PNŢCD, a doua şansă

Cu aproape patru ani în urmă, PNŢCD a fost făcut K.O. de electorat. De atunci, ţărăniştii au alunecat întruna pe toboganul popularităţii. Scandalurile interne s-au ţinut lanţ şi fiecare lider ţărănist mai răsărit şi-a făcut partid "creştin-democrat". Radu Vasile – PPR (trei sferturi înghiţit de PD), Victor Ciorbea – ANCD (întoarsă acasă cu peripeţii), Vasile Lupu – PPC (fuzionat, între timp, cu AP), Emil Constantinescu – AP. Pînă şi tinerii susţinători de altă dată ai lui Constantinescu, din ASPEC, şi-au înfiinţat un partid de centru-dreapta: URR. După o asemenea explozie partinică, nu-i de mirare halul în care a ajuns PNŢCD. Totuşi, a existat cel puţin un moment cînd partidul putea fi salvat, acela în care tandemul Lupu-Marga a preluat conducerea. Dar, ghinion, s-a întors Ciorbea şi a stricat totul!

Paradoxal, tocmai datorită rezultatelor anemice din alegerile locale obţinute de toate formaţiunile mai sus pomenite, democraţia creştină (1) din România are o nouă şansă de revigorare. Pînă acum, şefii acestor grupări se amăgeau că vor trece pragul electoral pentru Parlament. Însă, la locale, PNŢCD, AP şi URR au primit de la români un avertisment limpede: uniţi-vă sau vă uităm! Cele trei partide au obţinut jenant de puţine voturi nu pentru că au emigrat toţi ţărăniştii, ci pentru că separat nu prezintă nici unul suficientă încredere. Condus fără competenţă, PNŢCD şi-a împins la indiferenţă chiar şi electoratul tradiţional. Acţiunea Populară este dinamică, face dezvăluiri de presă, dar are un handicap uriaş: Emil Constantinescu. Fostul preşedinte este considerat marele vinovat al guvernării dezamăgitoare din 1996-2000. Şi nu va fi iertat. Mai ales că, fiind cam arţăgos şi infatuat, nu este în stare să recîştige simpatia populară.

În fine, Uniunea pentru Reconstrucţia României, bătăioasă, inventivă, cu destul umor, practică o altfel de politică menită să prindă mai ales la tinerii de calitate şi cu performanţe manageriale – aşa cum sînt înşişi conducătorii partidului. Evoluţia URR este frînată însă de două neajunsuri majore: are slabe structuri teritoriale şi nu are un lider-locomotivă.

Pe lîngă palma luată de la alegători, PNŢCD, AP şi URR şi-au pierdut şi nădejdea în sprijinul Partidului Popular European. PPE are interesul ca, odată intrată în UE, România să trimită în Parlamentul European cît mai mulţi reprezentanţi de centru-dreapta. Dacă nici un partid democrat-creştin nu răzbeşte în Parlamentul de la Bucureşti, PPE se va orienta spre o altă grupare de centru-dreapta, pentru a o susţine să devină o forţă dominantă în România şi un prieten devotat popularilor europeni în UE. Deocamdată, la acest statut rîvnesc deopotrivă PNL, PUR şi PRM! (2)

În acest context, liderii democrat-creştini au fost siliţi să accepte realitatea şi să încerce o salvare in extremis. Primul pas l-a făcut AP, care a anunţat că vrea să negocieze unificarea cu PNŢCD, URR şi Partidul Creştin Democrat. Ceilalţi nu au răspuns pînă acum invitaţiei. Dar ar fi cazul să o facă pînă cînd nu-i prea tîrziu.

Cele patru partide nu au mult de discutat pe marginea platformei ideologico-doctrinare, căci le este comună. Nuanţele se reglează din mers. Singurele hotărîri de luat privesc conducerea viitoarei formaţiuni şi data congresului de unificare.

Unificarea trebuie să se facă în jurul personalităţilor cele mai credibile ale acestor formaţiuni. Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei, ţine deja cu o mînă frîiele PNŢCD, şi este util să fie păstrat în fruntea noului partid democrat-creştin unificat. El ar putea face tandem cu o personalitate de primă mărime a vieţii publice româneşti, garantîndu-se astfel seriozitatea construcţiei. Îndrăznesc să sper că de la o asemenea responsabilitate nu s-ar da în lături, de pildă, un Andrei Pleşu. Şi n-ar fi rău ca acel partid să-şi proiecteze o imagine proaspătă şi să capete un plus de credibilitate prin cooptarea la vîrf şi a altor nume – mai mult sau mai puţin cunoscute, cu precădere ale unor tineri – din societatea civilă.

Între vicepreşedinţi s-ar regăsi fără îndoială Vasile Lupu şi Mugur Ciuvică (AP), Cosmin Alexandru (URR)

De dragul binelui public, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Victor Ciorbea, Remus Opriş, Ioan Avram Mureşan, Ion Diaconescu, Cătălin Harnagea, Dorin Marian, Vlad Roşca sînt datori să să renunţe la a pretinde vreo funcţie în viitorul partid.

De asemenea, pentru a evita un blocaj previzibil, partidul rezultat din unificare trebuie să aibă un nume nou, chiar dacă el se va articula propriu-zis pe osatura PNŢCD (totuşi, cel mai bine structurat în teritoriu şi cu voturile cele mai numeroase). De exemplu, Partidul Popular Creştin Democrat, care ar fi explicit în privinţa orientării sale şi ar scuti noua grupare de povara numelui ţărănist. În plus, s-ar putea lucra la o apropiere de PPCD-ul lui Iurie Roşca din Republica Moldova, dovedind măcar aşa că rămînem împreună, chiar dacă încă ne despart graniţele.

Dacă şefii PNŢCD, AP, URR şi PCD vor înţelege imperativele momentului şi vor acţiona în consecinţă, există o firavă speranţă ca democrat-creştinii să revină în Parlament anul acesta. În orice caz, măcar se creează premisele pentru o formaţiune puternică în 2008.

În România este nevoie de un partid popular democrat-creştin, aşa cum este şi de un partid conservator. Dar mai cu seamă în absenţa unei forţe conservatoare de pe scena politică, se impune reconstrucţia unui mare partid democrat-creştin. Astfel s-ar reechilibra spetrul politic, acum căzut într-o rînă, sub greutatea stîngii de toate nuanţele. Căci liberalii, oricît ne-ar fi de agreabili, nu au un mesaj centrat pe viziunea creştină asupra politicului (oricît au vrut ufediştii să schimbe lucrurile) şi, prin urmare, nu pot ţine locul democrat-creştinilor pe partea dreaptă.

Evident, unificarea democrat-creştină nu e o treabă lesnicioasă. Inerţiile sînt mari, orgoliile aşijderea. În plus, timpul pînă la începerea campaniei pentru generale este foarte scurt. Pentru a spera la o renaştere spectaculoasă, ţărăniştii din toate taberele sînt obligaţi să încheie procesul de fuziune în maximum două luni. Fructificarea acestei şanse este egală cu diferenţa dintre ceea ce va să zică om politic şi politician.

(1) Acest termen mi se pare corect şi nu cel de creştin-democraţie, întrucît democraţia poate fi creştină iar nu creştinismul democrat.

(2) Am arătat în altă parte că PRM încearcă să se transforme în Partid Popular, cu ajutor unei echipe de consilieri italieni (via Berlusconi) pentru a lua electoratul democrat-creştinilor, fiindcă şi-a pierdut mare parte din propriul electorat. PUR a tatonat şi el posibilitatea aderării la Internaţionala Creştin-Democrată, majoritară în Parlamentul European. Iar în PNL există grupuri care pledează pentru trecerea partidului din Internaţională Liberală, destul de slabă pe plan european, în Internaţionala Creştin-Democrată.

Claudiu TÂRZIU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!