Eterna Putna*

Fiecare neam are câteva locuri de închinare sfinte. Vechii evrei mergeau zeci şi sute de kilometri acolo unde se afla sicriul legii, la Silo şi apoi în cetatea sfântă a lui David, la Ierusalim; vechii greci luau drumul cu zilele pe jos în miez de vară către Olimpia şi Delfi. Noi, românii, de când ne ştim ca neam şi popor – aşa cum sunt alţi fraţi latini ai noştri, aşa cum sunt spaniolii şi francezii şi italienii în jurul acelui sfânt loc de pelerinaj de la Santiago de Compostela, de la Chartres sau Assisi –, aşa cum se ştiu fraţii din Răsărit în jurul Athosului, ne ştim şi noi Românii mai ales atraşi de acel omphalos al lumii noastre, de această matcă a neamului care este Putna, mănăstirea unde-şi doarme somnul de veac Ştefan cel Mare şi Sfânt în care „poporul românesc îşi găsise cea mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al bucuriilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte” (Iorga).

Putna este Ierusalimul neamului nostru, o spunea Eminescu.

Pomenim aceste vorbe cu nespusă bucurie, dar şi cu oarecare strângere de inimă pentru puţinătatea operelor de exegeză pe care scriitorii şi cercetătorii noştri le-au consacrat acestui loc sfânt prin veacuri. Iorga la vremea lui deplânge această puţinătate. De atunci s-au scris încă lucrări, unele mai de luat aminte, dar suntem încă rămaşi datori. „Vor şti poeţii, scriitorii de astăzi, să dea glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, şi mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte şi sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români? Se vor înfrăţi ei înaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se va înălţa liturghia recunoştinţei de marile mulţimi care nu pot nici să vorbească, nici să cânte?”.

Imperativul lui Iorga, această chemare a istoricului naţional al Românilor, străbate până în inima noastră, a celor de astăzi. (…)

Putna este cel dintâi sanctuar central al neamului nostru devenit o permanenţă naţională care nu-i însoţit în aşezarea lui de o mitologie cu reminiscenţe păgâne.

Imolările de persoane vii la temelii, despre care astăzi se ştie, în urma săpăturilor arheologice, că au fost o realitate în diferite părţi ale lumii, dacă sunt expresia unei vechimi şi în acest sens au o valoare pe plan spiritual, nu adeveresc însă o deplină înduhovnicire, o autentică vieţuire a adevărului evanghelic al întemeierii sanctuarului pe jertfa Laudei, pe jertfa nesângeroasă euharistică a bucuriei, pe jertfa rugăciunii, a Logosului întrupat în istorie.

Putna este întemeiată curat pe această jertfă. Cele câteva ştiri prin cronicari şi orale spun limpede acest adevăr.

Ea s-a ridicat acolo unde în noapte ardeau trei lumânărele de ceară curată, la ceasul miezonopticii de priveghere.

Putna păstrează pînă astăzi arătătorul de aur al Sfântului Daniel Sihastru.

Pe acest osământ sfânt, pe această stâlpare fragilă, pe acest sâmbur de candelă mistuitoare, pe degetul săgetător şi rugător al sihastrului Daniel, pustnicul sfetnic al domnitorului, se înalţă cel mai sfânt sanctuar al Românilor în care au înflorit artele cele mai grăitoare peste veacuri, o şcoală de muzică psaltică, ateliere de broderii, o academie la un moment dat, caligrafi şi copişti. Cât a ajuns până la noi prin cinci veacuri este încă de-ajuns să socotim – cum o fac toţi cei care se ocupă de această moştenire – Putna lui Ştefan moment de seamă în afirmarea spiritualităţii de tradiţie ortodoxă.

Suntem după căderea Constantinopolului. Atmosfera de panică ce a cuprins Europa aici în lumea noastră este convertită într-un act creator fără seamăn. Este o Renaştere în Moldova în acest sens, o Renaştere întru continuitate a tradiţiei care se ştie apostolică.

Nu-i o ultimă înflorire a ceva ce se stinge, ci un nou răsărit cu puteri şi nuanţări noi, neştiute până atunci. Iese acum la suprafaţă evlavia şi vigoarea unei seminţii care se ştie tânără, mereu gata de jertfă, aşa cum s-a dovedit gata de luptă cu însuşi cuceritorul Constantinopolului.

Se reafirmă limpede, dogmatic se trage linia de demarcaţie clară faţă de imperiul otoman, dar şi faţă de tradiţia occidentală în pragul reformelor.

Prin toată lucrarea sa, Ştefan cel Mare ctitoreşte ţara din nou pe vechiul temei, dar cu vigoarea ceasului de urgie care se iveşte şi spre Moldova.

Se ştie că în asemenea ceasuri în alte neamuri şi spiritualităţi se lucrează la fel. Izvoarele se adună, se fac ultime sinteze, se pun noi temeiuri. Aşa s-a întâmplat cu textele scripturale în vechiul Israel, în preajma captivităţii asiro-babiloniene, tot aşa s-a întâmplat în ceasul strămutării Romei în mijlocul latinităţii răsăritene de către Constantin cel Mare. Căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop de neam bizantin are această semnificaţie; se preia o moştenire pentru a fi dusă mai departe ca spiritualitate.

Toată această fineţe a spiritului, aceste frunze scumpe de aur şi argint, aceste broderii înveşmântând aceste voaluri liturgice, toată această podobie în glas şi port, în cuvânt şi vieţuire, sunt de acum atât de ale noastre, dureros de ale noastre, rămaşi fără mamă, fără Haghia Sophia.

Iar Ştefan după fiecare luptă înalţă o mănăstire, fiecare jertfă este prilej de renaştere precum cea a păsării miraculoase. (…)

Ioan ALEXANDRU

*în Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, de Claudiu Paradais

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!