"Zi după zi, am început să mă obişnuiesc cu atmosfera din cameră şi să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decît oriunde. De multă vreme cunoşteam teoretic că suferinţa îl poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură spirituală, precum şi reversul monedei, că suferinţa îndurată cu ajutorul divin îl purifică şi-l întăreşte pe om. Acum era cazul aplicării şi verificării acestor lucruri, atît în viaţa mea personală, cît şi a celor din jurul meu.

– Cum e, Părinte, întîmplarea aceea cu Simon Chirineanul, care I-a ajutat Mîntuitorului să-Şi ducă crucea pe dealul Golgotei?

– E foarte simplu, dragii mei; prin suferinţa lui, acel Simon Chirineanul a participat la unica şi aceeaşi jertfă a lui Iisus Hristos, pentru mîntuirea noastră.

– Şi dacă nu era acest Simon Chirineanul, s-ar fi compromis mîntuirea noastră?

– Nicidecum, Mîntuitorul Şi-ar fi dus singur Crucea. Simon Chirineanul a apărut nu pe firul neputinţei Lui, ci pe firul dragostei Lui de a ne face şi pe noi părtaşi la propria noastră mîntuire. Simon Chirineanul era în acel moment un simbol al întregii suferinţe istorice a creştinătăţii, deci şi a suferinţei noastre de acum. Ca să înţelegem mai bine, să facem o analogie. Să socotim jertfa de pe Golgota un fluviu care a izvorît din Dealul Căpăţînii şi care străbate istoria, înglobînd în el, ca pe nişte afluenţi, mai întîi de toate Sfintele Liturghii care s-au slujit şi care se vor sluji pînă la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rînd, suferinţele personale ale fiecărui credincios.

– Toate suferinţele creştinilor?

– Nicidecum, ci numai cele duse în duhul învăţăturii Lui şi în exemplul Crucii Lui. Concret: pe Golgota, la dreapta şi la stînga Lui, au fost răstigniţi, o dată cu El, şi doi tîlhari; pentru unul, suferinţa a fost, cu adevărat, numai un chin, suportat cu cîrtire şi scrîşnire din dinţi, cîtă vreme pentru celălalt ea a fost degrabă mîntuitoare: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai!»".

(Din Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 29-30)

"Se înăsprise din nou regimul, atît cel alimentar, cît şi cel igienic. Lipsă de mîncare, lipsă de medicamente, iar pentru cele cîteva minute de plimbare se zidise, în cele două sînuri ale T-ului, cîte o rozetă rotundă, împărţită în camere triunghiulare, în care să se poată plimba cîte o celulă. Pereţii de beton erau atît de înalţi încît nu se putea vedea dintr-o cameră în alta.

Ieşise o cameră la plimbare. Eu mă aflam din nou pe latura scurtă a T-ului din dreapta şi priveam prin găurile jaluzelelor la cei care se plimbau.

La un moment dat, am văzut un deţinut – a cărui cameră ieşise la plimbare în timp ce el se afla la infirmerie – îndreptîndu-se mai întîi spre camera de plimbare, în care se afla celula sa, cum îi indicase gardianul care-l aducea de la infirmerie, dar apoi făcînd o întoarcere bruscă şi îndreptîndu-se spre gardul de sîrmă care înconjura zona de lîngă zidul închisorii.

Ajuns la gard, s-a urcat pe el şi privea drept la soldatul de pe turelă, care se aşezase deja în genunchi, cu puşca îndreptată spre el, gata să tragă.

În acelaşi moment, a început strigătul deţinuţilor din celular:

– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!...

Nenorocitul de soldat stătea cu degetul pe trăgaci, dar încă nu trăgea.

– Nu tragi? Stai că tragi tu!

Spunînd acestea, deţinutul a sărit de pe gard în zona arată, fără să facă însă nici un pas mai departe spre zid.

– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!... – urla de acum toată închisoarea. Pînă şi gardianul care conducea plimbarea striga din toată puterea: «Nu trage!... Nu trage, mă!...»

În zadar. Deşi era cît se poate de evident că, şi de-ar fi ajuns la zid, ca să treacă peste el avea nevoie de scară. Din poziţia de drepţi, în care s-a aşezat după ce a sărit în arătură, el n-a făcut nici un pas mai departe, ci se uita fix la soldat.

Nenorocitul de soldat român n-a înţeles nimic din toate acestea. Să fi fost el atît de orbit de vechea zicală a iobagului, că «Dacă mi se dă ordin, şi pe tata-l împuşc!», încât să nu-şi fi dat seama că cel care-i stătea în faţă voia să se sinucidă?

– Nu trage!... Nu trage!... Nu trage!...

Şi totuşi, a tras. Şi nu mai jos, la picioare, ci drept în piept. Îndată am văzut, din celula din care priveam, pata de sînge din spate şi pe om prăbuşindu-se la pămînt.

Din acel moment, strigătul «Nu trage!» s-a preschimbat în urlet de acuză: «Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!». Era atît de înfierbîntată lumea încît, dacă ar fi venit cineva cu o mitralieră să ne împuşte pe toţi cei din celule, nici unul nu s-ar fi oprit din strigătul: «Criminalilor!».

S-au strîns aiudenii pe podul din faţa închisorii, iar de la etajul III, cineva, care-l cunoştea pe cel împuşcat, striga, ca să audă cei de pe pod: «Să ştiţi că a fost împuşcat Ioan Popa de la Copşa Mică. Face închisoare din anul 1941, iar acum, fiind greu bolnav, s-a dus la infirmerie să ia medicamente şi nu i-au dat».

– Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!...

La un moment dat, au apărut conducătorii penitenciarului, în frunte cu directorul cel nou, Koller, cu gîndul să-l ridice de acolo.

– Huo!... Huo!... Huo!... Criminalilor!... Huo!... Criminalilor!... – strigam toţi, din întreg celularul, ca şi de la secţia a doua şi de la Zarca.

Koller cu ai lui au fugit, ca să apară apoi cu doi gardieni cu o targă, care l-au ridicat şi l-au dus, în aceleaşi strigăte indignate ale întregii închisori: «Criminalilor!... Criminalilor!... Criminalilor!...»

Strigătele au durat în jur de o jumătate de oră, ca să se stingă apoi treptat, o dată cu aşezarea umbrelor serii.

Şi a urmat tăcerea preschimbată în priveghere, după străbuna noastră datină românească. N-aş putea spune cîţi au dormit în acea noapte din întreaga închisoare. În celula noastră, cel puţin, nu s-a mai închis nici un ochi, toată noaptea. Şi eram şase persoane.

Drama aceasta a avut loc în mai sau iunie 1957. Ceea ce îmi aduc bine aminte e că a fost cea din urmă din cele văzute şi petrecute de mine la Aiud…"

(Din Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 188-190)

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!