2% pentru Asociatia ROST


Publicaţie lunară editată de Asociaţia ROST



 


Cum ne puteţi ajuta | Numărul curent | Abonamente | Redacţia | Lămuriri | Contact | Arhiva

numarul 5, iulie 2003


Holocaustul fata/verso


Nicolae C. Paulescu sau stiinta lui scio Deum esse

Geniul romanesc al stiintei crestine

Tablou bio-bibliografic


Mesajul Dreptei catre Biserica

Politica post-razboi rece a Uniunii Europene

Statul national si promotorii politicii corecte


Hristos si reforma sociala

Stiri diverse


Episcopul martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti


Ingeri cu fete murdare

Un Diderot moldav

Si apa unde-au fost cazut in cercuri se roteste

Noua idolatrie

Ultimii metri?


Mormantul furat sau despre cum a fost ars Mircea Eliade

Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade


Romanii din Carpatii Nordici


Impostura si refacerea Panteonului dacic


 
 
 

Politica post-razboi rece a Uniunii Europene

 

Ultimul razboi din Irak a reliefat o opozitie accentuata, intre nucleul dur al Europei (Franta, Germania) si hegemonul american.Vechiul orgoliu european a explodat pentru prima data dupa Criza Suezului  (1956 – ultima manifestare deosebita a politicii externe a marilor puteri europene) indicind o vointa crescinda pentru anihilarea statutului de subordonare fata de superputerea transatlantica. Este insa acesta semnul unei competitii globale intre europeni si americani, un indiciu al luptei pentru statutul de hegemon al secolului XXI sau doar o tensiune in plus intr-o alianta care isi redefineste obiectivele in noul mileniu?

 

Colapsul comunismului a condus la o crestere spectaculoasa a prestigiului Americii, iar pentru un viitor leadership fostii rivali nu mai puteau fi luati in calcul. In ultimele doua decenii se crease totusi mitul noilor competitori, Uniunea Europeana si Japonia, care, datorita unei dezvoltari economice deosebite, ar fi fost tentati sa abandoneze vechea alianta si sa intre, cu temeritate, in cursa pentru hegemonie. Profitind de jocul mondial de putere in care Washingtonul asigurase si securitatea Europei Occidentale si pe cea a arhipelagului nipon, in perioada razboiului rece, statele europene si Japonia au construit bugete militare reduse (3,5 % din PNB - CEE, 1% - Japonia, dar 7 % Statele Unite), directionind sume importante pentru dezvoltare si devenind in scurt timp cei mai tenaci adversari comerciali ai colosului nord-american.

Considerind razboiul rece drep unul hegemonic, putem constata extenuarea simultana a invinsului si a invingatorului, situatie ce ar fi oferit pozitii privilegiate Uniunii Europene si Japoniei, intr-o posibila concurenta globala. Acest lucru era deja sesizat de Richard Lebow care, in 1994, aprecia ca alaturi de Moscova si Washingtonul  a pierut razboiul rece, platind un important pret economic pentru triumful din 1990. Importantele cheltuieli militare facute de administratiile americane au condus la majorarea datoriei nationale, la decaderea infrastructurii si la dezechilibre in balanta comerciala.

 

Batalia economica

 

Pe coordonatele productiei industriale, pe o scala intre 0 si 120, Europa era plasata la 103, Japonia la 106 si Statele Unite la 115. In 1998, 42 din cele 100 de corporatii reprezentative ale lumii se gaseau in SUA, 33 in Europa Occidentala si 15 in Japonia. In industria chimica cele mai mari trei companii erau germane, fiecare cu cel putin 1/3 din volum de vinzari peste « Du Pont » - cea mai puternica firma chimica americana. In 1990 nu existau banci americane intre primele 20 din lume, iar in domeniul serviciilor, 9 din cele mai mari firme isi aveau sediul in Japonia. Principalele companii de computere erau acaparate in ordine de America (10), Europa (6), Japonia (4).

In ceea ce priveste agricultura, U.E. detinea 60 % din productia mondiala de vinuri (SUA, locul II – 7.3 %), 22.2 % din productia de lapte (SUA, locul II –12.2 %), locul I la carne si locul II la cereale (dupa SUA).

In al treilea sfert al secolului, economia Europei a crescut cu o rata medie de 5 % anual, dubla fata de cea din secolul  al XIX –lea. Aceasta crestere s-a incetinit dupa socul petrolier din 1973. Desi detinea 20 % din exporturile mondiale inca din anii ’80, Europa de Vest a regresat la nivelul inaltei tehnologii. Ponderea acesteia in cadrul exporturilor a scazut de la 56 % in 1971 la 47 % in 1981 in timp ce contraconcurentii japonezi si-au dublat exporturile high- tech in aceeasi perioada. Aceasta brusca inferioritate tehnologica a inceput sa aiba implicatii negative. Pentru prima data din secolul al XVIII – lea, initiativele unei revolutii economice nu isi mai aveau originea in Europa.

Somajul a crescut continuu, atingind un procent de 11% la inceputul anilor ’90. Comparativ cu americanii (somaj 6 %) sau japonezii (somaj 3%), era binecunoscuta inabilitatea europenilor in a crea locuri de munca. Aceasta stare negativa a impulsionat crearea Pietei Unice (1993) in care a fost asigurata libertatea de miscare a peroanelor, bunurilor, serviciilor si capitalului. Desi cu un somaj ridicat, Uniunea Europeana era o entitate relativ bogata. PNB-ul pe cap de locuitor era de aproape 17.000 $ ceea ce permitea U.E. sa acorde ajutoare lumii a treia in valoare de 33 miliarde $ (SUA – 11.7 miliarde $, Japonia – 11.1 miliarde $) la nivelul anului 1992.

Potrivit lui Joseph S. Nye Jr., echilibrul dintre cei trei mari poli de putere era totusi relativ si usor de modificat in perioade scurte de timp. (1995)

 

Resurse de baza

U.E.

Japonia

SUA

Teritoriu

1.7 % din total

0.3 %

7 %

Populatie

324 milioane

130 mil.

244 mil.

Forte armate

2.6 milioane

0.24 mil.

2.2 mil.

Arme nucleare

1200

0.24 mil.

2.2 mil.

Export/parte din exportul mondial

20 %

10 %

11 %

 

Bratul armat al Bruxelles-ului

 

Din punct de vedere militar, statele Uniunii Europene dispuneau de o armata considerabila: 2,6 milioane de persoane. Capacitatile nucleare franceze si britanice, modernizate in anii ’80 si la inceputul anilor ’90, desi in dezechilibru cantitativ in comparatie cu cele americane sau rusesti, contau ca element al descurajarii posibililor adversari. Dimensiunea militara a comunitatii vest-europene, Uniunea Europei Occidentale, incerca sa completeze structurile organizatiei politice, oferind U.E.O. alura de brat armat al Bruxelles-ului. Desi aspira la asigurarea securitatii continentale, U.E.O. se afla intr-o faza incipienta fata de NATO. Rivala sau pilon european al NATO, U.E.O. indica totusi eforturile sustinute catre o autonomie militara europeana in conditiile in care structura corespondenta a Americii se transformase din aparat militar in mit cu adinci implicatii psihologice.

Din perspectiva componentelor cuantificabile ale puterii, U.E se plasa, asadar, intr-o pozitie mediana fata de Washington si Tokyo, pastrind un echilibru general care ii permitea sa spere la o intiietate globala. Marele atu al Uniunii era continuarea integrarii, pe orizontala (extindere) si pe verticala, proces care ar fi adus importante schimbari la nivelul elementelor forte ale puterii. Un cunoscut vizionar american, Samuel P. Huntington, argumenta ca in cazul care Uniunea Europeana ar dovedi mai multa coeziune politica, ea "ar avea resursele demografice", valoarea, economia, tehnologia si un potential militar consolidat pentru a deveni puterea proeminenta a sec. XXI, iar in cazul in care "secolul XXI nu va fi un secol american, cel mai probabil va fi unul european".

Elementele puterii, in unitatea lor dezvaluiau deci o Uniune Europeana cu capacitati si slabiciuni, fara ambitii politice explicite pe arena internationala, dar cu mai multe posibilitati intr-un viitor nu prea indepartat. Asigurindu-si reconstructia interna, vreme de o jumatate de secol, sub umbrela securitatii americane, UE nu a schitat gesturi internationale clare dupa 1990. Intr-o anumita masura ea a aparut nehotarita sau incercind sa mentina un echilibru intre continuarea aliantei (deosebit de profitabila) cu America si o tentatie mondialista, care ar fi razbunat situatia de satelit obedient a Washinghton-ului in timpul razboiului rece. Politica globala a UE parea sa se inscrie intr-o analiza facuta de Kenneth Waltz : "Statele pot avea o multime de obiective. Unele pot viza cucerirea lumii, altele o hegemonie locala, alte state pot sa nu tinda catre nici o hegemonie ci sa-si doreasca, pur si simplu, sa fie lasate in pace. Dorinta de supravietuire este comuna tuturor statelor. (...) Multe state ar putea prefera sa joace un joc in care toate tarile sa coopereze pentru a rezolva probleme de maximizare. Altele ar putea prefera sa nu intre in nici un joc…".

 

Noile obiective

 

Strategia confuza si imposibil de decriptat a europenilor in epoca post-razboi rece, poate avea unele explicatii. Interesele divergente ale liderilor nationali nu au permis o viziune comuna asupra viitorului, cu atit mai mult cu cit problemele interne ale integrarii si provocarea venita din angajarea unui nou tip de relatii cu proaspatul Est capitalist, au trecut in plan secund obiectivele de politica globala. Din inertie s-a optat pentru continuarea pozitiei de subordonare fata de SUA, in conditiile in care vremurile noi aduceau conflicte speciale (Golf, fosta Yugoslavie) si amenintari originale la adresa securitatii (conflicte etnice si religioase, trafic de arme si droguri, chestiuni de mediu). Europa nu s-a decis pentru renuntarea la relatia transatlantica atita timp cit manifestarile Rusiei nu erau previzibile. Desi inexistenta ca putere economica, Moscova putea face presiuni asupra vecinilor prin amenintarea cu arma nucleara si prin controlul resurselor alocate spre periferiile sale. U.E a optat asadar pentru o politica mai putin glorioasa, dar sigura si a respins o tentatie mondialista pentru care nu era inca pregatita si care ar fi adus-o in raporturi antagonice cu rivali care o depaseau ca si capacitati dezvoltate in sectoare cheie.

Politica post-razboi rece a U.E  a fost desfasurata in contra oricaror principii clasice de asigurare a balantei mondiale de putere. Echilibrul balantei ar fi presupus dispunerea Bruxelles-ului de partea competitorilor mai slabi, pentru a impiedica superputerea victorioasa (Statele Unite) de la obtinerea preponderentei globale. Prin atitudinea sa, Europa a optat pentru sprijinul hegemoniei americane in detrimentul balantei de putere. Europenii au sacrificat echilibrul global in numele unitatii de civilizatie si a comunitatii culturale, politice si economice cu America de Nord. Regulile de aur ale balantei de putere s-au prabusit inaintea disconfortului european de a-si gasi aliati intre regimuri nedemocratice, paupere sau cu manifestari internationale care nu concordau codului comportamental occidental. Atasamentul ferm al Europei la relatia transatlantica a permanetizat un hegemon multiplu (cu mai multe componente autonome) care-si inhiba rivalii si care nu pare a putea fi depasit intr-o perioada de timp previzibila.

In aceste conditii, care ar fi fost beneficiile Uniunii Europene in urma jocului mondial ? Aparent, ea era conectata la prosperitatea nucleului hegemonic (SUA) si avea multumirea de a vedea impuse, ca reguli internationale ale secolului XXI, principii generate de civilizatie occidentala: folosirea redusa a fortei militare in rezolvarea disputelor dintre state, diminuarea numarului de arme de distrugere in masa, deschidere economica si libertatea de miscare a marfurilor – capitalului –, serviciilor, impunerea noilor concepte ale suveranitatii si respectarii drepturilor omului. Pe deasupra acestora, uneori lent si mai putin sesizabil, dar cu maxima hotarire, Europa apuseana isi construia o noua imagine pentru sec. XXI. Este ceea ce teoreticienii de relatii internationale au numit o politica a prestigiului. Robert Gilpin explica in acest sens : "prestigiul este reputatia pentru putere…In timp ce puterea se refera la capacitatile economice, militare si la altele, asociate statului, prestigiul se refera in primul rind la modul in care statele percep capacitatile unui stat, aptitudinea si dorinta sa de a-si exercita puterea… ".

Asadar, Uniunea Europeana folosea tactica demonstrarii puterii in arena internationala. Ea nu forta modificarea statu-quo-ului ci urmarea, incet dar sigur, mentinerea si chiar cresterea staturii sale din perspectiva globala. Fiind constienti de prioritatea problemelor interne, liderii europeni nu insistau pentru schimbari internationale majore. Totusi, an dupa an, s-au vazut semne ale viitoarelor ambitii europene: o armata integrata care sa achizitioneze si capacitati tehnologice care astazi sunt proprii doar americanilor, implicarea mai insistenta in crizele de la periferia Uniunii (Orientul Mijlociu, Cecenia), extinderea si aprofundarea relatiilor economice cu celelalte continente, unele pozitii de duritate adoptate in raporturile cu Rusia sau Statele Unite.

 

Rocada la cirma lumii

 

La inceputul anilor ’90, cind comunitatea europeana se transforma in Uniunea Europeana, Apusul european nu isi putea permite sa tinteasca la hegemonie. Analiza elementelor puterii arata un oarecare echilibru cu hegemonul si cu ceilalti competitori, dar asa cum istoria a indicat adeseori, poate fi o mare diferenta intre puterea potentiala si puterea demonstrata. Aflate in confruntare semicentenara cu un rival redutabil (URSS), Statele Unite aveau capacitatea imbinarii, mobilizarii si activarii eficiente a elementelor puterii. Acest lucru era deja verificat. In cazul Uniunii Europene totul se contura doar ca o posibilitate.

Criza irakiana din 2003 a scos in evidenta un tandem franco-german hotarit sa se opuna solutiilor discretionare propuse de America. Frictiunile dintre cele doua grupari s-au manifestat de la ciocniri diplomatice in sediul ONU pina la mici razboaie comerciale in care consumatorii americani refuzau produsele alimentare franceze. Totusi, in mod iresponsabil, unii analisti s-au grabit sa declare finalul aliantei UE – SUA.

In realitate, nu se poate discuta de o asemenea ruptura, ci doar de echilibrarea relatiei o data cu cresterea puterii internationale a UE. Statele Unite si Europa au valori comune, radacini religioase comune, sint promotoarele liberalismului si au aceeasi viziune asupra ordinii internationale. In termenii stiintei relatiilor internationale, cei doi colosi genereaza aceleasi bunuri publice, iar supravietuirea fiecaruia depinde de relatia transatlantica favorabila. In aceste conditii e o utopie sa gindim la o reala rivalitate americano-europeana, mai ales in conditiile ridicarii explozive a Rusiei si a Chinei. Statele Unite si Europa sint condamnate sa se inteleaga.

Singura modificare plauzibila ce ar putea interveni spre jumatatea sec. XX, ar fi cedarea hegemoniei catre U.E. La fel ca alta data, cind Marea Britanie si-a recunoscut limitele si s-a retras amiabil solicitind preeminenta SUA, peste citeva decenii si americanii vor putea constata diferenta de putere si vor invita U.E  la conducerea globala. Asadar, de cel putin trei secole, cedarea preeminentei hegemonice se face doar intr-o familie de state liberale, celelalte fiind excluse de la conducere si considerate ca avind viziuni agresive asupra ordinii internationale. Excluzind varianta disputei intre europeni si americani, incidentele dintre Franta-Germania si SUA din timpul razboiului din Irak nu sint decit un semn ca noul colos, U.E., s-a trezit la viata si solicita locul pe care i-l confera puterea sa economica.

Radu Dumitrescu