Sînt autentice plăcuţele dacice găsite la Sinaia? Nume grele spun că nu. Chiar dacă plăcuţele de plumb ar fi copii ale unor tăbliţe de aur, informaţiile istorice sunt autentice.

Cu un an în urmă, Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Al.Rosetti", a prezentat la Academia Română o conferinţă despre tăbliţele de plumb, pe care apar regii Daciei, Zăul Moş, cetăţile dacilor, templele, vechile lor ritualuri magice. Apar campaniile militare ale regelui Boirista, săpate în plumb. Chiar dacă doamna Peţan a oferit argumente lingvistice clare, confraţii ei de la istorie s-au supărat. Academicieni grei decretaseră decenii la rând: plăcuţele de plumb sunt falsuri şi punct. Cine se ocupă de ele este ridicol şi trebuie exclus din lumea ştiinţifică. Evident, cu astfel de savanţi, Troia ar fi rămas necunoscută fiindcă descoperitorul cetăţii nu era istoric.

Plăcile de plumb există, nimeni nu mai poate nega. Au fost aproximativ 500 de plăci şi cele aproximativ 35 ar fi doar copii ale unor plăcuţe de aur, găsite la Sinaia, atunci când s-au săpat fundaţiile Castelului Peleş. În prealabil, regele Carol I ar fi poruncit copierea plăcuţelor pe plăci de plumb, iar aurul topit ar fi fost folosit la construirea Castelului Peleş. Este plauzibil, dar nu avem încă dovezi. Faptul că mari istorici încă mai blochează cercetarea plăcuţelor de plumb ne pune pe gânduri şi mai mult. Ei nu au nici un argument credibil, dar îi marginalizează pe cei care caută încă o explicaţie pentru aceste plăcuţe. Gheorghe Brătianu a fost singurul istoric din perioada interbelică preocupat de cercetarea tăbliţelor de plumb. Confraţii l-au ridiculizat şi pe el. Faptul că pe una din plăcuţe apare Sarmisegetuza, cu mult înainte să fie cunoscută cetatea cum apare astăzi, nu-i pune pe gânduri. Am avut o lungă discuţie cu domnul Dan Romalo, cel care a fotografiat pentru prima dată plăcuţele de plumb în 1943. Concluzia studiilor sale este limpede: chiar dacă plăcuţele de plumb ar fi copii ale unor tăbliţe de aur, informaţiile istorice sunt autentice.

"Noi, ca istorici, nu avem curajul..."

- Domnule Dan Romalo, cartea dumneavoastră Cronica apocrifă a dacilor pe plăcuţe de plumb? a provocat interes în lumea cercetătorilor şi nu numai. De ce aţi pus sub semnul întrebării această cronică?

- Tocmai pentru că părerile pro şi contra abundă, cele împotrivă fiind cele mai multe. Eu nu pot să aduc decât probe de interpretare pentru a dovedi că au fost făcute de daci şi de aceea am pus studiul sub semnul întrebării. Fiecare să aleagă. Sunt mesaje de la strămoşi sau ar fi falsuri, cum susţin istoricii. Părerea preconcepută de fals datează de peste o jumătate de secol. Când le-am descoperit, istoricii profesionişti nici nu au vrut să le ia în seamă. O prietenă de-a mamei era cercetătoare amatoare şi a fost încurajată de marele istoric Ion Nistor. "Noi, ca istorici specialişti, nu avem curajul să ne ocupăm de plăcuţele astea pentru că, dacă sunt falsuri, ne facem de râs. Dumneata, Marioara Golescu, eşti amatoare şi ai face un mare serviciu ştiinţei dacă le-ai publica", i-a spus Nistor prin 1943. Atunci am văzut prima dată plăcuţele şi le-am fotografiat. Marioara Golescu avea nevoie de fotografii. Unele plăcuţe erau destul de mici şi trebuia un sistem de adaptare optică pentru a te putea apropia foarte mult. Sigur, acum, orice obiectiv modern poate să intre foarte aproape. În acea vreme, era o dificultate. Mie îmi plăcuse fotografia. S-a întâmplat ca un apropiat să aibă dispozitive de proxare. Aşa am făcut fotografii pentru Marioara Golescu. Ea lua câte o plăcuţă de la Muzeul de Antichităţi, cum se numea pe vremea aceea Institutul de Arheologie, şi făceam fotografii la soare. Aşa am fotografiat peste 120 de plăci în timpul războiului. Eram student la Politehnică şi le fotografiam la mătuşa mea care avea aparat.

- Există oameni care neagă autenticitatea plăcuţelor de plumb. Nu au argumente ştiinţifice, dar se îndoiesc şi o fac foarte vehement. Dacă plăcuţele de plumb sunt falsuri, înseamnă că a existat şi există un interes, material, dacă nu ştiinţific, ca aceste plăcuţe să fie confecţionate. Când credeţi că a apărut acest interes pentru cineva din România şi de ce ? Cine a turnat atâtea plăcuţe după o tehnologie destul de sofisticată pentru perioada de dinaintea primul război mondial sau pentru epoca interbelică, dificilă chiar şi până astăzi?

- Nu cred că sunt falsuri, pentru că am studiat ani de zile aceste plăcuţe. Am pornit de la ideea că ar fi falsuri, dar poate că nu sunt.

- Profesorul Alexandru Vulpe afirmă că ar fi falsuri realizate de Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Cum se poate susţine această supoziţie?

- Să aducă o dovadă, o atestare în acest sens. Eu am citit tot ce ar fi fost legat de acest subiect şi nu am găsit nimic. Cred că am cercetat aproape exhaustiv ceea cea a scris Grigore Tocilescu. La Biblioteca Academiei există scrisori, rapoarte făcute de Tocilescu şi nu am găsit nici o aluzie la plăci de plumb. În schimb, are un articol amplu pentru un curs la Facultatea de Istorie, unde spune cum să te fereşti de falsuri. Şi dă exemple. Eu n-am găsit nici o referire la plăcuţe. Am trecut la logică. Voiam să ştiu care ar fi fost îndemnul? Un falsificator şi-ar fi pus problema să facă 1-2-5 şi le-ar fi vândut. Sau cum a făcut Hasdeu farsa "La noi e putred mărul" pentru Junimea. I se atribuie tatălui lui un document fals. Poate Hasdeu ar fi vrut să facă o glumă împotriva unor colegi de breaslă, dar nu ar fi confecţionat peste 130 de plăci.

"Meşterii lui Boirista puteau să facă folii de aur"

- Avea Hasdeu mijloace tehnice să realizeze asemenea plăci pe vremea lui?

- Aici este un lucru foarte delicat. Tehnic vorbind, trebuia să fie posibilă realizarea plăcilor, dacă s-au făcut chiar şi în antichitate. Trebuia numai să găseşti metoda. Ca inginer, eu m-am ocupat de electromecanică. Mi-am spart capul dacă aş putea să inventez aşa ceva. Nu e cu matriţă. Este foarte delicat procedeul. În cartea mea am prezentat metoda prin care s-ar fi putut realiza imaginile şi scrisul pe plăci. Nu aveam acces la plăci la început. Şi, studiind multe fotografii, am văzut destul de clar că sunt anumite imagini, acolo unde se termină decoraţia marginală, făcută cu un ponson, nu puteau fi făcute prin imprimare şi turnare. Pentru că lutul sau plastilina fac la marginea desenului o umflătură. Ponsonul este o piesă care adânceşte forma literei. Tot materialul pe care îl imprimi este împins în jos, nu are unde să se ducă şi atunci se umflă pe margine. Ori asta nu se vede. Şi atunci singurul mod prin care eu pot imagina că s-au făcut ar fi: s-au bătut imaginile cu ponsonul într-un metal sau într-un alt material dur din antichitate, în lemn moale, dar nu scândură. Am făcut experienţa cu lemnul de tei. Trebuie să fie suprafaţa perpendiculară pe cifră. Dar în lemn, turnarea carbonizează. Plumbul se topeşte la o temperatură destul de joasă, ca să nu strice totuşi lemnul. Mai probabil mi se pare că s-au făcut cu foi de aur pentru că era singurul metal ce putea fi bătut până la grosimi micronice. Meşterii lui Boirista puteau să facă aceste folii, se vede asta la bijuteriile lor. Peste folia de aur, bătută şi stabilizată pe modelul de lemn, se turna plumbul topit. Este o ipoteză, dar e verosimilă. Dacă s-ar cerceta prin mijloace moderne plumbul pe secţiuni, s-ar putea vedea natura aliajului şi cum s-a solidificat. Cu 15 ani în urmă, existau microscoape electronice, care puteau scana imaginea pe o anumită direcţie şi se poate identifica spectral în electroni secundari întreaga compoziţie a materialului: cât cositor, cât plumb, cât aur conţine.

- În cartea dumneavoastră, amintiţi că s-a făcut o asemenea analiză pe o plăcuţă, comparativ cu o scoabă de plumb, găsită la Sarmisegetuza-Regia.

- Da, s-a făcut cu tehnică actuală la Oxford. Nu ştiu însă prin care metodă. Când eram inginer, am făcut analiză spectrală la institut cu o colegă. Este însă o analiză calitativă. Domeniul rămâne deschis.

- Un alt istoric a lansat varianta că plăcile de plumb au fost turnate în secolele XVII-XVIII. Este plauzibil?

- Este.

- Cum vă explicaţi atunci că, după ce cronicarii moldoveni Dimitrie Cantemir şi stolnicul Cantacuzino au încercat să ne înveţe că "noi de la Râm ne tragem", ar mai fi interesat pe cineva să toarne plăci cu istoria dacilor?

- Dacă ar fi vrut latiniştii sau stolnicul să demonstreze că "noi de la Râm ne tragem" şi inventau o scriere, ar fi recomandat un alfabet latin. Însă 80% din literele de pe plăcuţe sunt greceşti.

Argumente lingvistice

- Există şi semne care nu aparţin nici alfabetului latin, nici celui grecesc.

- Da. Este foarte interesant că semnele necomune sunt tocmai acelea care cer pronunţări în limba român actuală: grupurile "ge", "gi", "ce", "ci". Acum, folosim "h" pentru "ghe", "ghi". Meşterii din antichitate au folosit două semne separate, ca să diferenţieze pe "ge" de "ghe", de exemplu.

- Profesorul Augustin Diac vorbea despre nişte plăci de aur care ar fi fost copiate în plumb pentru a fi salvate imaginile, după care au fost topite pentru a construi Castelul Peleş cu banii obţinuţi. Cum comentaţi această variantă?

- Am auzit zvonuri foarte imprecise şi am refuzat să iau în seamă tot ce nu puteam dovedi prin probe clare. Nu pot scrie ce vorbea primarul din Sinaia despre plăcuţele de aur.

- Falsificatorul - dacă există unul singur - trebuie să fi avut bogate cunoştinţe de istorie şi nu numai.

- Nu-mi pot imagina că un singur om a creat aşa ceva. Ilustraţiile sunt realizate după concepţii diferite. Nu e doar un artist care a făcut un tablou. Ilustrarea s-a efectuat foarte diferit. Mă gândeam ce-aş face eu dacă aş vrea să inventez aşa ceva, un alfabet structurat. Dacă distribui litere la maşină aleatoriu, nu pot interpreta asta ca pe o scriere. Am încercat acest lucru: am tăiat litere din ziar, le-am pus pe un carton la întâmplare unele după altele şi nu pot fi pronunţate. Scrisul de pe plăci nu este rezultatul unei imaginaţii aleatorii. Este o structură.

- Există nume istorice, care pe timpul lui Hasdeu nu se cunoşteau. Cum au apărut pe plăcuţele de plumb?

- Doamna profesoară Peţan a studiat foarte atent aceste plăcuţe şi a fost convinsă că ar fi pusă într-o lumină negativă dacă s-ar mai ocupa. Există un curent care le consideră falsuri, dar nimeni nu aduce argumente în acest sens. Cînd fac o afirmaţie, am întotdeauna o bază. Ideea că ar fi avut vreun interes Şcoala Ardeleană să facă asemenea "plăsmuiri", cum susţine Mihai Gramatopol, care emite această ipoteză, mi se pare deplasată. Şcoala latinistă ar fi intuit că împăratul austriac Iosif al II-lea era favorabil românilor; ar fi vrut să aducă dovezi de perenitate a românilor pe acest teritoriu şi ar fi plăsmuit aceste plăcuţe. Dar argumentul nu rezistă fiindcă membrii Şcolii Ardelene l-ar fi conceput ca pe un text latinizant. Adică ar fi făcut ceea ce ştiau ei mai bine, conform convingerilor intime.

Doamna Peţan este o cercetătoare de formaţie clasică, ştie latină şi greacă veche, are studii de istorie şi este foarte bine înarmată. Ea a ţinut o conferinţă la Academia Română. Când s-a aflat că este în program această conferinţă, dl Alexandru Vulpe i-a spus că nu e bine să se refere la acest subiect. În orice caz, să nu afirme că ar fi ceva original. Asta este atmosfera.

- Cum explicaţi această obtuzitate?

- Nu pot să înţeleg. Există şi istorici care spun că, dacă e un fals, atunci este un fals atât de genial, încât ar fi interesant cine a făcut un asemenea fals, în ce condiţii, de pare mai surpinzător, decât dacă ar fi real. Am încercat să separ argumentele care susţin falsul şi l-am citat şi pe Mihai Gramatopol. Trebuia o echipă întreagă pentru a realiza falsurile. Argumentele pentru originalitate prevalează. E mai puţin important să se facă analize asupra materialului. Mai productiv ar fi să se caute argumentele legate de scriere şi de ilustraţii. În primul rând, pe una din plăci este un plan al cetăţii Sarmisegetuza. Prima decopertare s-a făcut după primul război mondial, dar cetatea, aşa cum se cunoaşte azi, a fost scoasă la lumină abia în timpul lui Daicoviciu. Doamna Peţan a mers mai departe: pe o placă este cetatea cu o galerie reprezentată exact ca în reconstituirea oferită de Ion Horaţiu Crişan. Este un argument puternic împotriva celor care susţin că ar fi falsuri. Cum ar fi putut plăsmuitorul să ştie că Cetatea de la Grădiştea de Munte avea această formă, atâtea porţi, galeria şi temple. În conferinţa doamnei Peţan, e foarte bine analizat acest subiect.

Viorel Patrichi

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!