numarul 5, iulie 2003

Ultimii metri?

Istoria. Nu înteleg, de ce mai studiem istoria daca nu ne pasa de ea? Daca nu încercam sa o întelegem, sa tragem învatamintele si sa le folosim. De pilda, tema imperiilor. Nici unul nu pare a învata ceva din ceea ce au patit cele din trecut. Si, slava Domnului, istoria pe care o studiem este plina de istoriile lor nereusite.

Discutam zilnic despre ce se întâmpla în lume: rece sau patimas, cu onestitate sau prefacatorie, documentati sau urechisti, cu ideile altora, cu frânturi din ideile altora, cu mutanti ale ideilor altora sau, uneori, cu ale noastre. Mai ales problematica politica si geopolitica pare sa stârneasca un constant interes ridicat. Popoarele, natiunile si viitorul lor consuma fluvii de cuvinte spuse ori scrise.

Si e normal; perspectiva disparitiei personalitatii sau chiar si a corpului marii familii din care fiecare face parte, înghitita de o alta, sau stinsa prin lipsa vointei de a mai fi, încrunta multe frunti, strânge înfiorate multe inimi, ridica sincere, sau demagogice, drepte sau nedrepte multe glasuri.

Iata poporul român: aparut târziu sub aceasta denumire pentru ca târziu si vremelnic a scapat de interesul altora, vecini sau vecini ai vecinilor. Ieri ne pândea pierderea identitatii în masina de tocat destine (personale si nationale) a comunismului, azi (mâine) sub masina de calcat alimentata cu aburii hamburgherului si bulele de Coca-Cola. Sau putem disparea si noi împreuna cu toti ceilalti de pe Pamânt. Celor care gândesc, care sunt informati si care înteleg si dezastrul care ne paste le pare o grozavie nemaipomenita. Celorlalti, nu, caci de-abia asteapta sa fie cumparati, curatati, împachetati si vânduti la raionul de pitici de gradina.

Vechea Europa. A existat o Veche Cultura si Civilizatie Europeana, care a început pe la 7000 î.e.n, într-un spatiu cuprins între bazinul danubian, sud-estul Italiei, insulele sudice din Mediterana si Marea Egee, Anatolia, bazinul pontic, Moldova si vestul Ucrainei. O civilizatie perfect închegata  - cu o structura economico-sociala specifica, comportând trasaturi, tehnici si forme de organizare proprii, gândire mitica si ansamblu de credinte si comportamente religioase si modalitati de expresie plastico-decorative individualizate – care s-a întins pe o perioada de peste 4000 de ani. Datele arheologice, lingvistice si mitologice se unesc pentru a ne vorbi, zice cercetatorul american de origine lituaniana, Maria Gimbutas, despre o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europenizate patriarhale de luptatori (…) o cultura a unei societati de agricultori care o precede cu câteva milenii pe cea sumeriana. În Vechea Europa nu existau fortificatii elaborate si nici arme de lupta (…) femeile aveau rolul principal dar femeile si barbatii activau în mod egal întru binele comun (…) semanau, culegeau, macinau, faceau pâine, teseau, ridicau case, topeau metale, dar erau si constructori de temple, producatori de ceramica admirabil pictata si de obiecte de cult, creatori de sculpturi si de figurine reprezentând divinitati într-o mare varietate de tipuri, organizatori de si participanti la ritualuri sezoniere, funebre si de alte feluri, si au folosit o scriere sacra începând cu cel putin sfârsitul mileniului al VI-lea î.e.n., scriere mai veche cu aproape 2000 de ani decât cea sumeriena considerata pâna nu de mult prima scriere.

Despre aceeasi perioada, profesorul Ion Ghinoiu, renumit etnolog, afirma: Pe ambele maluri ale fluviului s-a dezvoltat, cu 7000 de ani în urma, pe fondul unei alte culturi dunarene, Schela Cladovei, un adevarat imperiu civilizator, cultura Cris-Starcevo. Conform acestuia, si multor altor cercetatori, cursul inferior al Dunarii, cu baltile, delta si marea au oferit, asa cum s-a întâmplat cu toate fluviile lumii, conditii excelente de supravietuire. Mai mult, Carpatii sunt definiti de antropogeografi, spune acelasi cercetator, ca munti deosebit de ospitalieri ai lantului Alpino-Himalaian. Ei au oferit omului adapost pe largile platforme de eroziune si în cele peste 300 de depresiuni si bazine depresionare, facilitati de transport de-a lungul apelor si potecilor si drumurilor de culme, variate resurse ale solului (culesul din natura, pastoritul, agricultura pe platformele de eroziune si în terase, vizibile si astazi) si ale subsolului.

Maria Gimbutas arata ca în jurul anilor 6700-6500 începe sa fie folosita ceramica arsa la temperaturi înalte si lustruita atât în Vechea Europa cât si în Orientul Apropiat si foarte repede apare si ceramica pictata. Evidenta cronologica nu vorbeste despre o prioritate a Orientului Apropiat, ci sugereaza extinderea unei idei, mai degraba decât   migratii sau importuri în sud-estul Europei.

Amploarea si complexitatea acestei culturi neolitice est-europene este atât de mare încât sfârsitul mileniului al VII-lea este caracterizat de o dezvoltare exploziva a artelor si tehnologiilor, iar pe la mijlocul mileniului VI î.e.n. satele cu case rectangulare, aparate de santuri sau de ziduri puteau sa aiba pâna la 1000 de locuitori. În aceeasi perioada, amplasamentele din vestul si nordul Europei, asa cum sunt cele de lînga lacurile elvetiene, sunt niste simple catunuri.

Peste aceasta civilizatie a coborât, pe parcursul altor mii de ani (între 4000 si 2200 î.e.n.), civilizatia razboinica a indo-europenilor. Vechea Europa este înlocuita de Europa indo-europeana subiect mai târziu al altor valuri de invazii, sosite din aceeasi mare arie de origine.

TIMPUL si timpul. Privind în urma si adunând în câteva cuvinte: Vechea Europa a durat 4000 de ani. Atât de mult, spus atât de repede, daca nu esti atent, prins cu problemele zilei, pare extrem de putin: 2-3 secunde.

Dupa 4000 de ani, o civilizatie înfloritoare, pasnica, rafinata si bogata a disparut prin infiltrarea apoi cucerirea sistematica de catre o alta, razboinica, având avantajul armelor, calului recent domesticit (recent, adica vreo mie de ani!), cu o dezvoltare culturala si artistica inferioara. Cercetatorii spun ca Vechea Europa a intrat cu multe elemente, unele chiar nealterate, în viitoarele civilizatii si ca unele semne ale ei, se regasesc si astazi în obiceiuri sau literatura populara.

Daca esti atent, atent de tot, si întelegi ce înseamna, fata de viata ta, sau chiar fata de cei aproape 700 de ani ai civilizatiei umaniste ocicidentale, cei 4000 de ani, simti cum materia istorica expandeaza. Apoi te îngrozesti a doua oara: si totusi s-a dus.

Azi si mâine. Azi si mâine sunt boabe de nisip. Dar în lumea noastra ele pot fi mai mult, fiecare, decât 4000 de ani în care Vechea Europa a fost înlocuita de Europa antica. Azi, Europa si tot pamântul, pot fi înlocuite în câteva ore.

România.  România se afla din nou pe drumul navalirilor din est si sud-est si al fluxului invers, dar pe epuizare, de ideologie occidentala. Toti cei care trec pe aici actioneaza în numele unei internationale: comunista, democratica, mai nou americane.

Între Tratatul de la Varsovia si NATO lumea continua sa se schimbe, iar cea de mâine ar putea fi mai hidoasa: armele sunt tot mai sofisticate, mai nimicitoare si mai la îndemâna tuturor, industriile, automobilele, avioanele, bombele modifica clima amenintând cu inundarea unor zone întinse de oceanele si marile în crestere si cu deserturi în alte zone; virusii, bacterile, microbii mutanti sau produsi în laborator pot repeta opricând masacre de zeci sau sute de ori mai mari decât cele din trecutul ciumei, holerei, tifosului. Cei de azi continua sa ridice tot mai trufasa aceasta lume împinsi de la spate chiar de ea: odata pornita ea nu se mai poate opri decât în dezastru.

Viitorul va fi altfel decât ceea ce s-a întâmplat în ultimile câteva sute de ani si e posibil sa fie foarte scurt. Istoria nu a folosit si pentru ca ea a fost refuzata – umanistii au promovat tabula rasa. Daca e sa fim realisti, secolul XX a fost un secol de tranzitie: desi a parut asemanator celor trecute a parut si total nou. Amenintarile noului secol au aparut, s-au dezvoltat si au fost puse în practica în el

Paul Ghitiu