numarul 5, iulie 2003

Nicolae C. Paulescu sau stiinta lui Scio Deum Esse

Fiecare epocă, de când lumea, si-a avut preju­de­cătile ei. Ceea ce numim mentalităti sunt, în primul rând, sinteze colective ale prejudecătilor dominante într-un anu­­­­mit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lângă prejudecata că nu ar mai avea prejudecăti, se defineste prin alte câteva apriorisme generale si cronicizate: exal­tarea ratiunii, a individului, a progresului etc. La rând cu acestea (si în strânsă legătură cu ele) stă prejudecata incompatibilitătii între adevărul stiintific si adevărul religios, între valorile credintei si valorile cunoasterii. Adevărurile se extrag rational si experimental, dintr-o rea­litate limitată la imediatul empiric. Lumea este conju­rată să răspundă schemelor noastre mentale si posibi­litătilor tehnice de care dispunem. Tot ceea ce nu intră în aceste cadre de receptie si interpretare, adică în sistemul curent de prejudecăti, ofensează sau sperie. Spiritul rătă­ceste printre fenomene, ignorând esentele. Efectele sunt înregistrate cu meticulozitate, dar cauzalitatea este în su­fe­­rintă: adevăratele cauze sunt confundate, cel mai ade­sea, cu conditiile favorizante ale fenomenelor. Fizicul tri­umfă asupra metafizicului, fără scrupule si fără com­plexe. Într-o lume atât de suficientă siesi, de Dumnezeu nu mai este nici nevoie, nici loc. Cum observa un autor francez, “oa­­menii pierd esentialul si ignoră ceea ce au pierdut”. Ră­­mâne doar mirarea difuză că, după atâta “des­teptă­ciu­ne” si “progres stiintific”, lumea, în loc să se pre­facă în “pa­­ra­dis”, aduce tot mai mult a “infern”!

Dar fiecare epocă, de când lumea, a cunoscut, pe lângă curentul dominant al prejudecătilor colective, si reactiuni individuale, uneori complet izolate, fie revalo­rificând anumite sugestii viabile ale trecutului, fie antici­pând anumite dezvoltări viitoare. Fiecare epocă si-a avut reactionarii ei, ce adeseori si-au scandalizat contem­po­ranii, dobândindu-si însă marele merit de a fi împiedicat – sau măcar de a fi încercat să împiedice – încremenirea spiritului în sisteme de prejudecăti. Adevărata dinamică istorică a culturii si a civilizatiei se datorează până la urmă nu majoritătilor înscrise în “conventie”, ci acestor mino­rităti care o refuză.

Modernitatea si-a avut si ea, pe lângă atâtia apolo­geti de duzină, adversarii sau des-fermecătorii ei, ce au chemat-o să-si constientizeze limitele, să-si cenzureze “ui­tă­rile” si să se autodepăsească din mers. Savantul ro­mân Nicolae C. Paulescu s-a numărat printre acestia din urmă. El si-a propus să combată mai ales prejudecata curentă a incompatibilitătii dintre religie si stiintă. Nu de pe pozitii strict teoretice, cum au făcut-o altii, ci din exercitiul permanent al profesiei sale. El nu a fost un filosof care, izolat de activitatea stiintifică propriu-zisă, să se fi dedat la speculatii si verdicte, ci a fost un practician genial, luminat de credinte si de intuitii profunde. În răspărul pozitivismelor contemporane, “stiinta” s-a sme­rit, cu N. C. Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fără să înceteze de a fi “stiintă”. Ba chiar s-a înăltat smerindu-se, căci orice întâlnire autentică cu divinul este fecundă si înăltătoare, ca una ce face să se răsfrângă în relativ ceva din maiestatea absolutului. Aceasta este marea lectie pe care ne-a transmis-o profesorul Paulescu, dincolo de performantele lui de laborator.

Conceptia stiintifică crestină a lui N. C. Paulescu nu a apucat să fie sintetizată într-o singură carte, desi ea pare să se fi închegat în constiinta lui destul de devreme, călăuzindu-i întreaga activitate didactică si publicistică. Încă din 1904, la câtiva ani după întoarcerea din Franta si în preajma numirii sale ca profesor definitiv de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucuresti, îsi începe pole­mica stiintifică de lungă durată cu exponentii autohtoni ai evolutionismului. Argumentatia antidarwinistă folosită de tânărul savant împotriva unor N. Leon sau D. Voinov, dezvoltată în textele publicate în Convorbiri literare si Spitalul, îl încântă, între altii, pe un T. Maiorescu, spirit rationalist si polemist încercat. În 1905 tine trei lectii cu un viu ecou în epocă (“Finalitatea în biologie”, “Mate­rialismul”, “Suflet si Dumnezeu”), care vor alcătui lucra­rea publicată în acelasi an, Notiunile “suflet” si “Dum­nezeu” în fiziologie. În 1910 vedea lumina tipa­rului vo­lu­mul Instincte sociale. Patimi si conflicte. Reme­dii morale, cu faimoasa teorie despre instincte si patimi (re­luată în Cele patru patimi si remediile lor, 1921), din care creste organic întreaga sa conceptie asupra viului. Pre­cizări interesante se află si-n volumul Spitalul, Cora­nul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913), ce con­tinuă, cu analiza legislatiilor religioase, cartea din 1910, pre­cum si în Traité de Physiologie médicale (apărut în tară, în 3 volume, între 1919 si 1921).

Desigur, nu pot ambitiona aici mai mult decât o schitare a conceptiei teiste a lui N. C. Paulescu (aparent catolicizante pe alocuri, dar foarte ortodoxe în rădăcinile ei) asupra originii, rânduielilor si dinamicii viului. Pentru el, ca si pentru gândirea crestină traditională, dumne­zeirea se vădeste din “contemplarea” măretiei si ordinii Creatiei. De altfel, orice conceptie creationistă si finalistă dezvoltă, într-un fel sau altul, asa-numitul “argument cosmo­logic” al existentei lui Dumnezeu, în strânsă legă­tură cu asa-numitul “argument teleologic” (finalist). Asa cum îndă­rătul operei de artă, în care toate elementele sunt armo­nice si necesare, există geniul creator al unui artist constient (fie el cunoscut sau nu), ce a urmărit un scop, a utilizat o tehnică si a impus o structură, tot astfel îndărătul ordinii universale (kosmos-ului) trebuie să existe o inteli­gentă creatoare, ale cărei “urme” apar incontestabile ob­ser­­vatorului atent si lucid. Asa cum despre o operă de artă căreia i se ignoră autorul nici o minte normală n-ar putea afirma că ar fi rezultatul hazardului, al întâmplării oarbe, tot astfel e absurd să se creadă că lumea, în uimitoarea ei complexitate, e un produs al hazardului pur. Materia­lis­mul ne cere să credem într-o minune mai mare decât toate minunile! Îmi amintesc de cuvintele puse pe seama lui Iisus într-o apocrifă: “Dacă ceea ce este material s-a ză­mis­lit din ceea ce este spiritual, aceasta reprezintă o mi­nu­ne. Dar dacă ceea ce este spiritual s-a zămislit din ceea ce este material, aceasta reprezintă o minune a minunilor. Numai că atunci stau si mă întreb: Cum e cu pu­tintă atâta bogătie într-atâta putinătate?!” (Evanghelia după Toma, 29; trad. mea).

Profesorul Paulescu afirmă cu tărie: “Adevărata stiintă este cunostinta prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e fortat de însăsi logica stiintifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu”. Si în altă parte: “Viata este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundă sau SUFLETUL – unică pentru fiecare fiintă vietuitoare; cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU – unică pentru totalitatea fiintelor vietuitoare”. Astfel, în conceptia sa, “a demonstra existenta unei cauze prime a vietii, imateriale, unice si infinit întelepte – iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu. Omul de stiintă nu se poate deci multumi să zică: Credo in Deum. El trebuie să afirme: Scio Deum esse”.

Pentru mentalitatea stiintifică (de ieri, dar si de azi), astfel afirmatii, ba încă într-un Tratat de fiziologie medicală, sunt cel putin derutante... Contemporanii măr­turisesc că era fascinant să-l asculti dezvoltând asemenea lucruri de la catedră: “Ca profesor, Paulescu era o figură covârsitoare. Lectiile lui de fiziologie erau extrem de im­pre­­sionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emotie [...] atunci când, în fata unei studentimi atente si iubite, evoca existenta dumnezeirii, a acelei forte supreme în care el credea cu o convingere neclintită?”, scria dr. Aurel Abramovici. Viata se întemeiază, la toate nivelurile ei, pe in­stinc­tele pe care Dumnezeu le-a sădit în natură. Paulescu întelege să demonstreze acest lucru cu o extraordinară meti­­­­culozitate, în maniera stiintei descriptiviste a seco­lului al XIX-lea. Tratând, bunăoară, problema instinctelor sociale, el face un lung excurs prin mai tot universul zoo­logic, selectând si citând masiv din opera lui Alfred Ed­ Ed­mund Brehm, una dintre “marile enciclopedii taxino­mice si descriptive”, considerată “lucrarea cea mai vastă si mai completă de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, sinteză a întregii cercetări moderne, de la Historia anima­lium a lui Gesner (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) până la, să zicem, Les sociétés animales a lui Espinas (a doua jumă­­tate a secolului al XIX-lea). El îsi construia astfel fun­­da­mentul biologic al teoriei sale, urmând să raporteze apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii. Con­cluzia generală extrasă din faptele prezentate este că “legea supremă care conduce societătile, la oameni si la animale, este IUBIREA”. Cercetarea stiintifică îl duce ast­­­fel la o concluzie profund crestină.

Nefunctionarea aces­­tei “legi supreme” în multe societăti omenesti nu-l contrazice principial, ci vădeste doar tendinta de perver­siune a omului în raport cu natura, cu ordinea firească a lumii lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate fi redus la natură, în sensul biologic al cuvân­tului; el nu-i doar fiintă pro-creatoare, ca animalele, ci si fiintă crea­toare (de cul­tură si civilizatie); în această a doua ipostază, el depăseste natura. Însă a depăsi natura nu înseamnă, cum cred îndeobste modernii, a o nega sau a o silui; în con­ditii normale, civilizatia si cultura, coro­lare is­to­rice ale umanului, trebuie să se armonizeze atât cu natura, cât si cu Dumnezeu, după cum si una cu cea­laltă.

Paulescu constată în lumea vie anumite conflicte rezultate “din exercitiul normal al instinctelor”; astfel de con­­flicte au mai degrabă un caracter benefic, functionând ca niste forme de reglaj ale naturii vii. Cu adevărat în­grijorătoare sunt acele conflicte rezultate “din tre­buinte instinc­­tive anormale (alterate, deviate), cu alte cu­vinte, din patimi sau vicii” (ceea ce limbajul teologic numeste îndeobste “păcate”), care sunt apanajul exclusiv al omului – singura fiintă vie capabilă să-si pervertească instinctele prin constiintă: “Dintre animale [aici în sensul de fiinte înzestrate cu suflet, anima – n. n.], singur omul are facul­tatea de a transforma instinctele în acte voluntare [...] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătusat de in­stincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admi­rabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască si să înteleagă scopurile instinctelor; în aceste conditii, prero­gativa de a-si alege mijloacele devine, în mâinile omului ignorant sau neîntelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăsurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă si nu retine decât senzatiile plăcute care însotesc îndeplinirea actelor res­pec­tive. Si în loc de a se înălta până la scopul instinctului, el nu mai urmăreste decât plăcerea, devenită unică tintă a activitătii sale. Or, patima nu e altceva decât căutarea exclu­sivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei tre­buinte instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînteles sau chiar – nu de putine ori – dinadins relativizat)”.

Aici stiinta se întâlneste cu întelepciunea sfintilor; Filocalia avertizează mereu asupra acestor lucruri, înce­pînd încă de la Sfântul Antonie cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia”); la rândul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de capete despre dragoste, vor­beste despre patimi în termeni aproape… “paulescieni”: “Pa­­tima este o miscare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neratională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simturilor [...] Sau iarăsi, păcătosenia este o judecată gre­sită cu privire la întelesurile lucrurilor, căreia îi si urmea­ză reaua întrebuintare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în nasterea de prunci. Deci cel ce urmăreste plăcerea, greseste în jude­cată, socotind drept bine ceea ce nu este bine. Asadar, unul ca acesta face rea întrebuintare [abuzează] de femeie îm­pre­unându-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si întelesuri”.

Lupta cu patimile – leitmotiv al literaturii mistice si ascetice – reprezintă si din punctul de vedere stiintific al lui N. C. Paulescu marea problemă morală si socială a fiintei umane. El nu întârzie să pună problema “profila­xiei si terapiei” patimilor rezultate atât din devierea in­stinctelor individuale, cât si din aceea a instinctelor so­ciale. Dacă în privinta patimilor individuale (“de nutritie si de reproducere”) medicina poate avea o oarecare efici­entă, în fata patimilor sociale (“de proprietate si de dominatie”) ea rămâne neputincioasă. În căutarea unor “remedii ale patimilor sociale” (capitolul astfel intitulat este inclus si în volumul de fată), profesorul va iscodi “scrierile marilor filosofi” (arătând si rădăcinile ideo­lo­gice ale Revolutiei franceze – cel mai mare cutremur social cunoscut până la acea dată – ale că­rei orori le va zu­grăvi cu numeroase citate din Les ori­gines de la France contemporaine de H. Taine), apoi “principalele legis­latii civile” si, în cele din urmă, “prin­cipalele legislatii reli­gioase”.

Cunostintele lui Paulescu sunt nu o dată sur­prin­zătoare, iar analizele sale, cel mai adesea, pertinente. To­tul culminează cu examinarea moralei crestine (fireste, din perspectiva propusă), pe care o găseste a fi singura cu adevărat lucidă si eficientă, mai ales în privinta “celor două patimi sociale, de proprietate si de dominatie”, care au adus lumii cele mai mari ravagii. Iubirea, pe care o aflase, prin cercetare empirică, drept “legea supremă a naturii vii”, se regăseste la temelia învătăturii lui Iisus Hris­tos. Iubirea este legea Creatiei, pentru că Însusi Crea­torul este Iubire (I Ioan 4, 8 si urm.). Esenta morală a crestinismului este formulată astfel: “... Dumnezeu vrea ca recunostinta pe care I-o datorăm s-o manifestăm fată de semenii nostri, adică să iubim pe orice om ca si când ar fi Dumnezeu!” (afirmatie întemeiată pe Matei 25, 31-40). Întrucât nu poate fi decât divină, această morală este si singura cu adevărat... stiintifică. Dacă Dumnezeu este cau­­ză primă si scop ultim a tot ce există, atunci adevărata stiintă nu poate duce decât la descifrarea în natură a sem­nelor vointei si ratiunii divine, la întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu, cu Iisus Hristos, Logos-ul întrupat. “Stiinta vietii m-a determinat să afirm, într-o lectie anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeasi stiintă mă determină astăzi să ada­ug: «Si în Iisus Hristos»”... Mesajul esential al vietii si operei lui N. C. Pau­lescu stă în această reliefare a unitătii dintre natural si supra­­natural, cu toate consecintele ei teoretice si prac­tice. Poate că nici un savant român n-a mai vorbit atât de avân­tat ca el despre “unirea desăvârsită ce trebuie să exis­te între religie si stiintă”.

Prezentându-l în câteva pagini din volumul său Or­­to­­doxie si etnocratie (1937), Nichi­for Crainic ob­ser­va: “Pentru Nicolae Paulescu [...] natu­ralul si supra­natu­ralul nu se exclud, ci se comple­tează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvâr­sească. Căci natura e creatia lui Dumnezeu, iar cresti­nismul e reve­latia aceluiasi Dum­nezeu”.

Stiinta lui scio Deum esse de aici începe.

Răzvan Codrescu