România între anti şi pro-NATO (II)

Extinderea NATO, un eveniment cu o încărcătură simbolică extraordinară în destinul meandric al României, a fost întîmpinată, dacă nu cu un entuziasm generalizat, măcar cu un consens tacit al românilor. Cinismul fatalităţii internaţionale a făcut nu doar să fim învinşi de alianţa care ne-a fost ostilă 40 de ani, dar şi să implorăm absorbţia în NATO, văzând în aceasta soluţia universală pentru problemele României.

Cum arătau însă raporturile între români şi Alianţa Nord-Atlantică în 1949, în momentul semnării Tratatului de la Washington?

Cititorilor români, asupra cărora se exercitau presiuni constante prin promovarea imaginii războinice a Apusului, li se oferea o minimă satisfacţie, prin înglobarea lor în marea mişcare pentru pace şi prin participarea la salvarea omenirii. Impresia unui uriaş val pacifist care se revărsa peste lume era generalizată în ziarele bucureştene. Românii ar fi trebuit să se simtă solidari cu muncitorii italieni care demonstrau contra NATO la Roma, Milano şi Torino, cu olandezii care nu doreau să lupte într-un nou război mondial şi cu francezii care nu acceptau să cedeze către Statele Unite bazele militare. Titlurile articolelor reflectau într-un tempo crescător opoziţia faţă de "pactul morţii": "Lupta popoarelor împotriva pactului agresiv al Atlanticului se înteţeşte", "Prin meetinguri şi manifestări de mase popoarele îşi arată împotrivirea faţă de Pact", "Imperialiştii nu pot înfrânge voinţa de pace a popoarelor", "Mari manifestaţii de protest în toate ţările în urma semnării Pactului Atlantic", "Un enorm val de indignare întâmpină Pactul Atlantic" etc.

O discuţie asupra moralităţii internaţionale, văzute din perspectiva presei române, se poate încadra în cele două tipuri studiate de Morgenthau: supraevaluarea idealistă a eticii în politica mondială şi ignorarea moralităţii,prin promovarea de către diplomaţi şi şefi de state a unei politici de putere structurate doar pe considerente materiale şi ideologice. Cele două tipuri erau însă inversate şi golite de conţinut, în condiţiile în care ziariştii români aveau pretenţia că statele estice se ghidau după înalte repere etice în plan internaţional, iar politicienii occidentali ignorau propria opinie publică din ţările atlantice.

Mai mult, problema era pusă de aşa natură încât comentariile aminteau de lipsa de realism a analizelor interbelice, făcute de pe poziţiile utopicului curent idealist, născut în relaţiile internaţionale după primul război mondial. Deşi acest curent fusese pe deplin infirmat de ineficienţa Ligii Naţiunilor şi de lansarea celui de-al doilea război mondial, se păstra interpretarea greşită conform căreia politicile de putere sau ghidate de obiectivul obţinerii de mai multă securitate puteau fi condamnate moral şi echivalate cu intenţii demonice în relaţiile interstatale.

Criticele aduse tratatului, din această perspectivă, indicau temerile transformării disputelor ideologice în dispute armate, din momentul constituirii blocurilor politico-militare. Principiile de funcţionare ale NATO, expuse în textul documentului, erau din start etichetate drept paravan pacific pentru intenţii războinice, deşi statele occidentale optaseră, cu grijă, pentru formulări lipsite de echivoc.

Explicaţiile presei române pentru înfiinţarea NATO se mulau pe punctele forte ale teoriilor sovietice în domeniul relaţiilor internaţionale. Adevăratele cauze ale coagulării comunităţii Nord-Atlantice ar fi fost: "dorinţa de stopare a mişcării muncitoreşti, de stopare a eliberării coloniilor, de agresiune contra Estului şi de extindere a influenţei economice la nivel mondial". Astfel, pactul avea valenţele unui instrument al represiunii interne, care trebuia să înăbuşe cerinţele legitime ale comuniştilor şi muncitorimii, grupa toate metropolele într-o conspiraţie mondială războinică, în momentul în care coloniile alegeau calea independenţei, era cu certitudine îndreptat contra Estului, deoarece modelul socialist, model al păcii şi prosperităţii, tindea să elimine capitalismul în multe regiuni ale globului. Cea mai gravă acuzaţie era însă aceea de subminare a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Încrederea în capacităţile ONU de gestionare a situaţiei internaţionale se afla într-un punct culminant la sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut, iar constituirea unei alianţe în afara Naţiunilor Unite era un semn de frondă politică şi lăsa impresia formării unui nou Consiliu de Securitate, ale cărui obiective se abăteau de la cele general acceptate de umanitate. Făcându-se vinovată de atâtea interese ascunse, pentru NATO se găseau analogii nu numai în recenta Germanie nazistă, care intenţionase să domine lumea, ci şi în construcţiile moderne, Pactul Atlanticului fiind rebotezat de către ziariştii de la "Scânteia" drept "Sfânta Alianţă a celor mai întunecate forţe ale reacţiunii".

Dezlănţuirea de furie a presei române avea însă o ţintă precisă: Statele Unite ale Americii. Arareori, şi numai atunci când se vorbea de capitalul internaţional, Anglia era făcută şi ea responsabilă de noua situaţie mondială încordată. În rest, toţi membrii NATO fuseseră plasaţi în postură de captivi ai Americii. Articolele subliniau rolul de "dirijor al războinicului concert atlantic" pe care îl deţinea SUA şi "poziţia de suzeran a Statelor Unite faţă de partenerii lor". Statele europene, dintre care Franţa şi Italia erau cele mai menajate de presa bucureşteană, apăreau doar ca victime ale superputerii americane, vasali trimişi să se războiască pentru interese străine lor, sateliţi transformaţi în piaţă de desfacere pentru armamentul american.

Pentru creşterea repulsiei cititorului român faţă de America, superputerea atlantică era permanent aşezată în tandem cu o Germanie militarizată şi dominatoare. Românului de rând, obişnuit să se raporteze la un inamic impozant, i se prezenta un nou pol al urii, printr-un transfer de ostilitate dinspre vechiul inamic către noul rival ideologic. Statele Unite preluau, aşadar, imaginea hegemonului despotic, imagine consolidată prin sublinierea complicităţii ascunse dintre conducerea de la Washington şi foştii guvernanţi nazişti. Astfel, americanii erau protectori ai criminalilor de război, menţineau elemente pro-hitleriste şi militariste în sectoarele administrativ şi economic ale Germaniei de Vest şi duceau o "politică generală de sprijinire şi încurajare a elementelor fasciste, de reînviere a unui stat reacţionar şi agresiv al Germaniei de Vest, pion principal în planurile războinice ale imperialismului american". Argumentul pueril adus în sprijinul acestei teze şi utilizat obositor în primăvara anului 1949 era ignorarea repetării unei agresiuni germane în Apus. În timp ce toate tratatele URSS cu statele estice aveau faţada unei alianţe care se preîntâmpine un posibil atac german, într-un viitor apropiat, textul NATO nu ridica această problemă, semn că occidentalii ar fi fost preocupaţi mai mult de o acţiune ofensivă decât de una defensivă. Aşa cum Germania păstrase, între 1940-1944, doar prin teroare ordinea în domeniul ei european, şi Statele Unite, înainte de cucerirea lumii, iniţiau represalii în perimetrul intern al vasalilor, deoarece "Pactul Atlantic reglementează intervenţia imperialistă americană pentru înăbuşirea mişcărilor de eliberare naţională şi socială în ţările marshalizate".

Aceste atacuri furibunde împotriva imaginii Statelor Unite ne apar ridicole în condiţiile în care un stat mic şi epuizat, precum România, încerca să aducă prejudicii intereselor unei superputeri, de pe poziţiile apărării echităţii internaţionale şi în numele suportului oferit statelor slabe şi claselor defavorizate. Servind în primul rând intereselor Uniunii Sovietice, aceste articole din presa română conturau însă şi o strategie a comuniştilor români, care doreau să cultive ameninţări externe inexistente, ca posibilitate de a demonstra eficienţa regimului în protejarea cetăţenilor faţă de un eventual atac inamic.

Comentariile agenţiei române de ştiri RADOR se plasau pe poziţii absolut diletante, apelând mai mult la explicaţii emoţionale decât la analize profesioniste, şi se înscriau, în general, în spiritul curentului idealist, proaspăt sucombat. Mult timp, presa română nu a avut o poziţie proprie, fapt ce reflecta o anume confuzie existentă la nivelul conducerii politice. Reacţia la prezentarea proiectului de tratat NATO se limita, la început, la preluarea argumentelor din presa sovietică şi la comentarea "Memorandumului guvernului sovietic cu privire la Tratatul Atlanticului de Nord". Chiar şi analizele ulterioare s-au dovedit lipsite de originalitate, deoarece repetau la infinit poziţia sovietică din Memorandum. Multiplele reacţii "populare" au suplinit lipsa unei reacţii politice oficiale a guvernului României. Diverse organizaţii şi asociaţii înfierau cu mânie proletară agresivitatea imperialismului american. Deturnat prin vox populi, răspunsul conducerii comuniste încerca să dobândească legitimitatea care provenea de la naţiune şi să obţină credibilitatea pe care guvernul nu o avea.

Exemplul cel mai elocvent îl aflăm în numeroasele comentarii de politică externă care se făceau la "Congresul intelectualilor din RPR pentru pace şi cultură". Secretarul Comitetului Centru al PMR, Iosif Chişinevschi, încrezător în viitorul comunist al omenirii, atenţiona că "… imperialiştii nord americani, englezi şi lacheii lor, cuprinşi de spaimă şi spumegând de furie, încearcă, dacă nu să oprească cursul dezvoltării istorice dar cel puţin să o întârzie". Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din RPR, considera că "Pactul Atlanticului este un program de acţiune politică, militară, strategică, al cărui obiectiv este statornicirea dominaţiei în lume a imperialismului anglo-american". Lucrările Congresului intelectualilor ocupau spaţii largi în publicaţiile româneşti şi încercau să ofere un semn de respectabilitate luptei contra înfiinţării NATO. Rezoluţia votată în plenul congresului concluziona: "Ajutat de tot ce este mai reacţionar în lume, imperialismul american pune la cale încheierea Pactului Atlanticului de Nord, cu scopul vădit de a dezlănţui împotriva omenirii însetate de pace urgia unui al treilea război mondial".

Momentul 1949 reactualiza, în viziunea de politică externă românească, o dublă frustrare: plasarea în poziţia de învins (nerecunoaşterea cobeligeranţei) şi interzicerea accesului în ONU. Această dublă frustrare, combinată cu sentimentul permanentei insecurităţi pe care îl avea nomenclatura comunistă, a transferat angoasele unei minorităţi la nivelul manifestărilor oficiale de politică externă. În condiţiile date, Statele Unite fiind vinovate de umilinţele internaţionale la care fusesem supuşi, România şi conducerea ţării nu au ezitat să iniţieze o strategie absurdă, de tensionare a relaţiilor cu superputerea occidentală. Articolele presei bucureştene lasă impresia unei dispute pe picior de egalitate cu Washingtonul, în care românii iniţiau o rivalitate ideologică mondială, vorbind în numele Estului şi a valorilor umane, în general. Ridicolul situaţiei transpare din asimetria actorilor, deoarece Bucureştiul a nu sesiza că reprezintă un stat mic şi ignorat în plan internaţional, iar obiectivele afişate erau prea mari pentru o ţară epuizată de război. Guvernul Petru Groza lupta contra Statelor Unite, a Pactului Nord-Atlantic, contra imperialiştilor şi monopoliştilor din întreaga lume. Lipsa de realism a discursului de politică externă arunca o nuanţă cel puţin hilară asupra liderilor români.

Este foarte probabil că Bucureştiul îşi permitea asemenea barbarisme diplomatice şi datorită proaspetei semnări, la 4 februarie 1948, a "Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între URSS şi RPR". Acest tratat rezolva chestiunile de insecuritate resimţite de comuniştii români şi, în schimbul garantării sprijinului militar sovietic, Bucureştiul se transforma doar în ecoul vocilor autorizate de la Moscova, participând la susţinerea mondială a cauzei sovietice şi la iritarea oficialităţilor americane.

Pentru a replica într-un mod oficial formării Pactului Atlantic, guvernul Groza trimitea guvernului SUA, la 31 martie 1949, o notă de protest referitoare la împiedicarea restituirii bunurilor româneşti jefuite de nazişti şi aflate în zona americană a Germaniei. În acest context, americanii erau acuzaţi de încălcarea tratatului de pace şi de accederea la un statut de jefuitori internaţionali. Iritate de răspunsul legaţiei americane, care reproşa României lipsa de respect arătată drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, oficialităţile române înaintau o a doua notă, care nu reflecta în nici un fel eleganţa şi înţelepciunea conceptului de diplomaţie. Statele Unite erau acuzate de sprijin pentru inamicii regimului, legionari şi ţărănişti, de spionaj contra intereselor României, de "aţâţarea la război şi politică de pacte agresive, întreţinerea focarelor de război şi susţinerea bandelor fasciste care ucid în masă femei şi copii, care ele constituie cu adevărat o violare brutală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului". Descoperind activităţile de spionaj desfăşurate la legaţiile americană şi britanică, autorităţile române concluzionau că centrul de greutate al luptei împotriva intereselor naţionale se mutase acum în exterior, americanii sabotând primirea României în ONU, inspirând abuzuri ale guvernelor francez şi elveţian contra cetăţenilor români şi intenţionând să impună o blocadă economică.

Mai mult decât atât, solidaritatea socialistă conducea deja la un corespondent estic al celebrului articol 5 din Tratatul NATO, România simţindu-se datoare să intervină în apărarea Moscovei. Interesele noastre se identificau, dintr-o dată, cu interesele generale ale Estului şi Bucureştiul avea tendinţa să acţioneze ca o mare putere. Pentru susţinerea teoriilor marxiste asupra relaţiilor internaţionale (ideea dominaţiei în scopul transmiterii profitului de la periferie către centrul lumii capitaliste) erau rememorate vremurile în care firmele "Standard Oil", "Royal Dutch-Shell", "Westminster Bank", "Hambros Bank" sau "Wickers Ltd." aveau poziţii solide în România. Lupta contra unei ipotetice exploatări economice devenise motor al politicii de ură pe care regimul comunist român o ducea contra Vestului şi posibilitate de justificare a strângerii relaţiilor cu Estul.

Însuşindu-şi teoria marxistă a relaţiilor internaţionale, românii căpătau obsesia confruntării cu imperialismul occidental şi totalitatea relaţiilor internaţionale devenea subordonată economicului. Monopolurile americane, concurând pentru obţinerea supremaţiei pe piaţa mondială, creau teorii şi structuri politico-militare, care să joace rol de paravan şi exercitau presiuni asupra propriilor state, în direcţia expansiunii şi a războiului.

Interpretarea dată de autorităţile române evenimentelor internaţionale, din 1949, poate fi uşor decodificată, dacă aplicăm o paradigmă de securitate. Aceasta ne dezvăluie un stat român slab, aflat în plină criză internă, cu obsesii de permanentă insecuritate, frustrat datorită statutului internaţional modest şi care folosea false ameninţări externe pentru introducerea unei ordini interne despotice. şi, ceea ce era mai grav, interesul nomenclaturii comuniste era propulsat la rang de interes naţional, în detrimentul cetăţenilor de rând. În aceste condiţii, politica externă era utilizată ca instrument de consolidare a regimului comunist şi de discreditare a unei posibile opoziţii interne.

Paul NISTOR

prof. drd., cercetător la Institutul "Xenopol" - Iaşi

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!