BISERICA ÎN TOP

Corolarele unei sminteli

Născuţi în ambiguitatea unui veac marcat de multiple schimbări şi tranziţii de tot felul, noi, cei mai tineri (şi, vai, uneori atât de naivi!), vom trata în mod inevitabil şi justificat problemele de istorie naţională ori universală punîndu-ne următoarea întrebare: ce succesiune de factori a dus, tocmai în colţul acesta de lume, la apariţia unor fenomene derutante care, sub masca normalităţii, tind să corupă şi cele mai nobile conştiinţe?

Se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea reformei în Biserică sau despre faptul că aceasta nu s-ar implica îndeajuns în mersul societăţii. Aceste idei, repetate cu enervantă emfază şi lipsite de orice nuanţare, grăiesc multe despre mecanismul epistemologic al unor persoane care şi-au asumat vulgara aflare în treabă.

Pe de altă parte şi oarecum în contradicţie cu cele de mai sus, auzim tot mai des că Biserica se află, cu Armata, în topul încrederii populaţiei, pe locul din frunte, acesta schimbîndu-se în clasament direct proporţional cu grijile ori lipsa de griji ale unora sau altora. În definitiv ce poate rezulta din acest mod de raportare a românului la Biserica sa, decât o sminteală căreia îi subscriu oportunist mulţi dintre "predicatorii" indigeni?

Întâi de toate, mesajul Bisericii este Mesajul lui Dumnezeu Întrupat în Istorie, pe care ni-l transmite prin mijlocirea diverselor forme de cultură, cu valorile lor întotdeauna particulare. Această Revelaţie, care comportă mai multe aspecte, asumată şi oferită moştenire viitorului, din mijlocul Synaxei Euharistice, constituie premisa comuniunii nemijlocite, personale, a credinciosului cu Dumnezeu.

Un alt aspect, în perfectă legătură cu cel dintâi, priveşte opera socială a Bisericii (Filantropia), care nu-şi propune drept finalitate dobândirea vreunui "portofoliu" confortabil în topurile de încredere, clasamente ori statistici, deşi, trebuie spus cu responsabilitate, "modelul cantinei sociale" ar putea postula şi o astfel de hermeneutică.

De asemenea, preotul are menirea lui, bine determinată, în această rânduială: aceea de a fi părinte.

Să le analizăm pe rând, raportîndu-ne mereu la "exigenţele" invocate de cei mai de sus pomeniţi.

1. Renunţînd fie şi numai la unul dintre aspectele deja menţionate, care prezintă Biserica, fiinţa şi destinul ei, ne lipsim, implicit, de toate. Conservatorismul Bisericii, atât de înfierat astăzi, rezidă tocmai în apărarea cu vehemenţă a acestei predanii.

Evanghelia nu trebuie reformată, cum dintr-un instinct deloc venial sugerează unii, ci trăită, adică asumată continuu: încercînd să obiectivezi în carnea trupului tău conţinuturile posibile ale vieţii din ea; iar nemijlocirea vieţii este trăită de omul credincios sub toate aspectele ei. Aceasta este dovada peremptorie că ideii de "reformă în Biserică" îi lipseşte conţinutul ori că este funciar legată de interese cel puţin suspecte.

2. În ce priveşte opera filantropică a Bisericii, mă voi referi strict la "modelul agapei creştine" (datînd încă din perioada Apostolilor), în opinia mea putînd intui aici paradigma unităţii dintre semeni – promisiunea rezolvării acelei tensiuni dialectice dintre prezenţa deja şi nu încă a Împărăţiei Cerurilor, temă recurentă în literatura patristică şi în abordările teologilor contemporani.

Esenţial este faptul că agapa avea loc după Cina Euharistică, membrii comunităţii creştine primare împărtăşindu-şi bucuria cuminecării la masa dragostei. Astăzi, cei care se bucură de roadele milei credincioşilor, prin cantinele sociale, nu numai că lipsesc din biserici, dar se întorc la obişnuitele lor cotidiene (prostituţia, furtul, consumul de droguri etc.) revenind iar şi iar la sursa de hrană, oferită, parcă întâmplător, de o "bucătăreasă în sutană".

Această înţelegere eronată a intensei cereri de "umanizare a Bisericii Ortodoxe" după modele protestante, traduse în faptă trunchiat, a dus la naşterea unei mentalităţi cu caracter empiric, deopotrivă confuză şi păguboasă.

Trebuie amintite aici, cu toată aprecierea, orfelinatele şi grădiniţele aflate în grija Bisericii sau meditaţiile pe care profesorii, în biserică, le acordă elevilor fără posibilităţi materiale, în vederea pregătirii examenelor de capacitate ori de bacalaureat. Din aceste două situaţii putem observa limpede, pe de o parte, unde ne duce modelul importat, iar pe de alta, ce înseamnă actualizarea tradiţiei ortodoxe autentice, moştenire care leagă fiinţial comunitatea de Împărtăşire, modelul şi forţa motrice fiind Iisus Hristos cel Înviat, iar nu obsesia insidioasă a topurilor. Principiul transfigurator este Trupul Euharistic al lui Hristos Care S-a jertfit pentru Om, din iubire.

3. În final, voi zăbovi asupra însemnătăţii pe care o are preotul în comunitatea credincioşilor, raportînd persoana şi menirea acestuia la sminteala generalizată a ultimelor zile, anume implicarea în viaţa politică.

Ipoteza mea se va rezuma la o abordare principială, încercînd, pe cât se poate, o judecată în absolut, mai ales că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat, cu înţelepciune, o decizie categorică în această direcţie.

Spuneam la început că menirea preotului este aceea de a fi un părinte, după modelul Părintelui Ceresc aşteptînd îngrijorat "venirea în fire" a pruncului risipitor.

Constantin Noica sesiza într-o lucrare, aproape ignorată astăzi, modalitatea de raportare la uman a reformatorilor (id est, a politicienilor, am zice): "Reformatorul contemporan vrea să schimbe masele. Unuia singur nu se mai sileşte nimeni să-i vorbească". (De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului; 1937). Recitind aceste vorbe profetice ale lui Noica m-am tulburat; eram constrâns să-i dau crezare. Totuşi, nu suntem abandonaţi într-o aporie a istoriei; deci filozoful continuă: "Cu toate acestea, dragostea unuia singur este mai puternică decât indiferenţa tuturor".

Am certitudinea că Noica nu se gândea la persoana ce mi s-a revelat mie, însă o înrudire de calităţi poate exista. În ce mă priveşte, consider că preotul, ca mijlocitor între mine şi Dumnezeu pentru mai buna mea aşezare pe drumul mântuirii, este acel "unul singur" a cărui iubire anulează indiferenţa tuturor, redîndu-mă în deplină libertate comunităţii, transformat sau cel puţin mai îmbunătăţit.

Cerînd preoţilor să adere la viaţa politică li s-ar sustrage implicit şi calitatea de a fi permanent în preajma credincioşilor. Ar renunţa în consecinţă la relaţia cu fiii spirituali, abordînd un tip de discurs ce nu are nimic în comun cu omilia ori cateheza, mereu împlinite în Euharistie.

Argumentul tare al promotorilor acestei idei este formulat în spiritul unui platonism gregar, la auzul căruia Sir Karl Popper s-ar sinucide: "O ţară trebuie condusă de oamenii ei înţelepţi, buni, morali, verticali (recte, sacerdoţii?!)". Unii oameni, caracterizaţi de o mentalitate pornită să amestece totul cu totul prin încercări disperate, chiar cred într-o atare împlinire.

Viziunea unei unităţi a trupului comun al Bisericii, cârmuit de o dualitate de structuri - Biserica şi politicul – este într-adevăr măreaţă. Realitatea, ne învaţă istoria, este departe de a corespunde cu ceea ce evocă ea. În fapt, interese sordide au dat naştere mediocrităţii şi au cangrenat trupul.

În altă ordine de idei, preotul şi Biserica au Calea Iubirii şi trebuie să vegheze ca nici un suflet să nu se piardă. Nu deţin – şi nici nu ar avea cum – armele unor justiţiari care fac dreptate după lege, imparţial. Biserica se situează totdeauna în metaxy, în interval; omul politic aplică legile, sau aşa ar trebui să facă. Căile sunt cel mult asimptotice.

Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!