numarul 5, iulie 2003

Mesajul Dreptei către Biserică

Spune arhiereul: “Doamne Dumnezeule, caută din cer de vezi si cercetează via (viata) ce a sădit-o Dreapta Ta si desăvârseste-o pe ea”.

În modelul său social si comunitar, Dreapta acordă Bisericii un rol deosebit. În aspiratia sa de a lega traditia natională si crestină cu modelul european de dezvoltare capitalistă si modenizare institutională, Dreapta are în vedere, pe de o parte, morala crestină, ca miez al conduitei morale, iar pe de altă parte, rolul social al Bisericii.

Trebuie să spunem de la bun început că noi sustinem libertatea de exprimare religioasă si că nimeni nu trebuie persecutat în vreun fel din cauza credintei sale. Când vorbim despre traditiile crestine si despre morala crestină nu dorim să jignim în vreun fel religiile necrestine. Dreapta românească crede în necesitatea dialogului dintre religii, fie ele crestine sau necrestine. În acelasi timp, privim cu îngrijorare către proliferarea miscărilor anticrestine, sataniste, care se îndreaptă nu numai împotriva moralei sociale, dar capătă forme violente, care tulbură ordinea publică. Fată de astfel de miscări noi considerăm că măsurile de contracarare trebuie să fie severe si mijloacele eficace. Cu atât mai mult cu cât astfel de prozelitisme se îndreaptă mai ales către tineri.

Există câteva chestiuni asupra cărora trebuie să ne exprimăm numaidecât atitudinea. Cea dintâi este legată de raportul dintre Biserică si stat. Statul român este un stat laic si asa trebuie să rămână. Pentru ca atât statul cât si Biserica să-si păstreze rostul lor, statul nu trebuie să se amestece în treburile dinlăuntrul Bisericii, iar Biserica nu trebuie abătută de la menirea sa, de apărătoare si propovăduitoare a credintei strămosesti. În acelasi timp, separarea Bisericii de stat nu trebuie văzută ca o tentativă de a subordona Biserica statului si de a conduce natiunea către ateism. Ca garant al drepturilor fundamentale ale omului, între care la loc de frunte este cel al libertătii religioase, statul trebuie să sprijine Bisericile în îndeplinirea menirii lor. Ceea ce presupune un sprijin constant pe care institutiile statului trebuie să acorde acestora, fără discriminări principiale.

Statul să sprijine Biserica

Statul nu trebuie să manifeste tendinte de secularizare programatică. Mai mult decât atât, el va avea în vedere, în măsura în care este posibil, restabilirea drepturilor patrimoniale ale Bisericii, fie că e vorba de mănăstiri, fie că e vorba de parohii. Un Guvern al Dreptei nu va rămâne indiferent la faptul că există încă atâtea sate românesti, cu deosebire în Moldova, unde nu există biserici, sau unde bisericile sunt neîncăpătoare ori lăsate în paragină. O atentie specială va fi acordată sprijinirii eforturilor Episcopiei de Covasna si Harghita pentru a reface bisericile românesti distruse sau ruinate în perioada ocupatiei horthiste si neglijate în timpul dictaturii comuniste. Cele mai semnificative monumente istorice ale românilor apartin patrimoniului religios. Ele trebuie conservate si restaurate. Aceasta nu este numai o obligatie culturală, ci un mod de a ne păstra identitatea natională. Sprijinirea parohiilor sărace, salarizarea preotilor, sprijinirea revendicărilor patrimoniale ale Bisericii si conservarea patrimoniului religios sunt obiective pe care statul trebuie să si le asume. În ceea ce priveste răspândirea bisericilor pe teritoriul românesc, administratia centrală si locală trebuie să sprijine construirea de noi biserici. În orasele mari, acolo unde au fost construite cartiere de blocuri, sunt încă prea putine biserici. În capitala tării, de pildă, există, în cartierele noi, parohii care numără uneori până la 20.000-30.000 familii. Acelasi lucru trebuie să se petreacă în comunitătile sărace unde, din lipsa unui focar al credintei strămosesti, oamenii cad pradă prozelitismului sectar. Nici un sat românesc nu trebuie să rămână fără biserică.

Am un cuvânt de laudă pentru mănăstirile noastre. Dezvoltarea vietii monahale este, în ultimul deceniu, o realitate dintre cele mai dătătoare de sperantă. Căci mănăstirile au fost dintotdeauna focare de trezvie mistică, dar si de cultură. Dacă este să judecăm, cea mai mare parte a patrimoniului cultural din Evul de mijloc, fie că e vorba de obiecte de cult ori de podoabă, fie că e vorba de monumente ori de scrieri, îl avem rămas prin grija călugărilor nostri. Iar mănăstirile nu au fost si nu sunt numai izvor de cultură si credintă românească (desi aceasta ar fi îndeajuns pentru a fi vrednice de cinste), ci ele au constituit forme de rezistentă chiar si împotriva totalitarismului comunist, fie prin atitudinea unora dintre monahi, fie prin modul în care au sprijinit rezistenta anticomunistă din munti. Avem astăzi monahi exceptionali care, fără să slujească vreunei forte politice anume, sunt exemplari prin învătătura pe care o dau oamenilor.

Biserica, mai presus de interesele politice

Fără a se implica în treburile statului, Biserica rămâne un pilon al solidaritătii nationale. În momentele de încercare a neamului, Biserica, prin preotii si mitropolitii săi, trebuie să dea un mesaj de îmbărbătare si solidaritate.

Nu putem ocoli aici chestiunea implicării Bisericii în politică. Să fim bine întelesi: Biserica este mai presus de cele vremelnice. Traditia slujeste călăuzirii oamenilor si răspândirii cuvântului sfânt. Institutia Bisericii, înfătisarea sa vremelnică, cu preotii si ierarhii săi, cu sfintele lăcasuri de pelerinaj si de rugăciune, trebuie să fie purtătoarea acestei Traditii, care este mai presus de încercările de ieri, de azi ori de mâine. Asadar, Biserica, în întregul său, trebuie să fie mai presus de interesele politice. Spun mai presus, iar nu deoparte. Biserica nu trebuie să rămână indiferentă la destinul neamului pe care îl păstoreste. Mai ales că va fi, după aceea, în slujbele sale, obligată să se roage pentru sănătatea celor pe care poporul îi alege si aceasta nu trebuie să fie pentru slujitorii Bisericii o ispită, ci trebuie să o facă din toată inima.

Dar Biserica trebuie să fie mai presus, căci e chemată, de la înăltimea altarelor sale, să reamintească tuturor credinciosilor care sunt acele valori pe care conducătorii neamului trebuie să le apere si care trebuie să se regăsească în orice gândire si actiune politică ce se revendică a fi natională. Biserica nu este menită să-i îndrume pe oameni către cutare sau cutare partid, ci să reamintească principiile nationale si morale pe care acestia nu trebuie să le uite si în virtutea cărora să-si facă alegerea.

Este demnă de apreciere hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a cere membrilor Sinodului să nu se implice în viata politică.

Actiunea socială a ortodoxiei

În acelasi timp, însă, actiunea socială a Bisericii trebuie să sporească. Există o generatie de preoti tineri care înteleg acest lucru. Am vizitat câteva astfel de parohii unde preotii au construit sisteme de ajutoare sociale, au făcut centre de initiere a tinerilor în informatică si s-au implicat în problemele generale ale comunitătii. Preotul este un lider spiritual al comunitătii si parohia este o formă de organizare a societătii civile.

Un pas important în ceea ce priveste actiunea socială a ortodoxiei l-a făcut Biserica Ortodoxă Rusă, care, în Conciliul Episcopilor, care a avut loc la Moscova între 13-16 august 2000, a aprobat documentul Fundamentele actiunii sociale. Declansarea în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a dezbaterilor pe aceeasi temă, vizând o doctrină socială corespunzătoare mileniului III, sunt benefice si dătătoare de sperantă. Adoptarea unei astfel de doctrine sociale ar putea oferi toate lămuririle necesare privind punctul de vedere al Bisericii în raporturile sale cu statul si modul în care Biserica întelege implicarea sa în diverse domenii ale existentei sociale: morală, politică, educatie, asistentă socială, sănătate, cultură, conservarea mediului, activitătile duse în slujba păcii s.a.m.d.

Noi nu cerem preotilor să intre în politică. În acelasi timp, însă, nu îi respingem pe cei care doresc să o facă. În lupta pentru neatârnare, pentru unitate natională, pentru credintă si pentru emancipare, Biserica a dat luptători de seamă si jertfe pilduitoare. Preotul este si cetătean, iar dreptul de se implica în viata cetătii nu-i poate fi refuzat. Propovăduitor al credintei neamului, preotul poate fi si un luptător, atunci când credinta neamului este amenintată. Avem nevoie de astfel de însotitori. Împotriva ateismului, împotriva dezrădăcinării si a confuziei morale, preotul este un însotitor de nădejde.

Biserica Ortodoxă Română, liderul spiritual românilor

Socotim că Biserica Ortodoxă Română este liderul spiritual al poporului român. Unii consideră, probabil, această expresie ca fiind defăimătoare la adresa altor culte religioase. Acestia sunt răuvoitori. Prin această formulare nu facem decât să dăm recunoasterea care se cuvine Bisericii Ortodoxe ca biserică întemeietoare a poporului român, păstrătoare a celor mai îndelungate si scumpe traditii de spiritualitate românească si reprezentantă a credintei împărtăsite de larga majoritate a românilor. Am sustinut, din aceste considerente, initiativa ca în Legea cultelor, Biserica Ortodoxă Română să fie socotită biserică natională. Tot asa cum am socotit ortodoxia o formă de exprimare a constiintei nationale.

Aceasta nu înseamnă că ne alăturăm celor care doresc să micsoreze meritele pe care Biserica Greco-Catolică le are pentru istoria poporului român. Ca si Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică din Ardeal este o biserică a neamului. Ea a dat martirii si cărturarii săi, reprezentanti de frunte ai clerului greco-catolic au luptat pentru întregirea tării si pentru emancipare culturală si natională. Preotii greco-catolici au îndurat prigoana cezaro-crăiască cu aceeasi dârzenie cu care au îndurat-o pe cea a martiriului comunist. Biserica Ortodoxă Română si Biserica Greco-Catolică sunt biserici ale neamului, biserici surori, între care nu încape a o slăvi pe una cu pretul de o denigra pe cealaltă.

Dreapta românească salută dialogul demarat între cele două Biserici pentru depăsirea unor situatii litigioase, mai ales de natură patrimonială. Acestea trebuie rezolvate în spiritul national si ecumenic, după vointa credinciosilor si potrivit realitătilor istorice, astfel încât nicidecum practicarea uneia dintre credinte să nu devină o piedică în calea practicării celeilalte. Este o problemă pe care numai întelepciunea întâistătătorilor celor două biserici si buna convietuire dintre credinciosi o poate depăsi. În toate, însă, trebuie avut în vedere ca spiritului national să nu-i fie adusă nici o sfâsiere si orice actiune să fie mânată nu numai de credintă, ci si de dragostea de neam.

Dreapta românească salută deschiderea dialogului interconfesional. Prin originea noastră latină si prin credinta ortodoxă, Biserica natională poate juca un rol important în regăsirea unitătii pierdute a Bisericii crestine.

Varujan Vosganian