Sfinţenie şi infailibilitate (II)

Am cunoscut şi am văzut cu ochii mei oameni sfinţi, oameni de a căror simplă prezenţă te înfiorai – fără să fi rostit vreun cuvînt, fără să fi făcut nici cel mai mic gest –, oameni la a căror apropiere simţeai cu duhul o lume mai presus de fire, mai presus de minte. Sînt dator să vorbesc despre ei, deoarece chiar şi atunci cînd ajungem să cunoaştem asemenea purtători de Duh rătăcim în neputinţa noastră încurcînd Duhul lui Dumnezeu cu duhul acestei lumi. Am arătat pînă aici care sînt roadele Adevărului, ale Sfîntului Duh, şi roadele celui rău, pentru a şti să-i deosebim pe cei ai lui Hristos de vrăjmaşii Săi.

Împărţind un pic lucrurile, recunoaştem pe cel sfînt după viaţa sa şi după învăţătura sa. Vieţile Sfinţilor ne sînt cea mai bună pildă de împlinire a Evangheliei, de urmare a lui Hristos. În ele vom găsi chipul în care sfinţii au înţeles să-i urmeze Domnului, să pună în lucrare poruncile Sale. Pe lîngă Vieţile Sfinţilor, sfinţii ne-au lăsat de multe ori şi scrieri, un ocean de scrieri. Pînă aproape de vremile noastre creştinii ortodocşi au numit Sfintele Scripturi nu numai Noul şi Vechiul Testament, ci şi toate scrierile/scripturile sfinţilor. De ce? Pentru că din toate izvorăşte sfinţenia, din toate acestea izvorăşte Duhul Domnului, Duhul Celui Sfînt.

Pentru aceea, ca să înţelegem cum se cuvine sfinţenia, se cuvine să înţelegem că omul se face o icoană a înţelepciunii atunci cînd mărturiseşte pe Dumnezeu atît cu viaţa, cît şi cu învăţătura sa. Ce este al omului şi ce este al Domnului în săvîrşirea sfinţeniei? ”Puterea Mea se desăvîrşeşte întru neputinţă”, i-a vestit Domnul Apostolului neamurilor (2 Corinteni 12:9). Şi neputinţa omenească se găseşte la fiecare dintre sfinţii care au petrecut pe pămînt pînă azi. Mai presus de sfinţi s-a ridicat Maica Domnului, pe care Cel întrupat dintru ea, Hristos Mîntuitorul lumii, a învrednicit-o a se ridica mai presus decît firea îngerilor şi decît tot neamul omenesc, căci Maica Domnului nu a greşit şi nu a păcătuit nici măcar cu gîndul. Neputinţa omenească se regăseşte însă la fiecare din sfinţi, atît în viaţa, cît şi în învăţătura sa. „Desăvîrşirea pămîntească este o desăvîrşire nedesăvîrşită”. Dacă s-ar fi scris toate cîte au făcut sfinţii pe pămînt şi toate cele pe care le-au rostit, cu adevărat, încurcată ar fi fost înţelegerea sfinţeniei. De ce? Pentru că am fi văzut neputinţe pretutindeni şi însăşi neputinţa minţii noastre nu ne-ar mai fi lăsat să vedem lucrarea dumnezeiască a lui Hristos cu fiecare din ei, ci ar fi lăsat loc diavolului să ne arate mai vîrtos neputinţele şi scăderile lor.

Şi tocmai pentru a înţelege că numai Hristos a fost fără de greşeală, că numai Dumnezeu nu poate greşi, vom aduce aici cîteva pilde de alunecări şi scăderi.

Şi sfinţii greşesc

Astfel, îl avem pe Sfîntul Apostol Petru, pe care Sfîntul Pavel l-a mustrat înaintea tuturor pentru făţărnicia de a se osebi de cei care din netăierea împrejur au primit Botezul. Îl avem pe Sfîntul Grigorie de Nissa (numit de Sfinţii Părinţi ai celui de-al patrulea Sinod Ecumenic „Părintele Părinţilor”), care a scris că muncile celor păcătoşi vor avea sfîrşit. Îl avem pe Sîntul Ioan Gură de Aur, care a spus despre Maica Domnului că bolea de slavă deşartă cînd ea şi fraţii Lui L-au chemat afară, fiind mulţime multă. Îl avem pe Avva Serapion, care s-a întristat tare aflînd că Dumnezeirea nu are mîini, picioare, nas şi urechi, ci doar enipostasul Fiului a luat acest chip, şi a început să plîngă: „Vai mie, nenorocitul! Mi L-au luat pe Domnul meu, iar pe Cel pe care-L am acum nu-L văd, şi nu ştiu nici pe cine rog, nici pe cine chem” . Îl avem pe Sfîntul Simeon Stîlpnicul, care a primit cu aceeaşi deschidere atît pe ortodocşii, cît şi pe monofiziţii din vremea sa. Îl avem pe Sfîntul Ioanichie cel Mare, care după o viaţă petrecută în aspre nevoinţe, venind prigoana împotriva icoanelor, nu doar că nu a mărturisit învăţătura ortodoxă, dar a şi propovăduit împotriva ei pînă în ziua în care un alt om cu viaţă sfîntă i-a luminat ochii minţii. Îl avem în zilele noastre şi pe Părintele Cleopa, care în tinereţe s-a alăturat cu ştiinţa sa măsurilor de forţă ale statului ateu care îi prigonea pe „stilişti” (simpli mireni, preoţi şi călugări care apărau Predania Bisericii împotriva modei), iar mai apoi, la bătrîneţe, cunoscînd greutatea şi păgînătatea rătăcirii ecumeniste, nu a mustrat-o cu toată tăria în faţa celor ce şi-au lăsat minţile robite de ea, ci doar rareori, cînd era întrebat de cei apropiaţi o făcea. De asemenea, şi Părintele Dumitru Stăniloae a avut cîteva abateri de la adevărul Ortodoxiei (cum ar fi împărtăşirea de harul sfinţitor şi de lumina Dumnezeirii nu numai a ortodocşilor, dar şi a ereticilor; sau vorbirea despre Hristos ca Învăţător, Arhiereu şi Împărat, preluată nu de la Sfinţii Părinţi, ci din învăţăturile ereticului Luther). Mulţi învăţători şi dascăli ai Bisericii lui Hristos nu şi-au cîştigat locul între sfinţi nu atît pentru viaţa pe care au dus-o, ci mai ales pentru aceste depărtări de la adevăr; astfel, Fericiţii Augustin, episcopul Ipponiei, Theodorit, episcopul Kirului, Theofilact, arhiepiscopul Ohridei şi alţi mulţi, pentru abaterile de la Ortodoxie nu au fost proslăviţi de Biserică, chiar dacă scrierile lor rămîn pentru veşnicie, în cea mai mare parte a lor, un dreptar al Bisericii. Cugetul Bisericii a osîndit chiar prin blestemul veşnic, prin anatema, pe cei care, deşi şi-au petrecut viaţa în mari nevoinţe, s-au rătăcit de la adevăr crezîndu-şi minţii lor şi amestecînd învăţătura Bisericii cu minciunile păgîne (precum au păţit nevoitorii egipteni Evagrie din Pont şi Didim cel Orb).

Toate aceste pilde nu ştirbesc cîtuşi de puţin din măreţia Sfinţilor Bisericii, ci vin să dea mărturie pentru cuvîntul Sfîntului Isaac: „Desăvîrşirea pămîntească este o desăvîrşire nedesăvîrşită”, mai ales că de multe ori greşelile făcute au fost greşeli ce au venit din neputinţa minţii de a strînge neîncetat cu chingile fricii de Dumnezeu cuvintele pe care le rostim ori le scriem. Pentru aceea se şi întreba Sfîntul Vasilie cel Mare: „Cine este omul care să grăiască multe şi să nu greşească?” O altă pricină a scăderilor sfinţilor a fost dorinţa de a îndrepta pe alţii; ea i-a făcut pe mulţi să rătăcească, depărtîndu-se de lumina Adevărului. Neştiinţa şi uitarea, doi uriaşi vrăjmaşi ai mîntuirii noastre, au fost iarăşi pricină a rătăcirii. De multe ori, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie cel Mare, mulţi din învăţătorii Bisericii s-au avîntat pe un ocean pe care nu aveau puterea de a-l străbate fără vătămare. Şi totuşi, mila lui Dumnezeu este împreună cu omul care Îl caută pe El şi îl îndeamnă pururea să înseteze după Adevăr. Dar iconomia dumnezeiască nu rînduieşte a se da daruri ale Duhului Sfînt celor care nu au fost botezaţi ortodox şi care nu mărturisesc drept credinţa în Hristos. Şi chiar atunci cînd din neştiinţă ortodocşii se rătăcesc, nici atunci nu-i lasă singuri, ci le trimite pe cineva să le lumineze ochii minţii.

O erezie: infailibilitatea

Minunată este pilda bătrînului care Liturghisea întotdeauna împreună cu Sfinţii Îngeri pe care îi vedea şi cu care putea chiar să vorbească, dar care din neştiinţă luase rînduiala Proscomidiei de la eretici. Acestuia un diacon i-a spus că Biserica nu primeşte slujba eretică. Atunci, bătrînul, tulburîndu-se, i-a întrebat pe Îngeri: „Diaconul îmi grăieşte mie în acest chip. E adevărat ce spune?” „Ascultă de el, căci are dreptate”, i-au răspuns Îngerii. „Dar pentru ce nu mi-aţi spus voi mie aceasta?”, a întrebat bătrînul. „Aşa a rînduit Dumnezeu”, au spus ei, „ca om pe om să se îndrepte”.

Ferestrele omului către lumea văzută şi către cea gîndită sînt simţurile sufleteşti (mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea) şi simţurile trupeşti (văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul). Prin toate acestea pătrunde în suflet înşelarea. Prin dumnezeiasca Iconomie, Predania Bisericii a învistierit în învăţăturile sale dogmele cele mîntuitoare, aşa încît cei ce vor să se mîntuiască să primească prin credinţă din vistieria Predaniei învăţătura descoperită nevoitorilor ce au dobîndit de sus cunoştinţa. Numai această cunoştinţă a Adevărului (harul) împreunată Sfintelor Taine ale lui Hristos Adevărul dăruieşte omului Viaţa cea adevărată, Viaţa cea neînşelată.

Omul de azi, ajungînd la vîrful rătăcirii şi înşelării întregii istorii a omenirii, a început să fie părtaş, în nesimţirea lui, uneia din cele mai mari înşelări şi rătăciri a neamului omenesc, erezia infailibilităţii. Ce susţine ea? Că un om (la început papa de la Roma, iar mai apoi din ce în ce mai mult fiecare din noi) nu poate greşi. Ce este această erezie? Vîrful trufiei neamului omenesc, vîrful îndrăcirii minţii noastre. Şi întrucît pe verhovnicul lumii eretice contemporane, papa, lumea îl numeşte „Sfîntul Părinte”, hrănindu-i neîncetat trufia minţii, de aici începem şi noi să ne raportăm la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos precum ereticii apuseni la actualul papă. Şi adăugînd la rătăcirea minţii noastre un cuvînt al Sfintei Predanii, că orice cuvînt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică, sîntem gata să ascultăm fără dreaptă măsură orice ni s-ar zice de către vreun cleric. Şi de aici repede cădem în rătăcirea de a ne lăsa, noi, orbii, călăuziţi de orbi.

Dar nu despre aceasta să vorbim, ci despre părinţii cei îmbunătăţiţi ai vremii noastre, faţă de care facem greşeala de a-i socoti infailibili. Acest cuget satanic ne depărtează de Hristos cu toată dragostea ce ne-ar purta-o ei înaintea lui Dumnezeu. Suntem datori să le urmăm cuvintele şi sfaturile cu toată fiinţa atîta vreme cît ele nu se depărtează de Predania Bisericii; dar pentru asta suntem şi noi datori să cunoaştem această Predanie. Neştiinţa nu este o faptă bună, ci un păcat. Cu adevărat, pentru ascultarea noastră plină de dragoste, de multe ori Dumnezeu îndreptează greşelile celor ce ne povăţuiesc, dar nu se mai întîmplă aceeaşi atunci cînd ei se îndepărtează de la învăţătura Bisericii. Căci atunci ne lăsăm şi pe noi rătăciţi şi suntem de două ori vinovaţi: întîi pentru că ne-am călcat conştiinţa în picioare cînd ne striga să cugetăm cu cugetul Bisericii, nu cu al nostru, nici cu al povăţuitorului nostru, şi al doilea pentru că nu i-am spus adevărul, în frica Domnului, celui ce ne abătea de la Adevăr. Este greu să găseşti într-un om şi bătrîneţea înţelepciunii pe care Sfinţii au dobîndit-o în zeci de ani de nevoinţe, şi tinereţea duhului, care să-L plieze pe Hristos (aşa cum El Însuşi vrea!) vremii în care trăim, prin Care să dobîndim răspunsuri adevărate, care să ne apere curăţenia duhului şi a trupului de răutatea care veşnic se umflă şi se întăreşte; tinereţea duhului ni-L dăruieşte pe Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care niciodată nu dă vreunei boli alt medicament decît cel ce i se cuvine. Erezia infailibilităţii ne îndeamnă să nu-I mai urmăm Domnului Iisus Hristos Mîntuitorul lumii, ci celui pe care mintea noastră îl proclamă „Sfîntul Părinte”. Amar, amar, şi iarăşi vai!, celor ce şi-au proclamat astfel de „Sfinţi Părinţi” mai ales din cei ce confundă astăzi Biserica lui Hristos cu partidul unic la putere, căci s-au făcut de bună voie vase ale pierzaniei. „Mi-e prieten Platon”, spunea un înţelept din vechime, „dar mai prieten adevărul”.

Ce spune „omul infailibil” despre omul sfînt? „Întotdeauna eu am fost aşa ca el, şi chiar mai mult decît atît”. Ce spune sfîntul despre „omul infailibil”? „Dintre păcătoşi, cel dintîi sunt eu”.

Monahul FILOTEU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!