"Civilizarea" fricii. Teama mea de celălalt

Durerea, suferinţa, moartea sunt categorii respinse de omul modern. Secularizarea societăţii a condus la dispariţia spaimei de pedeapsa nemântuirii, ca în Evul Mediu creştin, sau de cea a destructurării totale a lumii, ca în religiile precreştine. Binele şi răul sunt pe pământ, chiar înlăuntrul nostru. Le denumim complexe, frustrări, pulsiuni, refulări, angoase, inconştient, le acceptăm ca probe ale "complexităţii" naturii umane – şi le exorcizăm prin defulări. De la culpabilizarea excesivă, am ajuns la respingerea toală a culpabilităţii, şi ca atare la refuzul oricărui tip de suferinţă.

Infernul modern pare să fie definit tot mai insistent ca "ceilalţi", ca spaţiul cotidian în care ne mişcăm sub imperiul întâmplării, ciocnindu-ne cu alteritatea dureroasă a celor ce nu suntem noi. Nu putem suprima cu totul altercaţiile, deşi ne imaginăm izolarea ca starea de securitate totală.

În planul individual, pericolul cel mare este reprezentat de celălalt. Dacă în Evul Mediu dipreţul lumii presupunea dispreţul de sine, astăzi lumea devine o ameninţare, un câmp de luptă, iar sinele, reduta în spatele căruia ne putem găsi confortul, plăcerea, sau pur şi simplu liniştea. Frica devine o emoţie individuală, un şoc, adesea precedat de surpriză, provocată de conştiinţa unei primejdii.

J. Ortega y Gasset îşi intitula o prelegere "Celelalt-ul ca pericol şi eul ca supriză", distingând între două lumi ce se ameninţă reciproc, lumea interioară a fiecăruia dintre noi şi lumea externă, a celorlalţi, a non-eului, "marea straneitate", domeniu "absolut străin şi inospitalier". Este o concepţie îndeobşte acceptată cea care distinge între "lumea mea", alcătuită din lucruri care există pentru avantajul şi în folosul meu, şi lumea exterioară, străină, formal şi constitutiv periculoasă. Conduita noastră devine, astfel, determinată de anticiparea reacţiilor celuilalt, şi anume a celor mai ameninţătoare dintre ele. Ca atitudine generală, ne este caracteristică prudenţa (sentiment anterior fricii), iar orice efort de adaptare la celălalt presupune luptă, confruntare, ostilitate generalizată, încurajată de paradigma individualistă care domină lumea noastră.

Străinul cel rău …

Acest tip de retragere în spatele redutei sinelui este tipul firesc al reacţiei în faţa străinătăţii sau a stranietăţii. În comunitatea tradiţională, această redută era mult mai puternică, întărită de blidajul familiarităţii dintre oameni şi dintre oameni şi univers. Practic, întregul cosmos - "lumea" - era spaţiul familiar, protector, deschis şi benefic în faţa celor "ai locului", închis ermetic în faţa intruşilor. "Lumea noastră e lumea cea adevărată, e lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi … aşa cum a făcut-o Dumnezeu", spunea o ţărancă din Făgăraş, citată de Ernest Bernea. Aşa cum, însă, chiar şi casa Domnului a fost călcată şi prădată de duşmani - mitul raiului prădat de Iuda, în timpul ospăţului sacru al lui Dumnezeu -, şi casa, spaţiul familiar al omului poate fi cucerit, prădat, pângărit de intruşi. Străinul este un necunoscut, un emisar al altei lumi, posibil distructivă, incompatibilă cu "lumea noastră", lumea lui Dumnezeu. El se opune categoriei autohtonismului, a "oamenilor pământului", cei care ţin de locul lor din strămoşi. Pentru aceştia, proprietatea chiar are rost sacru şi întemeietor şi abia în subsidiar economic. Ei sunt ai locului, nu locul este al lor; de aceea nu îl pot părăsi, căci plecarea ar însemna un sacrilegiu, contestarea originii, deci - la limită - negarea propriei existenţe. Aşa cum locul originii te apără şi îţi este prielnic, căci te recunoaşte ca aparţinându-i legitim, locul străin te poate expulza, este nesigur ca nisipurile mişcătoare: "Nicăieri nu-i bine ca-n satu’ tău şi-n casa ta. Acolo-i locu’ tău, acolo-i rodu’ tău. Poţi căpăta toate celea în străini şi tot nu-i bine. Şi când mergi afară, mergi pe sigur; calci în curte ca prin casă. În străini calci tot cu teamă; nu ştii ce vine, ce te-aşteaptă" - îşi spune temerile o altă bătrână făgărăşeancă.

De aceea, cei care îndrăznesc să treacă dinspre locul prielnic spre cel necunoscut sunt apăsaţi, se crede, de un fel de blestem al hotarului. Dacă au plecat din lumea lor este pentru că aceea i-a excomunicat; şi dacă nu şi-au putut ţine rostul acolo unde le-a fost dat şi unde ar fi avut sporul cuvenit fiilor pământului, cu atât mai puţin, se crede, ar putea să şi-l ţină în străini. Ei sunt, aşadar, alungaţi de păcatele săvârşite faţă de propria lor lume. Păcatul celui care îşi abandonează locul de baştină este echivalent cu al unui paricid. El este veneticul, cel fără căpătâi, adică fără casă, fără rădăcină. Căci în primul rând omul ţine de neam, iar ultimul rând, de pământ: neamul îi este îngropat în locul de baştină, acolo unde trebuie să se alăture la rândul lui. Ca pe vremea anticilor, pentru care înstrăinarea pământului însemna sacrilegiul profanării mormintelor strămoşilor, românii au păstrat sentimentul sfinţeniei obcinei. Atât de mult, încât şi astăzi, pe alocuri, casa, neamul sau mormântul se suprapun în acelaşi spaţiu sacru şi, tocmai prin aceasta, familiar.

În satul românesc, omul venit din altă parte, oricât de mult ar sta - ba chiar cu cât mai mult ar sta - rămâne un străin, un posibil agent stihial, distructiv. Integrarea lui se face adesea, prin anularea identităţii iniţiale şi prin împrumutarea uneia de-a locului; altminteri, "păstrând" o identitate pe care oricum a abandonat-o abandonându-şi sorgintea, rămâne un ins fără nume, fără drepturi, fără rost. Conform cercetărilor lui Paul Stahl, există un sistem foarte bine închegat de mijloace prin care o obşte se apără de intruziuni şi prin care un străin poate pătrunde - măcar formal - în ea. În primul rând, pământul - spaţiul - aparţine bărbaţilor; ei îl primesc "zestre" şi nu fetele, care îşi schimbă identitatea, casa, neamul la căsătorie şi căreia i se cuvin, aşadar, numai bunuri mobile, dispensabile. Apoi, deoarece tentaţia bărbaţilor de a revendica pământ şi în locul de provenienţă al soţiei este destul de mare, se descurajează căsătoriile în afara satului: precauţia endogamiei se opune tentativelor "de cucerire" din partea unora din alte sate. Şi, în orice caz, se acceptă mai uşor căsătoria unui băştinaş cu o femeie străină decât căsătoria uxorilocală (în care tinerii căsătoriţi se stabilesc în gospodăria fetei) cu un străin de sat. Cazurile de excepţie în care o familie rămâne fără moştenitori pe linie masculină sunt rezolvate prin căutarea unui "ginere de curte"; dacă acesta este străin (pentru că orgoliul localnicilor nu îi lasă să îşi piardă numele moştenit pentru a-l adopta pe cel al socrului), el este determinat să se separe de grupul de origine, să îşi uite identitatea originară şi este supus unei iniţieri amănunţite în grupul soţiei. De altfel, pentru un venetic, acest tip de căsătorie cu una din fetele comunităţii-gazdă este cea mai bună cale de integrare sau măcar de a fi acceptat în această comunitate. În ritualurile de căsătorie ale multor popoare europene este prezent momentul de confruntare între "oastea" miresei şi cea a mirelui, trădând împotrivirea - simbolică - a părinţilor fetelor de a le încredinţa unor străini. "Oştile", alaiurile de nuntă sunt cu atât mai falnice, desfăşurarea forţelor este cu atât mai impresionantă, cu cât cele două neamuri sunt mai străine unul de altul. În orice caz, chiar dacă se încheie căsătoria, accesul străinului la pământul socrului nu este garantat decât în cazul în care acesta nu mai are alţi moştenitori. Altfel, el nu "îşi găseşte loc" în obştea de adopţie. Chiar şi în cazul terenurilor nemoştenite, rămase de izbelişte sau care trebuie vândute din motive economice intră în funcţiune dreptul de preempţiune, conform căruia au prioritate la cumpărare rudele, apoi vecinii, ceilalţi membri ai obştii, ai satului sau ai confederaţiei săteşti. Numai în ultimul rând, când nimeni dinăuntru nu şi-a însuşit pământul, poate un străin cere să cumpere; şi în acest caz statutul lui de proprietar este şubred, căci funcţionează dreptul de retragere, care permite unui localnic să răscumpere proprietatea vândută unui străin, restituindu-i banii daţi.

Străinul, cetăţean de rangul doi

Starea de străin este, aşadar, nefastă. Poziţia socială, familială, economică rămâne inferioară faţă de a celorlalţi, chiar faţă de a socrului său în cazul încheierii unei căsătorii locale, care îi devine antecesor adoptiv. Această situaţie este, adesea, explicată şi ca efect, prin faptul că "bărbaţii plecaţi din satul lor nu pot fi decât oameni fugiţi, fie de sărăcie, poate chiar din iobăgie sau din cine ştie ce alte situaţii şi pricini socotite neonorabile. În sat, ei intră ca slugi prin familiile băştinaşe şi nu pot fi luaţi în căsătorie decât de femei care nu-şi găsesc soţi mai acătării: văduve sărace, mame necăsătorite sau dudele satului, adică slutele şi proastele", nota Henri Stahl în studiul său privind satele devălmaşe româneşti. În altă parte, într-un document din 1788, este prins aproape un întreg asemenea destin nefast şi toată durerea celui pe care l-a apăsat: "Adică eu Pavăl, care am fost pe lângă Simion Ciupărcă, aice la Vatra Câmpulungului, acmu de opt ani, dat-am aciastă scrisoare me la mâna lui Solomon Floce şi a nepoţilor lui de frate, precum să să ştie, precum mai sus am arătat, viind aice la Câmpulung de câţiva ani, fiind om străin, şi am trăit pe lângă acest om Simion Ciupărcă cu dreptate şi cu muncă şi nimărui până acmu nice o răutate n-am făcut, adică orce feliu de pricină, bătăi sau furtuşaguri sau alte fapte rele, acmu din poronca lui Dumnăzău viindu-mi ceasul să mă căsătorescu, după cum au poroncit Dumnăzău că nu poate omul singur să trăiască pre pământ, şi poate parte me au fost la acest loc, şi m-am încuibat în niamul numitului Solomon, adică să eu soţ o nepoată a frăţâne-său, deci eu aşe încredinţăz cu această adivărată scrisoare la mâna domnilor-sale că eu şi de acmu înainte între acesti niamuri ce am încăput, să trăiesc cu plecăciune şi înţălegire, să fiu smerit înaintea lor, după cum voieşte Dumnezău; fiindcă eu sunt om strein între dânşii, totdiauna să le dau cinste cee ce se cade şi să mă feresc de pricinile cele răle, de bătăi şi de altile, nimărui nice o răutate să nu fac, făr de cât mult puţin ce mi-a da Dumnăzău să-m stăpânesc, osăbit şi din moşioara ce le-a dat Dumnăzău şi cât mi-ar da şi mie, atâta să aibu a stăpâni, mai mult să n-aibu a mă întinde… Eu Pavăl om strein". Iată cum - deşi în varianta sa cea mai bună, în care protagonistul a fost primit ca ginere într-o familie localnică - străinătatea apasă ca un stigmat, îndemnând la smerenie în faţa localnicilor şi la recunoştinţă faţă de norocul de a i se fi făcut loc, de a fi "încăput" într-un neam autohton, fără ca prin această adopţie să i se şteargă vina: Pavăl rămâne, de fel, de nicăieri, "om strein".

Corina Bistriceanu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!