Pentru apropiaţi preotul Zosim Oancea era "Tata Zozo". Unul dintre nepoţi a avut geniul de a-l reboteza astfel şi ceilalţi au adoptat fără întîrziere ineditul hipocoristic care, trebuie să spun, i se potrivea de minune. Cînd dl Claudiu Târziu a propus acest medalion pentru ROST, i-am făgăduit că voi scrie despre cartea de predici Bune vestiri, pe care o consider o bijuterie a genului omiletic în ortodoxia românească. Cartea a fost alcătuită în colaborare cu preotul Spiridon Cândea, publicată, la Sibiu, în 1944 şi merită republicată, din cel puţin două motive: întîi, e o carte vie, ancorată deopotrivă în Hristos şi în apusul interbelicului; apoi, fiindcă ea dă măsura autentică a preotului Zosim Oancea care, după numeroşii ani de închisoare politică (1948-1963), după teribilele torturi îndurate şi după sistematicul tratament de intimidare psihologică s-a văzut obligat să-şi strîngă în chingile autocenzurii spontaneitatea şi seva cuvîntului. A doua carte de acest gen, Popasuri omiletice, apărută în 1976, aduce mai degrabă a manual şcolar, sobru şi interesant, frumos şi sensibil, dar lipsit de vîlvătaia interioară proprie Bunelor vestiri. Cum însă volumul respectiv poate fi consultat în bibliotecile cu fond vechi şi despre el am oricînd prilejul să scriu am decis să particip la acest memorial cu cîteva scenete trăite în preajma bunicului soţiei mele sau auzite/citite de la el.

*

Tata Zozo avea toate trăsăturile şi ticurile ardeleanului pur sînge. Primul lucru pe care-l făcea după rugăciunea de dimineaţa era să-şi deschidă jurnalul, în care nota cu seriozitate monahală absolut toate "momentele" semnificative care i se întîmplaseră în ajun, scurte conversaţii cu personaje sus puse ori cu simpli enoriaşi, vizite ale copiilor, nepoţilor sau vecinilor, reflecţii despre calitatea vinului băut la cină sau a rasolului salvat in extremis de Mamaia într-un moment de inspiraţiune culinară. Ritualul jurnalului matinal avea un dublu sens: de exerciţiu spiritual cotidian şi de memorial pentru generaţiile tinere, pe care le simţea oarecum rupte de memoria colectivă românească. În el, ca-n orice ardelean conştiincios, vegheau tot timpul un martor şi un martir, un dascăl şi un îndrumător, un Ianus bifrons care privea simultan, cu nostalgie, spre paradisul interbelic şi, cu oarecare cumsecădenie, spre purgatoriul de acum. Ardelean era şi în grija cu care-şi potrivea vesta şi costumul, în coerenţa dintre vorbă şi faptă, în refuzul organic al miticismului regăţean, în sobrietatea caldă a privirii şi în "taina" bărbieritului zilnic, subcutaneu.

Ardelenii s-au înţeles întotdeauna perfect cu moldovenii. Tata Zozo mă iubea şi ca nepot prin alianţă, şi ca moldovean. A fost cel mai fidel şi entuziasmat cititor al meu de la prima pînă la ultima carte pe care-a mai apucat-o, mărturisindu-mi totuşi, uneori, că nu-nţelege multe din cuvintele şi expresiile mele... "sadoveniene". Mă amuzam explicîndu-i-le în context, cu accentul adecvat, văzînd cum stupefacţia lui capătă proporţii înduioşătoare. Tot de gena ardelenească ţinea, probabil şi "naivitatea" sufletească, care evolua pe fondul unei curăţenii inadecvate epocii. Această "naivitate" s-a revărsat pe două făgaşuri: utopismul politic şi constructivismul muzeistic. În veci şi pururi Tata Zozo n-ar fi admis că România este o ţară distrusă de comunişti. Mergeai cu el pe stradă, călca, pe trotuar, din groapă în groapă, din baltă în baltă, din movilă de gunoi în movilă de gunoi, dar el îţi vorbea despre minunata civilizaţie în mijlocul căreia avem norocul să vieţuim. Cumpăra poşircă de la un vecin (acelaşi, eternul vecin!), dar el îţi făcea cu atîta candoare elogiul viţei de vie româneşti încît poşirca respectivă devenea brusc băubilă. La un moment dat, după apariţia eseului său despre organicism, Trup şi existenţă, cu o scrisoare a lui Noica în loc de prefaţă, am fost asaltaţi de mesaje prin care ne soma să-i găsim urgent un editor în Franţa (Gallimard sau Cerf, "în cel mai rău caz") "pentru lămurirea Occidentului". Cartea lui ar fi fost menită să dea o lovitură decisivă ateismului franco-bolşevic. Curăţenie sufletească, "naivitate", idealism, moralism diafan, cinste şi optimism contre toute espoir ― iată cîteva ingrediente care-l apropie de o serie de personaje donquijoteşti ale interbelicului nostru, precum Noica, Vintilă Horia sau neuitatul, pentru mine, Pan Vizirescu. În plus, o ancorare deplină în viaţa liturgică a Bisericii.

*

În ce priveşte tipul de comportament religios, Tata Zozo a fost şi rămîne pentru noi un exemplu definitiv. Primii noştri prieteni în Franţa au fost doi preoţi catolici, normanzi, pe care Tata Zozo îi primise cu ani în urmă la Sibiel. Nici astăzi legătura lor nu s-a curmat, în ciuda morţii "fratelui ortodox" (creştinii comunică şi după marea trecere). Tata Zozo nu era un ideolog "ecumenicist", un stegar al reconcilierii confesionale; era pur şi simplu un preot iubitor de Dumnezeu şi de oameni, cu variatele calităţi ale acestora din urmă. Ajunge să-i deschidem caietele jurnalului ca să ne dăm seama cît firesc e în comportamentul său "ecumenic". Pastori protestanţi, anglicani, preoţi catolici, atei atraşi de civilizaţia populară românească ― toţi i-au lăsat cîte o amintire, un gînd, o anecdotă. Se descurca în mai multe limbi moderne, fără să-i pese prea mult de gramatică sau de elaborarea frazei. Cu mijloacele de la bord transmitea mesajul în cele mai intime nuanţe, cu ecoul scontat.

Aproape douăzeci de ani a primit regulat revista La Vie. O vreme abonamentul îi fusese plătit de un prieten francez. Acum vreo trei ani însă prietenul n-a mai avut, poate, nici chef, nici bani să continue. Am fost nevoiţi să preluăm noi abonamentul, deşi această revistă de stînga (semicreştină, "progresistă") ne displace. Ei bine, Tata Zozo, etichetat îndeobşte ca "ultrareacţionar", nu putea trăi o săptămînă fără La Vie. Din spital, cu operaţie gravissimă la picioare, ne scria ultimativ implorîndu-ne să-i trimitem La Vie! Cum să-ţi explici o asemenea "aberaţie"? Poate prin aceea că preotul exotic din Sibiel iubea consecvenţa pînă şi în deviaţii. Ironia sorţii face că întreaga colecţie ne-a fost lăsată moştenire, soţiei mele şi mie, cu limbă de moarte! Ne-am făcut-o cu mîna noastră, într-un fel.

Iarăşi poate părea bizar pentru unii, dar Tata Zozo era un proeuropean "pătimaş". În primul rînd din raţiuni familiale: un fiu al său şi vreo cinci nepoţi trăiesc în America şi Europa de Vest. Marea lui problemă nu era legată de vîrstă. La 92 de ani ne spunea cu licăriri de entuziasm în ochi că abia aşteaptă momentul aderării României la Uniune, ca să poată veni în Franţa cît mai des, să ne viziteze! Dar mai era proeuropean dintr-un firesc imperativ creştin: sufletul Europei este Biserica, Una şi nedespărţită.

*

Încercînd să fiu cît mai obiectiv, aş spune că preotul Zosim Oancea a lăsat după el, ţării sale, o capodoperă absolută, "Sibielul", o carte de predici care oricînd poate sta alături de modelele ei patristice (mă refer, desigur, la Bune vestiri) şi o extraordinară mărturie despre închisorile comuniste, din care a avut norocul să scape viu, dar nu şi nevătămat, după cinsprezece ani. Închisorile unui preot ortodox (recomand călduros a doua ediţie, îngrijită cu dăruire de Răzvan Codrescu) te plonjează într-un iad transfigurat prin credinţă. Rar mi-a fost dat să citesc o carte despre exterminare scrisă cu atîta delicateţe şi nepătimire. Pentru familie, preotul Zosim Oancea a încarnat, practic, TOTUL. Fără exemplul şi prezenţa lui harismatică nimeni dintre noi n-ar fi aşa cum este şi n-ar gîndi aşa cum gîndeşte.

*

Ar merita scris un studiu aplicat despre psihologia colecţionarilor. Tata Zozo a fost un asemenea colecţionar înnăscut. Muzeul de icoane pe sticlă n-a putut lua fiinţă fără o motivaţie ale cărei resorturi adînci îmi scapă. Dar acest muzeu n-a fost singura colecţie a lui. Dosare întregi, clasate, sprijină pereţii din casa de la Sibiu. Cutii cu sute, poate mii de texte şi note pe teme religioase, decupate din tot soiul de ziare, reviste, broşuri, plachete, cu o răbdare cvasimaniacală. La un moment dat am rămas interzis în faţa unui maldăr uriaş cu articole "împotriva fumatului", în diferite limbi, din care mi s-au servit porţii în doze homeopatice de-a lungul a trei zile. Colecţia s-a născut dintr-un impuls caritativ: să-i dezbare pe membrii fumători ai familiei de viciul ucigaş şi să-i disuadeze pe urmaşi. Mai tîrziu însă ea a devenit "colecţie în sine şi pentru sine", mai degrabă sursă de amuzament decît de groază, dat fiind că un singur Oancea, se pare, suferea de viciul respectiv. Şi suferă în continuare. Strategia "disuadării" n-a funcţionat deloc, ba dimpotrivă, căci în loc să se înfioare în faţa spectrului bolii ireversibile, "pacientul" era adus pe culmile disperării datorită insistenţei umanitariste a salvatorilor. După zece articolaşe din dosar fugea să-şi aprindă iute o ţigară, în grădina din spatele casei, "pentru a se calma".

Una din trăsăturile cele mai puţin cunoscute public ale lui Tata Zozo era încăpăţînarea (de cele mai multe ori bună). Cînd îşi punea ceva în cap nu se lăsa pînă cînd nu izbîndea. Uneori însă cu preţul pierderii răbdării din partea celor apropiaţi. O vorbă a lui Dorin, fiul cel mic, actualul decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu, a rămas celebră: "Mă gîndesc cît de fericiţi au fost cei de la Aiud cînd au scăpat de Tata Zozo! Cred că şi-au făcut cruce, redevenind creştini, cînd l-au văzut ieşind pe poarta închisorii!" Numai datorită acestei încăpăţînări fenomenale, dublată de credinţă, a putut pune, aproape de unul singur, un sat precum Sibielul pe harta lumii.

*

Ultima întîlnire cu Tata Zozo s-a petrecut în vara lui 2004. Am ajuns la Sibiu spre seară, dar n-am găsit-o acasă decît pe studenta care-l îngrijea: "Părintele a plecat la plimbare", ne-a spus, "în Parcul sub arini". Îl ştiam suferind, tot mai neputincios şi vestea că e "la plimbare" ne-a înviorat. Am ieşit după el. Studenta ne spusese că tocmai ieşise şi ne aşteptam să-l ajungem imediat din urmă. De unde, am mers alert pînă am început să gîfîim, preţ de vreo zece minute. În fine, după un kilomentru şi ceva i-am zărit silueta aplecată şi capul gol, tuns la ac. Ne-am apropiat şi l-am îmbrăţişat. Aproape toţi cei care treceau pe lîngă îl salutau cu căldură. S-a aşezat pe o bornă de ciment, parcă-l am în faţă, şi ne-a invitat "să şedem" şi noi. Vorbea superb ardeleneşte, cu accentul de la Alma, "cel mai frumos sat din lume". Noi l-am provocat: "Tata Zozo, să mai facem doi paşi, dacă tot am ieşit." El ne-a privit cu ochi buni, dar fermi: "Eu pînă aici mă plimb. Dincolo de borna asta nu trec." Suna ciudat acest legămînt, dar aşa era Tata Zozo: a decis să se plimbe pînă acolo, exact pînă acolo, aşa rămînea! Ne-am odihnit cîteva minute, apoi ne-am întors spre casă. Cînd am dat colţul am privit în urmă spre borna "de netrecut". Sensul unui înteg destin a rămas camuflat într-o mică "manie" cu tîlc!

*

În fiecare zi de Paşti Mamaia trebuia să pregătească o mîncare de fasole. Oala cu "fasole pascale" era la fel importantă ca şi mielul sau ouăle roşii. De ce? Pentru că datorită unei farfurii cu fasole Tata Zozo a scăpat de la moarte în închisoare. Cînd simţea că puterile îl părăsesc de tot, la Aiud, mi se pare (nu le dăduseră mîncare suficientă vreme de cîţiva ani la rînd), Dumnezeu i-a trimis o farfurie cu fasole. Atunci a făgăduit că, de va scăpa viu, mîncarea aceasta, simbol de post şi sărăcie, va fi aşezată la loc de cinste, printre bunătăţi la masa de Înviere. Sincer, nici o iahnie nu mi s-a părut mai bună decît aceea servită la Sibiu, în zi de Paşti!

*

Tata Zozo avea şi "slăbiciuni" terestre: de pildă, îi plăceau telenovelele. Mai bine zis, îl mişcau. Pînă la lacrimi! Acum vreo trei ani, în timpul unei cine, ne-a ţinut cu sufletul la gură povestindu-ne peripeţiile unui cuplu brazilian divorţat, reîmpăcat, redivorţat, cu copii care se rătăceau la rîndul lor prin "hăţişurile vieţii" în peste o sută cincizeci de episoade. În schimb, nu avea nici un interes pentru telenovelele politicii româneşti sau internaţionale. Deşi bine orientat, aveai impresia că "pătrăţelul" politicului contemporan îi lipseşte din schemă. Politica se oprea, pentru el, în 1948 sau cam pe-acolo, la momentul arestării (avea o obsesie: vinovat de toate relele României era Maniu. Nu Brătianu, nu Gheorghiu Dej, nu Regele Mihai. Doar Maniu! Probabil nu-i ierta ardeleanului neutralitatea!)

*

Pudic, într-o zi, ne-a povestit o "acţiune" inedită din tinereţe. Cu un grup de colegi studenţi la teologie au plecat la Sala Dalles să bruieze o conferinţă intitulată "elogiul goliciunii". "Acuma, uite, goliciunea-i peste tot." Şi resemnat continua să se uite la goliciunile de pe micul ecran.

(O anecdotă de familie mai pipărată: într-o zi cuscrul lui de la Bucureşti, avocat, îi zice: "Părinte, cînd am văzut prima dată o femeie cu minijupă am zis că-i fund cu abajur" ― vorba era şi mai crudă, cu rimă. La care părintele răspunde: "Ei, acum nici abajur nu mai are!")

*

În încheierea acestor rînduri reproduc o scrisoare datată 23 ianuarie 2004:

"Iubiţii mei,

Vă mulţumesc din inimă de grija pe care o aveţi, de a-mi trimite regulat revista La Vie, pe care eu am îndrăgit-o şi cred că în momentul de faţă am cea mai mare colecţie din ţară.

Şi toată această colecţie, cînd o să plec eu Dincolo o să v-o las vouă.

Într-unul din numere s-a dat o informaţie foarte valoroasă, că Papa de la Roma i-a declarat sfinţi pe toţi cei care au murit în războiul din Spania, împotriva comunismului, război la care a luat parte şi o echipă din România.

După o vreme geroasă acum s-a mai potolit frigul.

Din singurătatea mea eu vă îmbrăţişez cu tot dorul şi dragostea. Tata Zozo."

Din singurătatea noastră te îmbrăţişăm cu tot dorul şi dragostea, Tata Zozo!

Cristian Bădiliţă

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!