Studiu de caz: Personalul Legaţiei României la Washington

La finalul celui de-al doilea război mondial, România se afla într-o situaţie suficient de complexă care oferea, deopotrivă, atât speranţe, cât şi îngrijorări pentru perioada postbelică. Deşi suferiseră mari pierderi umane şi materiale iar trupele sovietice se instalaseră pe teritoriul naţional, românii primeau şi semnale optimiste. Revenirea Ardealului de Nord sub administrarea Bucureştiului, reactivarea sistemului partidelor politice şi finalul războiului care găsise România alături de tabăra învingătoare, generau speranţe de normalizare politică după cei patru ani de conflict.

Într-un asemenea climat, diplomaţia trecea printr-o etapă de regenerare. Pe lângă obiectivul schimbărilor de personal, care căuta să se alinieze ideii de marginalizare a celor ce au cooperat cu regimul Antonescu, exista şi o tendinţă de retrasare a strategiilor noastre externe. Înainte ca diplomaţia română să-şi pună problema integrării în jocul unuia dintre cele două mari blocuri politice ce se conturau după 1945, eforturile sale s-au concentrat asupra Conferinţei de Pace de la Paris şi a obţinerii unor clauze cât mai favorabile în tratatul încheiat cu învingătorii. La finalul lui octombrie 1946, textul tratatului se finalizase în cea mai mare parte, cu satisfacţiile şi deziluziile sale, astfel încât Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti putea reveni la acţiunile de rutină, purtate pentru reorganizarea misiunilor diplomatice româneşti afectate atât de mult de anii războiului.

În acest context, relaţiile diplomatice dintre România şi Statele Unite s-au încadrat, totuşi, într-o situaţie mai specială. Deşi în anii 1945-1946 se constata o reactivare accelerată a reprezentanţelor politice româneşti din Europa şi o acţiune masivă de transformare a lor în ambasade şi legaţii, raporturile dintre Washington şi Bucureşti rămâneau tensionate. Hotărârea Administraţiei Truman de a nu recunoaşte guvernul Petru Groza, impus de sovietici în beneficiul Partidului Comunist Român, precum şi repetatele note de protest înaintate de reprezentanţii politici americani la Bucureşti (Roy Melbourne, Burton Berry) în legătură cu evenimentele stranii ale vieţii politice din România, au permanentizat o stare de încordare. 1. În urma Conferinţei Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii, de la Moscova (dec. 1945), SUA şi Marea Britanie au recunoscut guvernul Petru Groza iar în Februarie 1946, Burton Berry şi John Helier Le Rougetel au remis Ministerului Afacerilor Străine note similare prin care transmiteau că guvernele de la Washington şi Londra doreau să stabilească cu guvernul român relaţii diplomatice la nivel de legaţie. 2. Numit ca ministru al României în SUA, Mihail Ralea a fost inclus în delegaţia ce reprezenta Bucureştiul la Conferinţa de Pace de la Paris şi doar după finalul conferinţei (octombrie 1946) el începea reorganizarea activităţilor diplomatice la Washington şi încadrarea unui nou personal.

Conform unui raport întocmit la începutul anului 1948 de consilierul de legaţie Vlad Mărdărescu, Legaţia României din Washington a primit funcţionari în trei valuri importante: 14 septembrie 1946, 12 octombrie 1946 şi 15 decembrie 1946. 3. Apoi, în anii următori, s-a înregistrat o fluctuaţie permanentă a personalului, Bucureştiul numind şi retrăgând haotic membri ai legaţiei sau înregistrând demisii, majoritatea motivate politic sau financiar.

Se pare că data oficială a redeschiderii reprezentanţei diplomatice a României la Washington a fost plasată la 14 septembrie - 1 octombrie 1946, când s-a produs preluarea atribuţiilor de la Legaţia Suediei. În vechile imobile a fost găsit următorul personal: Francesca Rogers (născută Andreescu) – translator interpret şef (funcţionând din 1939), Tascu Tănăsescu – arhivar şef (funcţionând din 1920), Pierre Marcaria – intendent (angajat din 1926), Maria Rus – femeie de serviciu (angajată din 1923) şi Earl Brown – om de serviciu (angajat în 1940). Acest personal a avut în păstrare arhiva şi proprietăţile Legaţiei şi Consulatelor, îngrijindu-se şi de lucrările curente. 4. În scurt timp, însă, legaţia a căpătat o înfăţişare nouă, aşezată după o ierarhie diplomatică standard: un ministru plenipotenţiar, consilieri de legaţie, secretari de legaţie, consilier financiar, consilieri de presă, ataşat comercial, consul şi viceconsul pentru New York, traducători şi interpreţi.

Legaţiile româneşti – focare de propagandă anticomunistă

În 1946, guvernul român conştientiza pe deplin rolul pe care urma să îl aibă personalul diplomatic trimis în SUA, acela de a iniţia contacte cu cea mai influentă putere a lumii, apoi cu organismele recent înfiinţatei Organizaţii a Naţiunilor Unite şi de a supraveghea cea mai mare colonie de etnici români emigraţi în Vest. De aceea, la început, au fost puse la dispoziţie sume comsiderabile şi membrii legaţiei (diplomaţi şi personal de întreţinere) au crescut până la cifra de 30.

Totuşi, încă de la finalul anului 1946, activitatea Legaţiei României nu s-a arătat a fi una uşoară. În primul rând, o importanţă decisivă o avea lipsa de coeziune a personalului şi suspiciunea permanentă existentă între grupurile cu interese divergente. Teoretic, s-a avut în vedere ca la Washington să ajungă diplomaţi care respectau guvernul Groza şi, în plus, Mihail Ralea a reuşit, prin influenţe personale, sa-şi construiască o echipă alcătuită, pe bază de favoruri, din cunoştinţe apropiate. Astfel, Vlad Mărdărescu – al doilea consilier de legaţie şi Ion Stănescu, consul general la New York, erau vechii prieteni ai lui Ralea, Olivia Meteş şi Remus Lula – nepoţi ai lui Petru Groza, Radu Stoichiţă – secretar clasa a III-a – bun prieten al familiei Groza iar Marcela Simionescu, numită în protocol ataşat cultural, era amanta ministrului nostru la Washington. 5.

Intervenţiile lui Mihai Ralea în alcătuirea schemei de personal a legaţiei nu au reuşit totuşi să înlăture impresia de mixaj politic. Diplomaţii noştri proveneau din diverse partide româneşti şi înţelegeau să perpetueze şi peste ocean disputele existente în ţară. Mulţi nu erau înregimentaţi politic dar aveau simpatii care mergeau de la Carol al II-lea, până spre Maniu sau comunişti. Toţi membrii PCR erau numiţi în rapoartele diplomatice TOVARĂŞI (Mircea Meteş, Ion şi Elena Crivelescu şi presupuşii comunişti – Radu Stoichiţă şi Violeta Zubcov) spre a fi deosebiţi de membrii altor partide şi pentru a fi recunoscuţi drept oameni de nădejde. Alţii erau membri PSD (Alfons Vogel) sau PNL – Tătărescu (Mircea Vasiliu).6.

Atmosfera în interiorul Legaţiei noastre reflecta tensiunile politice din ţară dintre guvern şi opoziţie. Astfel, primul consilier Ripoşanu şi consilierul financiar Jacob Rosenthal se vedeau frecvent cu oamenii lui Auschnit şi Franasovici sau cu cercurile "rezistenţei" româneşti din SUA, în special cu foştii diplomaţi.7. Consilierul de presă Alfons Vogel era apropiat de oamenii lui Carol al II-lea şi prin acţiunile sale lasa impresia că o parte a legaţiei reprezenta opoziţia ţărănisă şi mai puţin guvernul Groza. 8. Mai mult, se pare că ei aduceau deservicii grave autorităţilor române dacă în rapoartele celui care părea a fi ofiţerul de informaţii însărcinat cu supravegherea colegilor (Alexandru Lăzăreanu), erau inserate opinii care insistau pe lipsa de siguranţă a codului de cifru al telegramelor expediate între minister şi legaţie. Astfel, consilierul de presă A. Lăzăreanu, constata că cercurile opoziţiei române din America dar şi Partidul Naţional Ţărănesc cunoşteau textul telegramelor cifrate doar la câteva zile după expedierea lor. 9. Nu e de mirare că în asemenea condiţii, un raport din 1947 către minister, semnat Al. Buican, specifica: "În general se poate spune că legaţiile noastre sunt focare de propagandă şi acţiune antiguvernamentală unde duşmanii regimului au fost din nou promovaţi în funcţii importante." 10. Aşadar, se instaura ideea divizării în grupuri distincte a personalului legaţiei: patrioţii şi trădătorii, evaluatorul având tendinţa de a micşora permanent numărul celor fideli guvernului Groza.

Boala bănuielii şi a săpăturilor

Animozităţile interne erau însă construite nu doar politic, ci şi personal. Astfel, primul consilier Pamfil Ripoşanu, dorind funcţia lui Ralea, îşi defăima ministrul şi încerca să atragă de partea sa pe unii din membrii legaţiei (Remus Lula, Radu Stoichiţă, Alfons Vogel), înscenând şi intrigi amoroase între amanta lui Ralea şi primul secretar Meteş. 11. Consilierul de presă Alfons Vogel se afla în concurenţă profesională cu Jacob Rosenthal care trebuia să prezinte dezbaterile ONU şi cu celălalt consilier de presă, Alexandru Lăzăreanu. 12. Mihail Ralea însuşi avea frecvente conflicte cu Pamfil Ripoşanu, Mircea Meteş şi Remus Lula, neavând încredere în mulţi dintre subordonaţii săi şi adesea tratându-i de o manieră lipsită de politeţe. 13.

Cu acest personal, Legaţia României trebuia să acopere sarcini foarte diverse. Deficitul de încredere reciprocă şi atmosfera de suspiciune şi ostilitate au scăzut eficienţa diplomaţilor noştri. Activitatea era cu atât mai dificilă cu cât România nu avea o imagine tocmai bună în America. Fost inamic de război iar din 1945 aliat neoficial al URSS, ţara noastră era privită cu precauţie sporită de către oficialităţile de la Washington.

Într-o scrisoare din aprilie 1947, adresată de către Mihail Ralea lui Gheorghiu Dej, a fost surprinsă extrem de precis natura raporturilor româno-americane la începutul Războiului Rece: "Când am venit aici acum patru luni – spunea Ralea – atitudinea Americii faţă de noi oscila între ostilitate şi ignorare. Toate uşile erau închise. O rea voinţă se manifesta peste tot. Eram consideraţi ca o sucursală sovietică căreia nu trebuia să i se dea nici un concurs. La Ministerul Comerţului exista o listă în care România era trecută ca o ţară «inamică» căreia nu trebuia să i se dea nici un ajutor." 14. Impresia generală se materializa şi în acţiuni concrete care priveau direct reprezentanţa politică a României. Astfel, Consilierul de presă Alexandru Lăzăreanu, posibilul agent al serviciilor speciale româneşti, indica Bucureştiului că legaţia lucra în condiţii din cele mai grele, "supravegheată pas cu pas de zeci de agenţi ai serviciului secret american, având trădători chiar în sânul ei." 15. Cu un personal dezbinat, fără a exista o fidelitate totală faţă de partidul dominant de la Bucureşti (PCR), legaţia noastră încerca să rezolve problemele ridicate de centrala Ministerului Afacerilor Străine şi de conducerea guvernului. Atât timp cât ministru de externe a rămas Gheorghe Tătărescu, comuniştii nu au putut să excludă dintre membrii oficiului nostru diplomatic pe cei care nu agreau guvernul Groza, iar ideologicul nu avea încă o influenţă decisivă în rândul diplomaţilor.

Într-un raport întocmit de consilierul de presă Alexandru Lăzăreanu, în februarie 1947, şi trimis Bucureştiului, descoperim o savuroasă caracterizare a tuturor membrilor Legaţiei. Se pare că cei care coordonau din ţară destinele diplomaţiei noastre au ţinut să aibă un tablou detaliat al capacităţilor şi abilităţilor profesionale dar şi al viciilor sau slăbiciunilor personale care caracterizau pe reprezentanţii României la Washington. Astfel, fiecărui membru i se făcea o radiografie specială şi minuţioasă: ce opinii şi simpatii politice avea, cum arăta trecutul său, capacităţile profesionale, ambiţii şi idealuri, familie şi prieteni, etc... Totul mergea până la amănunte deosebit de picante, vicii personale şi pasiuni lumeşti, detalii prin care puteau fi atacaţi sau şantajaţi… Evaluatorul, Alexandru Lăzăreanu, părea că alcătuieşte acel text din perspectiva unei doctrine de stânga, antioccidentale, folosind ca reper şi gradul de fidelitate faţă de guvernul Petru Groza.

Delaţiuni pline de detalii picante

Astfel, ministrul României la Washington, Mihai Ralea, "merge complet pe linia noastră", "nu are ambiţia să râmână în Statele Unite" dar "vrea ca postul pe care-l deţine să-i slujească drept trambulină pentru a obţine un post de mai mare răspundere în ţară". 16. Conform observaţiilor lui Lăzăreanu, Ralea era suficient de eficient pentru funcţia respectivă deoarece "e foarte inteligent, cult şi subtil... şi câştigă lesne simpatia celui cu care stă de vorbă." 17. Slăbiciunile erau trecute şi ele cu meticulozitate: "în primul rând e foarte ipohondru, se crede bolnav" şi devine nervos şi impulsiv, "îi place teribil să bârfească" iar când e lipsit de serviciile amantei sale "nu mai e în stare de nimic". 18. "Însă cea mai mare lipsă este rămăşiţa ciocoioasă în criteriul de selecţie al colaboratorilor săi. Astfel, a adus în Legaţie o serie de oameni pentru simplul motiv că-i sunt prieteni sau oameni devotaţi..." 19.

Al doilea în ierarhia legaţiei era Pamfil Ripoşanu – prim consilier şi în lipsa ministrului, însărcinat cu afaceri. Poate şi din cauză că nu-i simpatiza pe comunişti, Ripoşanu avea parte de o fişă personală sumbră. "E nemărginit de ambiţios... vrea cu orice preţ să ajungă ministru în locul lui Ralea... şi din cauză că îl sapă pe Ralea... între el şi Marcela Simionescu (amanta ministrului) a izbucnit o duşmănie de faţă..." 20. Ripoşanu ar fi "caracterizat printr-o îngâmfare, lăudăroşenie şi incultură rară. Se crede un om politic, un Adonis şi un Don Juan, toate la superlativ." 21. "Nu e inteligent, dar are o doză de şiretenie rustică... Părerile lui politice sunt reacţionare şi antisovietice iar în tinereţe ar fi fost peşte..." 22. Datorită acestor trăsături, primul consilier era văzut ca întâiul factor destabilizator în legaţie, un permanent pericol pentru interesele comuniştilor români şi un posibil trădător.

Al treilea om în ierarhia reprezentanţei noastre diplomatice era Vlad Mărdărescu – ce deţinea funcţia de consilier doi. Era fiul generalului Mărdărescu, un vechi prieten al lui Ralea. Totuşi, ministrul nostru de la Washington "nu are o părere strălucită despre capacităţile intelectuale ale lui Mărdărescu care... nu vrea şi nu poate să lucreze mai mult..." 23.

În schimb, un comunist aflat în corpul diplomatic – tovarăşul Mircea Meteş, prim secretar de legaţie, "e foarte muncitor şi cinstit şi doar când intră în conflict cu Ralea "are scăderi serioase datorită unei stări de continuă nervozitate." 24. Radu Stoichiţă, secretar clasa a III-a, era "un tânăr puţin zăpăcit şi nu tocmai serios" care "cu greu duce vreun lucru la bun sfârşit." 25. Era foarte naiv şi era îndrăgostit nebuneşte de soţia lui, fată de general. Un alt secretar clasa a III-a, Mircea Vasiliu, şeful protocolului, "e tânăr, inteligent, cult, cu înclinaţii artistice şi foarte snob." 26. Jacob Rosenthal, fost director al ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa", ocupa postul de consilier financiar al legaţiei deşi avea mai mult atribuţii de presă. Se pare însă că el nu prea era agreat în legaţie deoarece lăsa mult de dorit în chestiunile profesionale, concluzia lui Lăzăreanu fiind una dură: "Practic nu avem de la el absolut nici un aport... N-a făcut absolut nimic." 27.

Un alt personaj interesant pare a fi celălalt consilier de presă, Alfons Vogel, într-un fel contraconcurentul lui Lăzăreanu. Fişa sa se deschidea cu o remarcă cinică: "a venit în Statele Unite cu trei gânduri: să rămână în America cu orice preţ, să facă carieră în diplomaţie şi să facă ceva afaceri." 28. Opţiunea de stabilire în SUA putea fi legată şi de faptul că el avea un băiat de 12 ani care suferea de o boală nervoasă ce nu putea fi tratată în ţară. Conform caracterizării lui Lăzăreanu, Vogel "are o mare putere de muncă şi caută să se distingă. ş…ţ este extrem de linguşitor şi caută să se vâre în sufletul celor care i-ar putea fi de folos..." 29. În plus, se mai spunea despre Vogel că era necinstit, invidios, "iar lipsa de discernământ politic îl făcea să comită greşeli grave", în special cele legate de întreţinerea unor relaţii cu emigraţia română din America. 30.

Ataşatul comercial, Remus Lula, deşi nepot al lui Groza, un inginer "foarte serios şi foarte muncitor", care s-a implicat mult în chestiuni comerciale ce interesau direct statul român, nu câştigase încrederea lui Ralea şi se afla în relaţii tensionate cu acesta. 31.

Un om important era Ion Stănescu, consul general la New York, "deschis, simpatic... prieten cu Ralea..." dar care "a realizat o avere uriaşă prin speculaţii de devize şi pe care încearcă să şi-o mărească în acelaşi fel." 31. Tot la New York se aflau tovarăşul Ion Crivelescu – vice-consul şi soţia sa Elena - "doi tovarăşi în care sunt convins că se poate avea absolută încredere." 32.

Personalul mărunt, oferea şi el suficiente motive de îngrijorare lui Lăzăreanu. Astfel, Violeta Zubcov, dactilografă, era fiica unui rus alb care trăia la Paris, vorbea de rău regimul şi guvernul din România şi putea compromite PCR pentru că afirma că era membră de partid şi, în plus, părea să se afle în foarte bune relaţii cu Lucreţiu Pătrăşcanu. 33. Cristina Gheţu, o altă interpretă şi dactilografă, era văzută drept "o teribilă zăpăcită... obiectul bătăii de joc al tuturor celor din legaţie." 34.

Oameni importanţi în jocul de putere din interiorul legaţiei erau şoferii: tovarăşul Sterică – şoferul lui Ralea şi devotat PCR şi Costică Negoiţă, şoferul lui Ripoşanu, "un reacţionar feroce, pereche potrivită a şefului său." 35. De asemenea, un personaj ciudat era Luca, curier de legaţie, fost agent, care în mod repetat era prins "scotocind prin coşuri de hârtii... şi ascultând la uşi" dar care întârzia mereu cu expedierea poştei, sarcina sa principală. 36.

Dacă aceste caracterizări au o evidentă tentă negativă, forţându-ne să ne întrebăm care era eficienţa unor diplomaţi cu asemenea trăsături, cu totul altfel stătea situaţia când era vorba de femeile din legaţie. Una singură, Olivia Meteş, nepoata lui Groza, soţia prim-secretarului de legaţie şi sora ataşatului comercial, primea o aură negativă fiind prezentată drept "incultă şi puţin inteligentă". În rest, toate celelalte soţii de diplomaţi, se pare că dublau randamentul profesional prin impresia pe care o lăsau în societatea americană şi prin simpatiile pe care le strângeau în rândul oficialităţilor de la Washington. Astfel, doamna Ralea era "o femeie inteligentă şi cultă, cu mult bun simţ", soţia consilierului doi – Mărdărescu – "o femeie frumoasă şi elegantă, care făcea o figură bună la recepţii şi reuniuni mondene" iar alte soţii impresionau prin drăgălăşenie şi cultură. 37. Marcela Simionescu, ataşata culturală şi partenera de viaţă a lui Ralea, " e inteligentă, spirituală dar puţin actriţă în viaţa pe care o duce". 39. Putem afirma, aşadar, că româncele care gravitau în jurul diplomaţilor noştri influenţau decisiv atât eficienţa profesională cât şi viaţa cotidiană a micii comunităţi diplomatice a legaţiei.

Ostilitate şi austeritate

Activitatea echipei lui Mihail Ralea a fost dificilă de la începuturi. Confruntându-se cu acea întrerupere datorată râzboiului, Legaţia României revenea entuziast în tabloul politic american dar încărcată cu un prestigiu simbolic de două ori negativ, prin alianţa cu Germania şi mai apoi cu Uniunea Sovietică. Pe lângă refacerea unor contacte cu autorităţile SUA şi cu diplomaţi europeni stabiliţi la Washington, trimişii guvernului român trebuiau să mai supravegheze recenta emigraţie ostilă PCR, dar şi o colonie românească de 140.000 de persoane răspândită în câteva oraşe mari. Toate acestea, vom vedea, cu un personal redus, cu un buget de austeritate şi fără a dispune de o minte limpede în coordonare.

La doar câteva luni de la instalare, diplomaţii noştri prezentau un raport de activitate prin care insistau pe anumite succese profesionale. Astfel, fuseseră iniţiate contacte şi legături în lumea politică, diplomatică şi financiară din America, care, se spera, au ajutat la o schimbare de imagine, "făcând cunoscută România ca o ţară independentă şi democratică". 40. Datorită acestor conexiuni, s-au putut obţine împrumuturi importante de la bănci americane, cu ajutorul cărora au fost cumpărate cereale absolut necesare în condiţiile crizei alimentare din România.

Propaganda iniţiată de Legaţie pentru a determina schimbări în opinia publică, referitoare la România, se limita la inserarea unor articole favorabile noului regim în ziare influente (Washington Post,New York Times, Detroit News) şi la editarea unui buletin de presă, de către Alfons Vogel, pus la dispoziţia diverselor instituţii. O amploare deosebită o aveau campaniile duse în interiorul românilor americani, "împotriva reacţiunii", care criticau cercurile din jurul lui Carol al II-lea, Nicolae Rădescu, a preoţilor care nu se supuneau Patriarhiei Române sau a grupului diplomaţilor. Ca schimbare de strategie faţă de vechea diplomaţie, "care evita contactul cu masele româneşti", era prezentat exemplul întăririi poziţiilor grupurilor de stânga prin "legături cu mulţi români americani, fără deosebire de clasă şi condiţie socială, dând pildă de purtare cu adevărat democrată". 41.

Încercările de compromitere a rezistenţei anticomuniste

Pe lângă rapoartele extrem de detaliate despre colonia românească din America, în care se precizau organizaţiile şi ziarele controlate de informatori ai legaţiei, un mare efort era depus în direcţia supravegherii şi compromiterii nucleului de rezistenţă românesc care dorea să obţină de la preşedintele Truman promisiunea unei intervenţii eliberatoare în România. 42. De asemenea, abundau analizele vieţii politice, economice şi sociale din America, diplomaţii noştri încercând predicţii referitoare la viitorii preşedinţi, la raporturile dintre republicani şi democraţi, sau la situaţia muncitorimii nemulţumite din marile centre industriale. În general, acestea se realizau pe baza informaţiilor obţinute din presă, zilnic fiind citite 10-12 ziare mai importante sau 30-40 reviste săptămânale şi lunare. O chestiune sensibilă erau noile relaţii care trebuiau stabilite cu diferitele grupări americane de stânga. De la senatori şi congresmani democraţi (Wallace, Pepper, Taylor, Marcantonio) până la avocaţi şi ziarişti, oameni de cultură ori sindicate muncitoreşti, legaţia noastră construise o reţea demnă de luat în seamă de puncte de sprijin şi informare. 43.

Ca un amănunt picant, trebuie spus că nu de puţine ori diplomaţii români primeau şi comenzi stranii din partea elitei conducătoare de la Bucureşti. Aceştia cereau să le fie trimise în ţară literatură politică sau beletristică, medicamente pentru rude, discuri cu muzică, automobile americane, filme sau diverse produse industriale. Aşadar, munca diplomaţilor presupunea o specializare din ce în ce mai sofisticată.

Aşa cum dezvăluie documentele reprezentanţei noastre de la Washington, cele mai importante obiective pentru perioada 1947-1948 au fost : extinderea contactelor politice cu oficialităţile americane şi diplomaţii străini acreditaţi în capitala Statelor Unite, ofensiva diplomatică pentru admiterea României în ONU, campaniile de compromitere a reprezentanţilor emigraţiei sau a partidelor politice româneşti - în special PNŢ şi PNL, criticile aduse foştilor suverani Carol al II-lea şi Mihai I, extinderea reţelei de informatori şi încercarea de a impune ideile de stânga coloniei româneşti din America.

Chair dacă multe din aceste obiective nu au fost atinse, eforturile diplomaţilor români au fost remarcabile şi au existat efecte de durată în urma acestor acţiuni. Cum erau însă recompensaţi diplomaţii pentru activitatea lor? În acest sens, găsim o apreciere în raportul lui Lăzăreanu din februarie 1947: "Salariile membrilor Legaţiei sunt prea reduse pentru nivelul de trai, din mediul diplomatic, în Statele Unite. Însuşi Ralea are ca salariu şi cheltuieli de reprezentare cam jumătate din ceea ce are Franasovici la Londra deşi obligaţiile lui sunt mult mai mari şi viaţa e mai scumpă." 44. În vara lui 1947 personalul legaţiei a primit 14164 $, detaliat în ordinea următoare: pentru luna iulie 1947, Mihai Ralea 3035$ inclusiv reprezentarea 1332$, Pamfil Ripoşanu 2070$ pentru Iunie şi Iulie, Mărdărescu – 1271$, Meteş – 1020$, Stoichiţă – 663$, Vasiliu – 535$, dactilografele Gheţu şi Zubcov câte 400$, şoferul Negoiţă 416$, oamenii de serviciu Iliescu şi Popa câte 140$, respectiv 130$, consulul Stănescu 1300$, viceconsulul Crivelescu 555$, ataşatul cultural Marcela Simionescu 445$. 45. (va urma)

Paul Nistor

1. Ion Calafeteanu (coordonator), Istoria Politicii Externe Româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 346-349.

2. Ibidem, p.347

3. Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington (SUA), 1948, fila 79.

4. Ibidem, fila 81.

5. Arhivele Naţionale (ANIC), Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, filele 27-33.

6. Ibidem

7. Ibidem, fila 27.

8. Ibidem, fila 29.

9. Ibidem, fila 25.

10. ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 17/1947, fila 47.

11. ANIC, Arhiva CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar 10/1947, fila 27.

12. Ibidem, fila 30.

13. Ibidem, filele 26-33.

14. Ibidem, fila 64.

15. Ibidem, fila 32.

16. Ibidem, fila 26.

17. Ibidem, fila 26.

18. Ibidem, fila 26.

19. Ibidem, fila 26.

20. Ibidem, fila 27.

21. Ibidem, fila 26.

22. Ibidem, fila 28.

23. Ibidem, fila 28.

24. Ibidem, fila 32.

25. Ibidem, fila 31.

26. Ibidem, fila 30.

27. Ibidem, fila 28.

28. Ibidem, fila 29.

29. Ibidem, fila 29.

30. Ibidem, fila 32.

31. Ibidem, fila 32.

32. Ibidem, fila 33.

33. Ibidem, fila 34.

34. Ibidem, fila 34.

35. Ibidem, fila 34.

36. Ibidem, fila 34.

37. Ibidem, filele 26-33.

38. Ibidem, fila 33.

39. Ibidem, fila 33.

40. Ibidem, fila 23.

41. Ibidem, fila 24.

42. Ibidem, filele 14-19.

43. Ibidem, fila 54.

44. Ibidem, fila 25.

45. Arhiva MAE, Fond Telegrame Washington, iulie-august 1947, vol.7, fila 72.

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!