Anul 1486 – un timp de răscruce

În domnia Sfîntului Ştefan, odată cu anul 1486, politica războinică face loc politicii aşa-zicînd culturale: începe marea campanie constructivă, de pe urma căreia pămîntul Moldovei s-a acoperit repede cu multe lăcaşuri de închinăciune. Şirul acestora începe în 1487, cu biserica de la Pătrăuţi, al cărui hram, înălţarea Sfintei Crucii, arată că domnul nu încetase a se considera în stare de război cu duşmanii săi, chiar dacă în 1486 acceptase formula definitivă a păcii cu Poarta, devenind plătitor de haraci.

Ceea ce a precedat încheierea acestei păci merită o reflecţie mai adîncă, în spiritul mentalităţii acelei vremi.

Ploaia de sînge din vara anului 1483, arderea Putnei în primăvara anului 1484, pierderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă în vara aceluiaşi an 1484 nu au putut fi interpretate de Ştefan cel Mare decît într-un singur fel: Dumnezeu îşi întorsese faţa de la el, arătîndu-i că nu se afla pe drumul cel bun. Speranţele pe care le putea aduce restabilirea relaţiilor bune cu Polonia, prin jurămîntul de la Colomeea, au fost umbrite de un eveniment petrecut simultan: ocuparea ţării de trupele otomane conduse de Ali Paşa, beilerbeiul Rumeliei. E încă neclar dacă în acele împrejurări Ştefan nu a pierdut cumva, pentru scurtă vreme, controlul asupra ţării, aşa cum spun cronicile otomane. Avem, de altminiteri, o mărturie sigură cu privire la gravitatea deosebită a situaţiei din Moldova în toamna anului 1485. Cînd a plecat de lîngă regele Cazimir, Ştefan a primit un însemnat ajutor militar, constînd în 3000 de mercenari, cehi, germani şi polonezi, a căror comandă generală o avea panul Jan Karnkowski. Lupta de la Cătlăbuga, în noiembrie 1485 – cînd "a biruit ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu" –, nu a însemnat şi restabilirea definitivă a situaţiei în favoarea sa. O dovedeşte faptul că, după această victorie, cancelaria domnească nu-şi reia activitatea, întreruptă încă din primăvara anului 1484 şi vor mai treace încă 10 sau 11 luni pînă să se producă această reluare.

În aceste împrejurări, are loc lupta de la Şcheia, la 6 martie 1486. Letopiseţele din grupul Putna menţionează sec amănuntul că în timpul luptei domnul a căzut de pe cal, dar "Dumnezeu l-a păzit". În schimb apisodul se află povestit mai pe larg în cronica moldo-germană, din a cărei relatare se vede că Ştefan nu a fost biruitor pe cîmpul de bătăie. "Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ştefan Voievod şi a cîştigat lupta şi Ştefan Voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă pînă la prînz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan Voievod. Atunci a scos pe Voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui şi a trimis la Petru Voievod un boier, anume Pîntece, care s-a supus lui Petru Voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum cîştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru Voievod şi au adus capul lui Ştefan Voievod. Astfel a rămas Ştefan Voievod stăpîn în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu".

Pasajul acesta merită toată atenţia. El arată clar că în acea zi de luni, 6 martie 1486, Ştefan a fost învins de pretendentul la tron Petru (poreclit Hroiot, adică slăbanogul sau şchiopul), care, în partea a doua a relatării, are deja titlul de voievod! Este limpede că, fără devotamentul, prezenţa de spirit şi ingeniozitatea celor doi boieri, Purice şi Pîntece, amîndoi identificabili între personajele vremii, Ştefan cel Mare şi-a fi încheiat atunci, acolo, şi domnia, şi viaţa.

Pedepsit pentru păcatele sale

Întîmplarea de la Şcheia nu a fost cunoscută în istoriografia Moldovei medievale în tot dramatismul ei. Grigore ureche pare să fi avut la îndemînă o sursă suplimentară, de vreme ce adaugă ştirilor luate din vechile cronici precizarea: "însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă, că s-au pornit cu calul jos, puţin de n-au încăput pe mîinile vrăjmaşului său". Este, de asemenea, posibil să avem aici un prim ecou al tradiţiei pe care, un veac mai tîrziu, Ion Neculce o va culege şi o va însera între celebrele sale Cuvinte, alterată însă prin introducerea unei legende genealogice, menite să lege de salvatorul domnului Moldovei neamul strălucit al Movileştilor. Cuvîntul lui Neculce, menţionînd un Purice aprodul ca salvator al lui Ştefan, avea să fie confirmat abia în veacul XX, prin descoperirea cronicii moldo-germane, care dă acelaşi nume "boierului călare", Purytz, foarte probabil viitorul spătar Purice, atestat ca atare la 1491 şi devenit, ulterior, pîrcălab de Hotin (1493-1494).

Ceea ce reprezintă, într-un alt plan, punctul central al relatării din cronica moldo-germană, este faptul că domnul Moldovei a "zăcut printre morţi de dimineaţă pînă la prînz", cînd Purice l-a salvat. Explicaţia istoriceşte admisibilă trebuie să ţină seama de data luptei, 6 martie, cînd probabil începuse dezgheţul şi pămîntul era moale, dar şi de armura pe care, desigur, o purta Ştefan cel Mare.

Aşadar, Ştefan rămăsese singur în momentul căderii de pe cal. Înţelegem că, în învălmăşagul luptei, nimeni nu a mai observat o vreme absenţa domnului, fiecare crezînd, probabil, că se va fi pus deja la adăpost în vreun fel. Credincioşii săi s-au alarmat numai după cîteva ore, cînd bătălia era pierdută şi, foarte posibil, Hroiot fusese deja aclamat de ai săi ca domn, devenind Petru Voievod. Abia atunci, cînd şi vigilenţa învingătorului a scăzut, un boier şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus să-l caute printre morţi.

A fost, probabil, împrejurarea cea mai dramatică din viaţa sfîntului nostru strămoş. Cele cîteva ore petrecute printre cadavrele oştenilor trebuie să fi fost un răstimp de cumplită frămîntare sufletească: pentru păcatele sale, pierdea ţara strămoşilor săi. Spusese el însuşi, în mesajul trimis Veneţiei la 1477, prin unchiul soţiei sale, Ioan Tzamplakon, că înfrîngerea din anul anterior exprimase "voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele". Pentru cineva care gîndea şi simţea ca el, întîmplările din ultimii ani nu puteau fi decît semne. Înţelesul lor i se înfăţişa acum: era sfîrşitul.

În anii care au urmat, în cei 18 cît a mai stăpînit Moldova, a ridicat biserici şi mănăstiri, le-a dăruit cărţi, veşminte şi odoare şi le-a înzestrat cu averi însemnate. A mulţumit în felul acesta Domnului pentru biruinţele, ca şi pentru înfrîngerile de pînă atunci, pentru salvarea sa miraculoasă pe care a înţeles-o, fără îndoială, tot ca o manifestare a milei şi harului de Sus.

O asemenea schimbare în mentalitatea domnului poate să explice nu numai îndreptarea atenţiei şi a energiei sale în direcţia construirii lăcaşurilor de închinăciune, dar şi chipul deosebit în care s-a comportat după victoria din Codrii Cozminului, amînînd 40 de zile ospăţul tradiţional oferit oastei, împărţirea darurilor şi instituirea vitejilor şi dînd întîietate sfinţirii bisericii de la Tazlău şi aceleia de la Neamţu.

Aşteptarea coborîrii Ierusalimului ceresc

După 1486, construirea lăcaşurilor de închinare urmează un ritm care ar putea fi caracterizat drept febril: ca şi cum ar fi vrut să recupereze puţina sa activitate de pînă atunci în acest domeniu, Ştefan dispune ridicarea a cîte două biserici – uneori poate chiar trei – în acelaşi an. Şirul deschis de biserica de la Pătrăuţi, în 1487, se va încheia în 1503, prin începerea zidirii biericii de la Reuseni, pe locul unde, în 1451, fusese tăiat părintele său, Bogdan II.

După o neobişnuit de lungă întrerupere, cancelaria princiară şi-a reluat activitatea. În stadiul actual al cunoştinţelor, primul document emis după această pauză datează din 14 septembrie 1486, zi dedicată înălţării Sfintei Cruci. Se poate să fie o întîmplare. Dar, deopotrivă, se poate ca domnul să fi hotărît această zi anume pentru reluarea unei activităţi care reflecta starea de normalitate, acordînd acestui moment o semnificaţie deosebită. În mod curent monarhii medievali alegeau, pentru unele fapte ale lor, zile mari, de însemnătate deosebită pentru creştinătate. Cazurile cunoscute sînt numeroase: de la Carol cel Mare, care şi-a rînduit încoronarea ca împărat în ziua Crăciunului din anul 800, pînă la Mihail VIII Paleologul, care a aşteptat vreo trei săptămîni la porţile Constantinopolului eliberat de sub stăpînirea latină pentru a-şi face intrarea triumfală acolo la 15 august (1261), în ziua cînd se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului.

Ştefan însuşi era – lucru deja dovedit – foarte atent la rînduirea anumitor fapte sau acţiuni în raport cu zilele de sărbătoare creştină.

La explicaţiile care s-au dat momentului de cotitură marcat de anul crucial 1486 se adaugă aceasta de acum. Ea împleteşte cu alte lămuriri privind semnificaţia şi consecinţele schimbării. Interpretarea propusă pentu minunata cavalcadă a sfinţilor militari de la Pătrăuţi sugerează că Ştefan cel Mare începea să pregătească Moldova pentru a aştepta pogorîrea Ierusalimului ceresc; pămîntul ţării trebuia curăţat de atîta sînge vărsat; la rugăciunile prin cuvinte se adăugau rugăciunile prin imagini de pe zidurile bisericilor. O amplă acţiune de sfinţire a pămîntului ţării, care, prin aceasta, devenea un spaţiu sacru.

Lucrarea lui Dumnezeu prin Ştefan Voievod se vădea acum, în felul acesta, în toată strălucirea. În planul politic, izbînda cea mare a fost tratatul încheiat în iulie 1499 la Hîrlău, prin care legămîntul de cruciadă era pecetluit de Ştefan. La patru decenii după tratatul de la Overcăuţi, regatele catolice acceptau că pacea din zonă era în mîinile domnului Moldovei, un Voievod ortodox.

Cum ar fi spus cronicarul, se împlinea gîndul lui Dumnezeu cu Ştefan Voievod.

Ştefan S. GOROVEI

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!