Edmund Burke, părintele conservatorismului

Însemnătatea politică, dar mai ales morală a Vechiului Regim – adică a orânduirilor politice şi a mentalităţilor europene de dinaintea Marii Revoluţii Franceze şi a impunerii valorilor acesteia de către Napoleon, manu militari, peste o bună parte a bătrânului continent – nu mai poate fi înţeleasă şi apreciată corect în ziua de astăzi. Gândirea politică, socială şi economică a vremurilor noastre pare a fi confiscată definitiv de clişeele republicanismului şi ale neo-liberalismului. Ne este greu să credem că lucrurile au arătat vreodată altfel.

Ne uităm ca la simple spectacole nevinovate de culoare şi lumină la ceremoniile acelor Curţi Regale care au mai supravieţuit în Europa şi în lume. Vedem acolo gesturi a căror semnificaţie nu o mai înţelegem. Vedem costume pe care le credem împrumutate din garderobele teatrelor. Vedem regi neputincioşi care zâmbesc protocolar. Ei ştiu, şi ştim şi noi că nu mai au nici o putere. Sunt doar simple piese de muzeu… Dar nu, nu a fost dintotdeauna aşa: aceşti oameni de cea mai nobilă stirpe au condus odată lumea. Oameni ca ei nu se fereau de a primi onoruri în văzul lumii largi, dar aveau şi demnitatea de a conduce "la vedere" destinele popoarelor. Regii şi împăraţii nu se foloseau de concepte alambicate sau de alte abstracţiuni pentru a-şi legitima puterea, tocmai pentru că puterea lor se legitima singură, prin dreptul divin, dar şi prin vechime şi tradiţie. A existat odată un Ev al cavalerismului. Un Ev în care nu puteau conduce decât cei nobili. Un Ev al dreptului şi al ordinii divine. Iar acel Ev s-a numit Vechiul Regim.

Soarta valorilor Vechiului Regim a fost diferită de la un stat la altul, în funcţie de structurile mentale ale naţiunilor, puterea tradiţiilor, soliditatea instituţiilor regăsite în sânul diverselor monarhii la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Este drept, forma de organizare politică nu a putut fi schimbată prin Marea Revoluţie decât în Franţa, şi pentru o scurtă perioadă de timp. Au existat o Restauraţie şi o Sfântă Alianţă care au reimpus vechile valori în Europa. Dar revolta a izbucnit din nou, în Franţa au existat o a doua, a treia şi a patra Republică, iar în cele din urmă acest hibrid şi forţat sistem de guvernământ a împânzit lumea întreagă. Fără îndoială, totul a pornit de la Marea Revoluţie Franceză. De la acea încercare de impunere cu forţa a libertăţii, egalităţii şi fraternităţii… Astfel încât, umanitatea trăieşte şi în ziua de astăzi cu sechelele unei iubiri impuse cu de-a sila.

Albionul şi-a dovedit de-a lungul istoriei geniul în materie de organizare socială şi politică. Anglia are cel mai vechi Parlament din lume; totodată, în Regatul Unit, ordinea constituţională are şi ea o vârstă de invidiat: datează de pe la 1689, anul faimosului act Bill of Rights, prin care s-a instituit, practic, monarhia constituţională, limitându-se arbitrariul acţiunilor Regalităţii. Britanicii se pot lăuda că sunt posesorii unui uimitor Weltanschaung de factură empirică, care le-a permis să îşi consolideze şi să îşi dezvolte organic instituţiile, fără cramponări ideologice de factură raţionalistă. A apărut astfel conservatorismul britanic, prezent în subconştientul colectiv, dincolo de diversele orientări politice de suprafaţă.

Cel mai reprezentativ apărător al ordinii legitime din ţara sa – în speţă, Imperiul Britanic –, dar şi din întreaga Europă, în faţa valului de schimbare care venea ameninţător din Franţa revoluţionară, a fost Edmund Burke. Un gentleman în adevăratul sens al cuvântului, un creator de valori doctrinare, un om al ideii şi nu al momentului. Prin lucrarea sa Reflections on the Revolution in France (1790), el a întemeiat ideologia politică de natură conservatoare, fapt recunoscut în unanimitate de istoricii doctrinelor politice.

Un rebel, apărător al Coroanei

Edmund Burke s-a născut în Irlanda, la Dublin, în 1729. Tatăl său era protestant, de profesie sollicitor, iar mama sa romano-catolică.

A urmat cursurile Colegiului Trinity din Dublin, apoi studii juridice la Londra, pe care ulterior le-a abandonat pentru a se dedica unei cariere literare.

Scrierea Vindication of natural society (1756), primită cu destul interes de publicul larg, a marcat debutul literar al tânărului Burke. Este vorba despre o imitaţie satirică a stilului unui scriitor al epocii care se etala prin critica la adresa religiei revelate şi prin îndemnul la "întoarcerea la Natură".

Cariera politică şi-a început-o în 1765, ca secretar al Marchizului de Rockingham, unul dintre liderii liberali (ai facţiunii Whig) din Parlamentul Britanic. În acelaşi an a devenit membru al Camerei Comunelor.

În 1774 a fost ales ca reprezentant în Parlament al Bristolului, pe atunci al doilea oraş din Regat. Această demnitate, pe care a deţinut-o timp de şase ani, i-a permis lui Burke să arate prin fapte şi prin vorbe care este concepţia sa asupra rolului pe care îl are un membru al Parlamentului: deşi reprezentant al alegătorilor săi, el trebuie să acţioneze potrivit propriei sale judecăţi şi conştiinţe, în armonie cu binele general al ţării şi nu slujind interesele constituenţilor săi ca simplu executant. O astfel de concepţie a dus în cele din urmă la retragerea sprijinului pe care i-l acordaseră electorii săi, Burke pierzând mandatul pentru Bristol după şase ani. În continuare, el a supravieţuit în Parlament ca reprezentant al unui comitat de buzunar, Malton. În schimb, Burke nu s-a dezminţit şi s-a făcut auzit în continuare, în probleme arzătoare ce priveau interesul general.

Gândirea politică a lui Burke se desprinde atât din scrierile sale, cât şi din discursurile sale parlamentare, din care se conturează atitudinea sa privitoare la evenimentele epocii şi chestiunile de interes naţional: precizarea rolului monarhiei, în care a pledat, ca un adevărat whig, pentru menţinerea relativ restrânsă a autorităţii Coroanei asupra executivului; chestiunea coloniilor americane, în care a militat pentru o îmbunătăţire a raporturilor cu acestea prin îmblânzirea politicilor de taxare şi acceptarea unei relative autonomii a acestora; problema irlandeză, în care a pledat pentru îmbunătăţirea situaţiei irlandezilor catolici, fapt care i-a atras unii duşmani şi acuzaţia că ar aparţine confesiunii romano–catolice; Revoluţia din Franţa, prilejul celebrelor Refletions on the Revolution in France.

Edmund Burke a fost un whig , ceea ce înseamnă că făcea parte din acea facţiune politică susţinătoare, odată, a celebrului Bill of Rights din 1688, care îl forţa pe regele James II să respecte anumite limite de putere. Evenimentul Bill of Rights marchează, de fapt, începutul monarhiei constituţionale. Burke se dovedeşte de altfel tot timpul un înfocat apărător al Constituţiei, nefăcând nici o abatere de la acest crez. Este un aspect foarte important, întrucât şi în Reflections on the Revolution in France el laudă tradiţia politică britanică tocmai datorită caracterului său constituţional, trăsătură ce i-a asigurat viabilitatea şi imunitatea în faţa răbufnirilor populare sau populiste de tot felul.

Edmund Burke credea în dreptul natural, dar nu astfel cum îl defineau raţionaliştii de limbă franceză. În viziunea lui, dreptul natural nu este rezultatul unui contract social, ci a premers oricăror tendinţe şi încercări de cristalizare socială convenţională a omenirii. Dacă a existat vreodată un transfer al puterii, acesta s-a realizat treptat, iar nu dintr-o dată, ca o ultimă soluţie a oamenilor aflaţi, ab origine, într-o presupusă stare de sălbăticie. Şi mai ales omul nu a fost bun de la natură şi ulterior corupt de societate, ci a fost dintotdeauna rău, societatea fiind modul ideal de fiinţare a speciei umane.

Dreptul natural la Burke se confundă cu legitimitatea naturală a instituţiilor, mentalităţilor şi tradiţiilor. Şi nu dreptul de fi egal, cu orice preţ, cu toţi ceilalţi membri ai societăţii, cu atât mai puţin prin eliminarea achiziţiilor milenare ale spiritului uman, fie ele de ordin practic sau metafizic.

Burke a fost credincios propriilor sale idei. După ce a scris Reflections on the Revolution in France a fost controversat şi respins de mulţi contemporani, în genere pe temeiul unei presupuse lipse de consecvenţă – cel care anterior milita pentru menţinerea în cadru restrâns a prerogativelor regale, acum devenea cel mai vehement apărător al Coroanei în faţa uraganului ideologic declanşat pe malurile Senei. Însă, Burke, posesor al celui mai caracteristic common-sense britanic, a ştiut şi a putut să îşi păstreze luciditatea şi echilibrul, în condiţiile în care conaţionali de-ai săi priveau seduşi la sângeroasele evenimente ce aveau loc dincolo de Canalul Mânecii. Luciditate care în astfel de condiţii este identică cu înţelepciunea: înţelepciunea de a citi în vremuri; înţelepciunea de a conserva ceea ce cu greu ai dobândit; înţelepciunea de a vedea că legile slujesc ordinea, tradiţiile şi statul şi nu viceversa.

Piatra unghiulară a conservatorismului

Societatea este un organism viu şi este o absurditate să vrei să îl vindeci omorându-l mai întâi. Conservatorul nu crede în minunile schimbărilor radicale din societate pe baza unor ideologii fabricate în laboratoarele filosofice ale gânditorilor progresişti. Nu poţi părăsi o ordine natural-divină a lucrurilor pentru o întreprindere năstruşnică de instaurare la scară universală şi la modul absolut a egalităţii între oameni. Este un demers care frizează absurdul, motiv de aprigă satiră pentru Burke. În Reflections…, Burke deplânge risipirea a tot ce a fost bun într-un stat anterior atât de strălucitor şi de tradiţional precum Franţa, din cauza nebuniei sângeroase a Revoluţiei. Caracterul nefast al unei asemenea mişcări consta, după Burke, în lipsa unei conduceri responsabile din partea unei aristocraţii ereditare. Din păcate, de atunci şi până azi naţiuni după naţiuni au pierdut din ce în ce mai multe dintre comorile pe care le aveau căpătate prin Pronia Divină, începând cu instituţia regalităţii şi până la simţul moral elementar.

În contrast cu regimul egalitar-radical impus prin sânge în Franţa, Burke glorifică virtuţile regimului constituţional britanic: grija sa pentru menţinerea continuităţii instituţiilor, precum şi pentru dezvoltarea liberă, organică a acestora; respectul său pentru înţelepciunea tradiţională a naţiunii britanice şi pentru uzanţele acesteia, pentru drepturile conturate prin cutumă şi mai puţin pentru cele "inventate", de natură abstractă; acceptarea unei ierarhii a rangului şi proprietăţii; consacrarea religioasă a autorităţii seculare şi recunoaşterea radicalei imperfecţiuni a tuturor invenţiilor omeneşti. Aceste idei ale lui Burke au fundamentat, practic, gândirea conservatoare. Poate instinctiv, alţi gânditori din sânul altor naţiuni au formulat principii asemănătoare, care au consacrat la nivel local doctrina conservatoare. Însă meritul lui Burke este acela de a fi primul care a relevat nevoia unei viziuni conservatoare, ca expresie a frământărilor epocii sale şi care a expus cu acribie principiile unei noi viziuni asupra politicii: o viziune nouă care, paradoxal, urmărea conservarea unor valori vechi.

Iată de ce Burke este un adevărat întemeietor de doctrină, opera sa – scrisă sau trăită – constituind piatra unghiulară a conservatorismului.

Mihai CÂŞLARIU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!