"Mila lui Dumnezeu" şi disputele privind sfinţenia lui Ştefan cel Mare

Când vine vorba despre ereziile creştine, cercetătorii fenomenului au grijă să sublinieze că ele îşi au originea şi se fundamentează pe o interpretare limitativă a textului biblic, care scoate în evidenţă numai un aspect al credinţei, iar acţiunea poate degenera chiar în tăierea unor pasaje sau capitole întregi din cartea sfântă, care nu slujesc convingerile ereziarhilor. Concepută în cea mai mare parte sub forma unei cronici care să mărturisească posterităţii despre prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în lume, aspirând spre conturarea unei integralităţi, Biblia, prin frecventele atacuri la complexitatea sensurilor ei şi ataşarea în anumite momente la carul unor ideologii limitative, este numai cel mai relevant exemplu despre cum poate fi utilizat un text pentru construcţia unui discurs legitimant, sau, mai rău, ideologic.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare, cu caracterul ei de efigie pentru sufletul neamului românesc, a suscitat în mod constant un larg interes din partea multora, deopotrivă istorici sau alţi oameni de cultură. În efortul acestora de a-l defini pe marele domn, de neocolit a rămas şi va rămâne ceea ce Grigore Ureche, în al său Letopiseţ al ţării Moldovei, a scris despre Ştefan. Portretul literar făcut de cronicar domnului Moldovei rămâne fără putinţă de tăgadă cel mai complet dintre cele scrise, dar din păcate, puţin înţeles în profunzimile mesajului său.

Mai toată lumea cunoaşte pasajul în cauză: "Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu. Amintirilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâria, ca văzându-l ai săi, să nu se îndărăpteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-l căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor."

În epoca naţional-comunismului, când Ceauşescu se vedea pe sine drept urmaşul unei ilustre galerii de domnitori şi voievozi apărători ai integrităţii şi suveranităţii statului, drepţi şi iubitori ai neamului, vărsarea de sânge nevinovat pe care o practica Ştefan era un lucru care îi deranja pe politrucii care trebuiau să construiască portretele idealizate ale voievozilor ce urmau să-l prefigureze pe "geniul Carpaţilor". După 1989, eforturile de îndepărtare a ideologiei ceauşiste de pe tărâm istoriografic s-au soldat însă şi cu un veritabil contra-discurs demolator, extrem de virulent, imagine în oglindă al celuilalt, care, cu o patimă demnă de o cauză mai bună, pune în prim plan, în cazul lui Ştefan cel Mare, vărsarea de sânge nevinovat şi multele sale relaţii sentimentale. În viziunea celor care practică un asemenea discurs, a-l proclama pe Ştefan cel Mare sfânt este un act de hulă, semn al decăderii noastre şi un semn că vechile mentalităţi comuniste continuă să se manifeste. Aceşti "lucizi", unii dintre ei de o calitate morală îndoielnică, care nu trec pe la biserică cu anii, pun în discuţie canonizarea marelui voievod după criterii preluate după ureche (cu "u" mic) şi acuză biserica de obedienţă faţă de structurile zise neocomuniste şi naţionaliste, ignorând însă că sfinţenia lui Ştefan cel Mare nu este de ieri de azi, poporul i-a conferit această calitate cu 500 de ani în urmă.

Iarăşi, Grigore Ureche (cu "U") vine să ne lămurească asupra acestui aspect: "Iar pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti (sfântul) Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajunsu… Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara". Ceea ce scrie cronicarul moldovean în aceste rânduri nu este vreun lucru excepţional, ci un fapt cât se poate de firesc pentru mentalitatea medievală, care are o perspectivă diferită de a noastră în ceea ce priveşte atributele şi rolul conducătorului politic precum şi relaţia acestuia cu divinitatea. Ea exprimă o concepţie care se poate identifica în vaste arii culturale tradiţionale, dar şi în scrierile biblice.

Regi bilbici

În textele Vechiului Testament se poate regăsi o structură triadică - ea exprimă formele de autoritate din societatea iudaică antică: regele (iniţial judecătorul), preotul şi profetul (proorocul), fiecare dintre ele exprimând şi gestionând o formă specifică de apropiere de Dumnezeu a comunităţii credincioşilor. Există posibilitatea ca aceste funcţii să fie întruchipate într-o singură persoană (cum mai târziu va fi reprezentat Iisus Hristos), dar acest lucru nu este câtuşi de puţin obligatoriu. În timp, din cauze pe care nu le prezentăm aici, funcţia profetică a căpătat o preeminenţă crescută, ajungând să fie considerată în anumite momente istorice drept singura formă viabilă de apropiere de Dumnezeu. Or, se consemnează în cărţile sfinte că regi precum David sau Solomon, cu haremuri numeroase, cu mulţi oameni ucişi la activ, cu atitudini care pot fi condamnate, au fost bineplăcuţi înaintea Domnului, care le-a îndrumat paşii şi protejat atât timp cât aceştia i-au urmat la rândul lor calea.

Funcţiile regelui, aşa cum rezultă din scrierile vetero testamentare, sunt foarte simple şi clare: el este chemat să apere comunitatea de atacurile duşmane, să-i asigure ordinea, dreptatea şi prosperitatea, iar toate acestea el trebuie să le facă în numele divinităţii, al cărei cuvânt trebuie să-l răspândească şi să-l respecte. Astfel, regele David, aflat pe patul de moarte, sfătuia pe Solomon: "Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile lui şi păzind legile Lui, hotărârile Lui şi învăţăturile Lui, după cum este scris în legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei întoarce şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: «Dacă fii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima şi din sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel»" (1 Regi, 2, 2-4). Saul, primul rege al evreilor, şi-a pierdut regatul şi viaţa pentru că nu a mai urmat căile Domnului, ci propria sa voinţă. Atunci Dumnezeu a ales pe David să fie rege, sprijinindu-l pentru a deveni un mare împărat, atât timp cât acesta i-a urmat căile şi pedepsindu-l când nu le respectă (episodul cu Urie hititul, numărătoarea poporului), fiind nevoie apoi de ispăşire din partea regelui. David exprimă cel mai bine dintre toţi funcţia marţială a regalităţii, prin vitejia cu care a apărat şi întins graniţele statului. Urmaşul său Solomon exprimă mai mult funcţia justiţiară. El cere de la Dumnezeu puterea de a face dreptate, iar din aceasta vor izvorî toate binefacerile Domnului asupra lui şi asupra Israelului. Semn al legăturii dintre Israel şi Dumnezeu, Solomon va ridica templul.: "…tatăl meu David n-a putut să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui, din pricina războaielor cu care l-au înconjurat vrăjmaşii lui, până ce Domnul i-a pus sub talpa picioarelor lui. Acum Domnul, Dumnezeul meu, mi-a dat odihnă din toate părţile; nu mai am nici potrivnic, nici nenorociri! Iată că am de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu, cum a spus Domnul tatălui meu David, zicând: «Fiul tău, pe care-l voi pune în locul tău, pe scaunul tău de domnie, el va zidi o casă Numelui Meu»" (1 Regi, 5, 3-5). Solomon, cel atât de slăvit, va sfârşi în cele din urmă rău pentru că, spre sfârşitul vieţii, a început să se închine idolilor. Pierderea sprijinului divin va conduce chiar la scindarea regatului şi, în condiţiile în care regii sunt tot mai departe de credinţa adevărată, sunt tot mai mulţi profeţii trimişi de Domnul să avertizeze pe oameni de pericolele la care se expun dacă continuă în acest fel. Acum regii şi profeţii sunt în dispută, nu ca pe vremea lui David şi Solomon, când cele două funcţii colaborează armonios (vezi cazul proorocului Gad şi David).

Sfinţenia unui domn creştin

Funcţiile regelui, arătate mai sus, le vom regăsi şi în creştinism, mai precis în imaginea lui Constantin cel Mare, devenită model pentru toţi urmaşii săi şi pentru toate societăţile care vor asimila tradiţiile bizantine. Constantin devine isapostolos (egal cu apostolii), având misiunea să sprijine răspândirea cuvântului lui Dumnezeu neamurilor, este protectorul bisericii, are grijă de ordinea socială, de justiţie, de apărarea statului. În faptele sale Constantin este condus de graţia divină. Celebrul eveniment al vederii pe cer a semnului lui Hristos, pe care apoi l-a pus pe scuturile armatei sale în bătălia de la Pons Milvius, punându-se sub protecţia dumnezeului creştin, va deveni un model pentru toţi conducătorii creştini de mai târziu. Constantin este considerat sfânt, cu toate că şi-a condamnat la moarte soţia Fausta şi fiul Crispus, deoarece a fost binecredincios în faţa lui Dumnezeu: a protejat Biserica şi a apărat-o de erezii, a condus după dreptate şi a refăcut graniţele Imperiului Roman, oferind cetăţenilor acestuia siguranţă. Strânsa asociere dintre împărat şi divinitate se regăseşte şi în titlul domnilor români, urmaşi ai Bizanţului: "Io (nume teofor)…cel în Hristos Dumnezeu binecredincios, din mila lui Dumnezeu domn".

Concepţiile de inspiraţie biblică s-au împletit cu idei de sorginte romană. După cum se ştie, Octavian a fost denumit Augustus, subliniindu-se prin aceasta caracterul fast al persoanei sale, care se revarsă şi asupra statului pe care el îl conduce. Tradiţia imperială păgână şi creştină va păstra, chiar dacă uneori în mod latent, ideea că binele unui stat depinde de calităţile persoanei aflate în fruntea lui, dar dincolo de vitejie, spirit de dreptate şi alte calităţi care sunt o listă obligatorie în orice encomion antic, unele persoane au un destin care scapă simţului comun, şi atunci apar aspectele supranaturale: norocul, soarta, graţia divină, iar de aceste daruri personale beneficiază toţi locuitorii statului.

În opera lui Grigore Ureche Ştefan cel Mare nu este prezentat din perspectiva unui boier care iubeşte mai mult o ţară aşezată (aflată în pace cu toţi vecinii) şi în care boierii să aibă un cuvânt mai important de spus. Din contra, Ştefan, pus pe fapte mari, dar care pot fi şi riscante, se pregăteşte de război, şi pedepseşte pe cei ce se opun politicii sale. Pentru Ureche, Ştefan este "om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge", ceea ce nu e bine, "dar toate prin noroc i-au venit". Ştefan este un om norocos, termen prin care Ureche vrea să sublinieze că prea i-au mers din plin toate acestui mare domn. Dincolo de calităţile lui Ştefan de mare conducător, Ureche simte că acesta a avut ceva în plus, acel ceva care l-a făcut să realizeze mai mult decât oricare înaintaş sau urmaş al său, şi nu găseşte un alt termen decât cel de "noroc". Iar norocul lui Ştefan cel Mare s-a revărsat şi asupra ţării, care a plâns când părintele ei a adormit întru Domnul.

Însă norocul şi toate calităţile lui Ştefan ar fi fost zadarnice dacă el nu ar fi fost credincios înaintea lui Dumnezeu. Grigore Ureche are grijă să sublinieze permanent că alături de Ştefan în bătălii este divinitatea, căreia, drept recunoştinţă, Ştefan îi ridică biserici şi mănăstiri. Astfel, victoria de la Lipinţi împotriva tătarilor s-a datorat ajutorului dat de "Dumnezeu şi de Preacurata Maica sa". La Podul Înalt "ajutorând puterea cea dumnezeiască, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au coprinsu pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul". Mai apoi la Râmnic, în lupta cu Radu cel Frumos, "cu vrerea lui Dumnezeu fu izbânda la Ştefan Vodă". "Şi într-aceia laudă şi bucurie au ziditu biserica în târgu la Vasluiu, dându laudă lui Dumnezeu de biruinţa ce au făcut. Şi decii, s-au întorsu la scaunul său, la Suceava, cu mare pohvală şi biruinţă, de la însuşi Dumnezeu de sus, ieşindu-i înainte mitropolitul şi cu toţi preoţii, aducând sfânta Evanghelie şi cinstita cruce în mâinile sale, ca înaintea unui împăratu şi biruitoriu de limbi păgâne, de l-au blagoslovit." Despre cumplita bătălie de la Războieni scrie cronicarul că "au căzut Ştefan Vodă de pre cal jos, şi Dumnezeu l-a feritu şi nu s-au vătămat". În bătălia din 1481 cu Ţepeluş vodă al Ţării Româneşti, Ştefan biruieşte "cu mila lui Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a tuturor sfinţilor şi cu ajutoriul sfântului şi marelui mucenic al lui Hristos Procopie". "Iar Ştefan vodă, după războiu cu noroc ce au făcut, cu mare pohfală şi laudă s-au întorsu la scaunul său, de la Suceava. Zic să fie arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi înarmatu ca un viteazu, fiindu înt-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui… au zidit biserică pre numele sfântului mucenicu Procopie". În sfârşit, în bătălia din Codrii Cosminului Ştefan a luat în ajutor "pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie".

Din toate aceste pasaje rezultă limpede legătura dintre Dumnezeu şi Ştefan, credinţa lui şi răsplata concretizată în victorii răsunătoare. Tot Ureche are unele pasaje în care face o judecată aspră a unor duşmani creştini ai lui Ştefan, Matei Corvin, regele Ungariei, şi Ioan Albert, regele Poloniei, pentru faptul că au îndrăznit să atace o ţară creştină, fapt care nu este pe placul lui Dumnezeu: "Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici, ca să se arate lucrurile omeneşti câtu sunt de fragede şi neadevărate, că Dumnezeu nu în mulţi, ce în puţini arată puterea sa, ca niminea să nu nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nici fără cale războiu să facă, cărora şi-i Dumnezeu împotrivă". "Cunoscând sfetnicii lui crai (Albert), ales episcopii gândul că va să facă oaste împotriva lui Ştefan vodă, multu i-au adus aminte să nu facă asupra direptăţii, să nu

să întoarcă mânia lui Dumnezeu spre el".

Lipsurile lui Ştefan cel Mare

Judecându-l pe Ştefan din perspectiva unei grile de calităţi ale conducătorului ideal, Grigore Ureche constată la Ştefan cel Mare unele lipsuri, dintre care cea mai importantă este absenţa temperanţei, a măsurii. În rest, însă, calităţile domnului se apropie de superlativ, fiind uluitor cum a reuşit un conducător al unei ţări mici să facă atâtea lucruri. Ştefan este sfânt pentru că a reuşit să păstreze hotarele ţării, şi-a protejat supuşii, şi a apărat biserica, a fost credincios, demn şi drept. Cu alte cuvinte un nou David sau Constantin cel Mare.

Personalitatea excepţională a acestui om nu l-a făcut numai pe Ureche să se exprime în felul de mai sus. Numărul mare de legende despre Ştefan vodă cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt, create de popor, adesea extrem de critic la adresa stăpânirilor, spune multe despre calităţile marelui domn. Obiecte ale sale vor avea un destin aparte: sabia va fi luată de Soliman Magnificul şi se află în prezent la Istanbul, iar arcul său de la Putna va fi furat de cazaci. Evenimentele, aflate la un secol distanţă, pot fi legate de credinţa că un obiect aparţinând unei personalităţi excepţionale poartă o frântură din harul acesteia. Faptul că într-o epocă a nestăpânirii, moldovenii au păstrat armele lui Ştefan iar invadatorii le-au luat şi le-au păstrat cu grijă spune multe despre posteritatea voievodului. Analizând legendele despre Ştefan, Vasile Lovinescu, într-o serie de studii fascinante, arăta prezenţa în acestea a elementelor mitului despre regele lumii, cel care pune lumea în ordine, se ocultează pentru a reveni apoi în lumea decadentă salvând-o de la pieire. Ceea ce se crede despre Ştefan sunt lucruri atribuite şi altor personalităţi excepţionale precum Alexandru cel Mare, Frederic Barbarossa, Alexandr Nevski etc. Într-o perioadă de decădere a societăţii româneşti, epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare era etalonul, termenul de comparaţie care sublinia şi mai mult nevrednicia conducătorilor contemporani. Nenorocirile şi lipsa orizontului i-au făcut pe oameni să-l invoce pe Ştefan, ca pe un adevărat rege al lumii, să se întoarcă şi să refacă hotarele şi demnitatea ţării. Într-un fel, ne sugerează Ureche, Ţara Moldovei a plâns încontinuu de la moartea lui Ştefan după marele voievod.

Prin urmare, după criteriile medievale, pe care noi azi nu le mai înţelegem, sfinţenia lui Ştefan cel binecredincios în faţa lui Dumnezeu este autentică. El a fost permanent considerat aşa de către popor, chiar dacă a lipsit mult timp actul formal al canonizării sale. Trebuie spus că omologul său ungar, Ştefan cel Sfânt, nu are mai multe merite decât Ştefan al Moldovei, neducând câtuşi de puţin viaţă de pustnic, ci este sfânt pentru că a întins hotarele statului şi a promovat religia catolică. El a fost însă canonizat din vreme, încă din Evul Mediu, şi este acceptat azi ca atare, scăpând de comentarii răuvoitoare sau de prost gust de tipul celor de are parte Ştefan cel Mare dinspre unii dintre decadenţii săi urmaşi. Dar suntem convinşi că pe 2 iulie, la Putna, o mare de oameni îl va plânge, ca în urmă cu 500 de ani, pe Ştefan cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt, "însuşi ţiitoriu preste toată ţara".

George ENACHE

Lector drd. Facultatea de istorie, Univ. "Dunărea de Jos" – Galaţi

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!