilnică de Dumnezeu. Umanitatea seamănă cu cazanul de smoală al iadului: aici se fierb la foc vesnic otrăvurile cu care ne hrănim ceas de ceas, fără măsură. Suntem prima generatie istorică lipsită total de constiintă istorică. Ce întelegem noi prin constiintă istorică? În nici un caz n-ar trebui să întelegem, asa cum o fac filosofii, doar simpla reflectare de sine a faptului istoric, simpla oglindire în lumina constiintei, sau, altfel spus, ruperea de solipsismul pragmatic al faptei oarbe. Nu. Prin constiintă istorică ar trebui să întelegem depărtarea de prezent si înscrierea faptei în transcendentul pur. Reflectarea în transcendent, proiectarea faptelor noastre în infinitul ontologic, aceasta ar trebui să fie preocuparea noastră spirituală. Si aceasta dincolo de ajutorul numitei constiinte, care este un simplu vehicul al dedublării faptei, al oglindirii ei. De multe ori, mai periculos decât fapta însăsi. Să gândim, cu acribia lui Kant, că nici o faptă nu poate fi pură din punct de vedere moral, dacă nu este proiectată în puritatea vointei ultime de natură bună, în sine, în legea morală.

Despre noua idolatrie vrem să vorbim aici si, mai mult decât atât, despre incapacitatea gândirii noastre de a o recunoaste ca atare si de a o izola si condamna. Pentru că suntem prima generatie a umanitătii total prizonieră faptei, nu mai avem puterea de a condamna nici o faptă. Iubim faptele mai presus de orice, ne închinăm lor. Aici este si marea noastră rană, marea noastră durere: idolatrizarea faptei. Am ajuns să dispretuim în asa măsură oamenii contemplativi si să-i zeificăm pe cei “activi”, nebăgând de seamă că, dintre cele două categorii, în mod sigur primii nu ne fac nici un rău, iar ceilalti nu ne fac nici un bine. Iată cum omul nostru alege, ca un orb, ceea ce nu ar trebui să aleagă. Alege absenta binelui în loc de absenta răului, alege fapta întâmplătoare, de la o zi la alta, în locul gândirii pe termen lung, alege să-si piardă viata în rătăciri umilitoare decât să fie linistit pe un singur drum.

Interzicerea faptei nu a fost în istorie doar rodul unor tabu-uri întâmplătoare. Antropologii cred că găsesc explicatii pertinente atunci când judecă diferitele interdictii ca manifestări ale unor instincte sociale primare, ca structuri perene în care se dezvoltă viata socială si pe care societatea nu le poate încălca fără a se periclita pe sine. Tabu-ul are deci o explicatie sociologică, coerentă, dar facilă si insuficientă, ca orice explicatie de acest tip. Functionalismul, structuralismul si alte paradigme sociologice au încercat toate înscrierea manifestărilor de acest ordin într-o clasă de fenomene usor de înteles, prin procedee stiintifice. Aici însă limitele stiintei sunt mai clare ca oriunde. Căci nicăieri mai mult decât în viata socială stiinta nu este mai aproape de adevăr si în acelasi timp mai tragic de îndepărtată. Nicăieri ca în cazul societătii nu este mai vizibilă marea disponibilitate de cunoastere a omului, marea sa cutezantă si fortă, dar si ratarea sa cea mai spectaculoasă. Există, desigur, mai multe etape, modalităti si cauze ale ratării explicatiilor din stiintele sociale, dar nu este momentul să intrăm acum în detalii.

Să revenim. Interzicerea anumitor fapte nu se explică pornind de la natura aparte a acestora. Antropologii si sociologii cred că pot găsi explicatii adecvate tratând despre diferenta specifică a unor categorii de fapte, nu despre genul proxim. De exemplu, incestul nu le va atrage acestor oameni atentia pentru natura sa de faptă, ci pentru natura sa de incest, de faptă de un anumit tip, deosebită de alte fapte sociale. Este una dintre erorile stiintei despre om. În realitate, incestul ori alte variante de fapte sunt oprite tocmai pentru natura lor de faptă.

Societatea noastră tinde să devină, asa cum am mai amintit, singura societate din istorie care nu-si mai condamnă anumite fapte, dându-le tuturor drept de existentă. Nu vom mai avea interdictii ca cele cunoscute până acum. Nu vom mai avea tabu-uri, dimpotrivă, vom cultiva asa-numita dezinhibare a omului, nu vom mai opri manifestările animalice ale semenilor nostri, ci, dimpotrivă, ne vom bucura de “inspiratia” lor de moment, pe care o vom considera demnă de urmat, nu ne vom retine de la nimic, de teamă să nu apară una din miile de specii de frustrări de care e capabil omul modern, care pe toate le vrea si de nimic nu se poate lipsi. În fine, ne vom închina faptei, oricum ar fi ea, orice înfătisare ar avea.

Tertullian spunea că idolatria este răul cel mai mare de care suferă omenirea. Idolatria înseamnă la el, cum stim, mai mult decât cultul curat păgân al idolilor. Înseamnă o atitudine fată de viată si de întâmplările ei. Am putea spune, mergând pe această cale, că, în întelegerea marelui scriitor crestin, nu numai lumea păgână e idolatră, ba, mai mult, e posibil să ne imaginăm păgânismul în afara idolatriei, până la un punct si, invers, să vedem în unele manifestări ale lumii crestine forme mult mai grave de idolatrie. Nu e lipsit de interes să procedăm la această amplificare a gândului lui Tertullian si să ne imaginăm, cunoscându-i ideile, că epocile păgâne anterioare celei în care a scris i s-ar fi părut mai putin idolatre în fondul lor decât epoca crestină pe care o trăim noi astăzi. Stim că una dintre acuzele sale la adresa lumii romane era tocmai pierderea contactului cu zeii vechi, cu traditiile bune de moralitate ale începuturilor Romei. “Unde vă e credinta; unde respectul datorat strămosilor vostri? Prin costum, prin trai, prin rânduiala voastră, prin simtăminte, prin chiar vorbirea voastră însăsi, v-ati îndepărtat de străbuni. Lăudati întruna pe cei de demult si totusi trăiti după vremurile cele noi. După cum se vede, în timp ce vă îndepărtati de bunele învătăminte strămosesti, voi păstrati si păziti numai acelea care nu ar trebui, iar pe cele ce ar trebui le treceti cu vederea.” (Apologeticum, VI, 8)

Idolatria la Tertullian este, din acest punct de vedere, similară până la un punct ideii de maturizare si decădere a unei civilizatii, forma sa finală de manifestare, în genul “declinului occidentului”, de care vorbeste un Spengler. Grandoare si decadentă, corsi e ricorsi, crestere si descrestere, sunt fazele normale ale oricărei mari civilizatii. Idolatria este varianta crestină a celui de-al doilea termen al fiecărui binom din cele de mai sus. Asa încât, dacă “imperiul crestin” născut în vremea marelui scriitor antic (cât de bucuros era el că cei care ajung să cunoască mica sectă a crestinilor se convertesc pe dată, iar credinta cea nouă scapă de un dusman si găseste în felul acesta un admirator!) a însemnat initial o diminuare a tensiunii idolatre, acum asistăm, natural, la reaparitia acestui mare păcat. (Va urma)

Cristi Pantelimon