Cum îsi manifesta "dragostea" fata de români fratii ortodocsi ucrainieni. Dupa greci, bulgari si sîrbi

Dosarul "Hagi Curda"

Hagi Curda este numele istoric al localităţii Camâşovca, sat românesc din sudul Basarabiei, situat pe malul lacului Chitai. El a intrat în conştiinţa opiniei publice româneşti datorită conflictului religios care există acolo de mai mulţi ani, conflict care ridică o serie întreagă de întrebări despre libertatea religioasă din Ucraina de azi şi, mai ales, despre situaţia reală a etnicilor români din regiune.

În 1875, în perioada când sudul Basarabiei era în stăpânirea României, episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos sfinţea la Hagi Curda o frumoasă biserică cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Viaţa religioasă a continuat în limite fireşti şi după ce Rusia a anexat în 1878 cele trei judeţe din sudul Basarabiei, la fel şi după revenirea administraţiei româneşti după 1918. Pentru românii din regiune calvarul începe odată cu instaurarea administraţiei sovietice atee. Preotul din sat (pe care oamenii şi-l amintesc ca popa Gheorghe) şi protopopul Nicolae din Ismail sunt ridicaţi de autorităţi, fiind condamnaţi ulterior la 18 ani de detenţie. Obiceiul autorităţilor sovietice era ca, după patru ani de "reeducare" intensă în diverse lagăre, să permită preoţilor care acceptau unele compromisuri să slujească din nou. Condiţia principală era colaborarea cu KGB-ul. Popa Gheorghe nu va accepta compromisul şi va sta în închisoare toţi cei 18 ani. Va reveni în cele din urmă ca preot, dar niciodată într-un sat românesc (va sluji în raionul Ismail, la Vasileuca, apoi în oraşul Ismail). Protopopul Nicolae va ieşi din închisoare după patru ani. Bolnav de TBC, el făcuse un compromis pentru a putea supravieţui. În ceea ce priveşte Camâşovca, aici vor fi trimişi numai preoţi de alte naţionalităţi "cu misiune specială". Mai mult, în 1979, sub pretextul că biserica este în ruină, autorităţile hotărăsc demolarea ei. Astfel, din 1979 până în 1994, în sat nu a mai fost preot şi nu s-a mai slujit liturghia, parohia fiind desfiinţată.

Biserica inainte de demolare

Însă, în 1994, la iniţiativa unui grup de credincioşi, se hotărăşte renaşterea vieţii religioase în Camâşovca. Este constituită comunitatea religioasă "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" având drept epitrop pe Vasile Iordăchescu. Pentru cei obişnuiţi cu organizarea bisericească din România, modul de organizare bisericesc din Camâşovca poate apărea destul de ciudat. Comunitatea în frunte cu epitropul hotărăşte în ceea ce priveşte chestiunile administrative şi are un cuvânt greu de spus în alegerea preotului. Preotul în schimb este dator să aibă grijă să ţină slujbele "după cuviinţă" şi să-şi îndeplinească în mod conştiincios datoriile catehetice. Se pot decela lesne tradiţiile "slobodei" basarabene, un oarecare spirit şagunian, precum şi tipul de religiozitate foarte atent la formă, specific regiunii, care nu a fost înţeles de ierarhii "regăţeni" în perioada interbelică, fapt care a condus la numeroase conflicte, care nu au fost decât spre paguba unităţii Bisericii Ortodoxe Române. Putem invoca aici cazurile ierarhilor Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, acuzaţi permanent de spirit "separatist", de promovare a "autonomiei" bisericii basarabene. Odată constituită, noua comunitate îşi va căuta un preot şi, în condiţiile în care apele bisericii ortodoxe din Ucraina erau extrem de tulburi, s-a hotărât aducerea unui preot din nou înfiinţata mitropolie a Basarabiei, care să slujească în limba română într-un sat compus numai din români. O delegaţie, în frunte cu primarul de atunci, având asupra sa o cerere semnată de peste 800 de credincioşi, a mers la Î.P.S. Petru Buburuz, mitropolit Basarabiei şi exarh al plaiurilor, care l-a rânduit ca slujitor în Camâşovca pe preotul Anatolie Cristea.

Expulzarea unui preot

Timp de doi ani, Anatolie Cristea a slujit, cu vrednicie spun oamenii din Camâşovca, într-o încăpere închiriată, în ideea că în curând se va ridica din nou o biserică. Pe vechiul loc al bisericii se aşezase între timp un monument al eroilor "Marelui război pentru apărarea patriei". Comunitatea a cerut mutarea monumentului şi ridicarea pe vechiul amplasament a bisericii, în forma originală. În acest sens s-a trecut la colecta de fonduri. Însă, din 1996, autorităţile ucrainene nu au mai privit cu ochi buni activitatea preotului Anatolie, care a fost calificat drept spion român, care are misiunea să bulverseze "armonia etnică" din regiune. Profitând de faptul că mitropolia Basarabiei nu era recunoscută de către autorităţile Republicii Moldova, miliţia ucraineană îi va pune interdicţie pe cinci ani părintelui Cristea ca să mai intre pe teritoriul Ucrainei. Timp de alţi doi ani va fi un joc de-a şoarecele şi pisica, preotul Cristea încercând din când în când să ajungă la credincioşii săi, pentru a fi din nou expulzat de autorităţile ucrainene.

La începutul anului 1998 se începe asaltul sistematic împotriva "cuibului de naţionalişti români" din Camâşovca, manifestându-se o stranie convergenţă între autorităţile ucrainene şi reprezentaţii Mitropoliei Odessei şi Ismailului, dependentă de Patriarhia Moscovei. Spun stranie deoarece guvernul ucrainean visează demult să impună una din cele două autoproclamate biserici autocefale ortodoxe ucrainene, pentru a combate Patriarhia Moscovei, vector şi azi al ambiţiilor imperialiste ale Rusiei. Din păcate pentru ei, nici una nu are recunoaştere canonică din partea autorităţilor sinodale ortodoxe legiuite. Însă, în cazul Camâşovca, "pericolul" românesc era mai mare, iar Mitropolia Odessei este atotputernică în regiune, dar fiind procentul mare de ruşi şi alţi locuitori de credinţă ortodoxă de altă naţionalitate decât cea ucraineană. S-a profitat şi de decesul bătrânului protopop Nicolae, persoană mult mai conciliantă cu "rascolnicii" români. După tradiţie, la Ismail a fost ales un nou protopop, în persoana unui alt Nicolae, care nu va conveni mitropolitului Agafanghel al Odessei. El va impune cu forţa ca protopop pe Gheorghe Grichko, Nicolae fiind trimis preot în satul bulgăresc Kamenka. Se va dovedi în curând care era de fapt misiunea acestui Grichko.

Diversiuni cu popi politici

Forţat de autorităţi, primarul din Camâşovca (S. Bujor) a cerut public oamenilor să accepte un preot din partea Moscovei. În faţa acestei acţiuni de forţă, pe 18 ianuarie 1998 peste 300 de oameni s-au adunat pe locul fostei biserici şi au cerut ca, până la clarificarea situaţiei bisericeşti din Ucraina, în Camâşovca să fie preot din Mitropolia Basarabiei. Toată manifestaţia a fost monitorizată de autorităţile poliţieneşti, iar epitropul Vasile Iordăchescu a fost arestat şi trimis în judecată pentru că a organizat o manifestaţie publică neautorizată, procurorii cerând, pe baza articolului 85 alin. 1 C.P. Ucraina, o pedeapsă între 1 şi 3 ani sau o amendă de 8000 de grivne, plătibilă de cei care participaseră la manifestaţie. În timpul procesului, care a avut multe în comun cu vechile procese politice sovietice, Vasile Iordăchescu a reuşit să obtina achitarea, arătând că adunarea a avut caracter religios şi că, pe baza art 34, alin 2 din Constituţia ucraineană, orice adunare este permisă dacă este anunţată autorităţilor cu o zi mai devreme. Or adunarea fusese anunţată autorităţilor raionale cu o săptămână înainte.

Scăpat de închisoare, epitropul Iordăchescu se vede confruntat cu preoţii pe care Odessa îi trimite în sat. Primul venit a fost Marian, care a fost primit cu ostilitate de credincioşi şi a plecat la scurt timp. În locul lui, în 1999, va veni preotul Alexei Grecu, român din părţile Reniului, sau "moldovan" după propria declaraţie. Până a veni la Hagi Curda el fusese preot la Orlovka (raionul Reni), unde făcuse oarecare treburi necurate. Drept pedeapsă mitropolitul Agafanghel îl trimite "în exil" la Camâşovca, cu misiunea precisă de a "pacifica" zona. Avertizat că nu mai are unde pleca în alt sat şi sigur pe sprijinul autorităţilor bisericeşti şi poliţieneşti, preotul Grecu trece imediat la un program de forţă. El îl proclamă pe fostul preot Anatolie Cristea eretic şi cere ca toţi copii botezaţi de acesta să fie rebotezaţi de el, căsătoriile să fie refăcute, iar în cazul morţilor să se ia un pumn de ţărână de pe mormânt, să fie dus la biserică ca să fie citit şi mai apoi să fie presărat pe mormânt. În plus, popa Alexei va refuza să oficieze orice slujbă de înmormântare, dacă groapa era făcută conform unui obicei vechi din zona: după ce se sapă o groapă de doi metri se face apoi o nişă laterală unde este pus mortul, pentru ca pământul să nu cadă direct pe sicriu. Alexei a cerut ca groapa să se facă aşa cum se face "pe tot cuprinsul patriarhiei Moscovei".

Gesturile lui Alexei şi presiunile autorităţilor au produs ample frământări în sat. La început, la slujbele făcute de Alexei asistau doar câteva rude ale primarului, păzite de gardieni ca să nu părăsească incinta. Majoritatea erau revoltaţi de atitudinea dură a noului preot, denunţând în plus slaba sa pregătire teologică. Cu timpul, nevoia de a participa la slujbe a unei părţi a populaţiei a învins. După cum afirma cineva din zonă: "după atâţia ani de ateism, poţi îmbrăca şi o maimuţă în odăjdii, iar babele îi vor săruta mâna". Era până la urmă tot popă şi Alexei, cu anteriu şi cu potcap, după rânduială. Alţii s-au dus de frică, o teamă care se va accentua pe an ce va trece. Nucleul "dur" al credincioşilor a rămas alături de epitrop. Aceştia s-au întâlnit o perioadă fără preot, într-o casă din sat. Conştient de faptul că acest lucru nu e normal şi dorind să nu rupă în două comunitatea din Hagi Curda, Vasile Iordache va căuta un modus vivendi cu preotul Grecu. La rândul lui, acesta va căuta un timp să nu intre în conflict cu epitropul care, legal, era administratorul parohiei sub toate aspectele materiale.

Banii românesti declanseaza razboiul

Visul lui Vasile Iordache era să se ridice în sfârşit biserica, pentru ca să existe un loc în jurul căruia credincioşii să se adune. El va face toate demersurile în acest sens (proiecte, aprobări) şi va cere finanţare de la Departamentul Românilor de Pretutindeni, condus atunci de entuziaştii Viorel Badea şi Antonie Popescu. Departamentul a promis, în anul 2000, 15000 de dolari pentru biserica din Hagi Curda, bani care însă nu au mai ajuns niciodată în mâinile epitropului, din simplul motiv că noua putere iliesciană instaurată la Bucureşti nu era interesată de asemenea probleme. Cu toate acestea, mirajul banilor a produs scânteia care a declanşat războiul. La auzul că va exista o finanţare importantă, protopopul Grichko, împreună cu alţi cinci preoţi, se va deplasa în sat şi-i va cere epitropului Iordăchescu ca 5000 de dolari să fie daţi pentru refacerea soborului din Ismail, iar toate actele parohiei să fie încredinţate preotului Grecu. Vasile Iordăchescu a refuzat să dea banii deoarece aceştia aveau o destinaţie precisă şi nu puteau fi deturnaţi. În plus, a fost clar că se dorea subordonarea cu orice preţ a comunităţii Mitropoliei Odessei, în timp ce majoritatea credincioşilor doreau să ţină de Mitropolia Basarabiei.

Conflictul a continuat surd timp de alţi doi ani, timp în care, de frică, tot mai mulţi credincioşi au părăsit ideea de a fi de partea Mitropoliei Basarabiei, în faţa permanentelor demonstraţii de forţă ale preotului Grecu şi a indiferenţei interesate de care dădeau dovadă autorităţile locale. În cele din urmă, o parte a credincioşilor hotărăşte să se regrupeze ca fideli ai Mitropoliei Basarabiei, făcând în acest sens demersuri lungi şi obositoare la reprezentaţii Departamentului pentru Probleme Religioase din Odessa şi Kiev. În acţiunea lor, ei au fost favorizaţi de faptul că, în cele din urmă, Mitropolia Basarabiei a fost recunoscută la data de 30 iulie 2002 în Republica Moldova şi de vântul schimbării care se manifesta în rândul autorităţilor de la Kiev.

Pe 26 martie 2003 este recunoscută de Administraţia regională de Stat Odessa Comunitatea religioasă ortodoxă "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din satul Camâşovca, raionul Ismail, dependentă de Mitropolia Basarabiei. Autorităţile raionale au trebuit să recunoască existenţa în Camâşovca a două parohii, una care ţine de Mitropolia Basarabiei şi alta dependentă de Mitropolia Odessei, iar primarul din localitate (M. Bulgarul) a acordat spaţii pentru ambele comunităţi, în aceeaşi clădire, însă la etaje diferite (e vorba de clădirea administrativă a fostului colhoz "Pobeda") pentru desfăşurarea cultului.

Prin urmare, cu toate aprobările în bună regulă, preotul Anatolie Cristea a revenit în Camâşovca şi a trecut la reorganizarea comunităţii. Din păcate, oamenii nu s-au bucurat prea mult de drepturile obţinute, deoarece diversele servicii de securitate, în colaborare cu reprezentanţii Mitropoliei Odessei au trecut rapid la contracararea "cuibului de conspiratori români" prin tot felul de mijloace de intimidare. Ei au grijă însă ca în faţă să apară acest Alexei Grecu, iar cei implicaţi în dispute să fie tot locuitorii din sat, români, astfel încât din exterior să pară că este vorba de un simplu conflict între românii dintr-un sat, o păruială între doi preoţi care-şi împart aceeaşi parohie.

Amenintari, batai, incendieri

Cronologic, lucrurile s-au petrecut astfel: Pe 17 iunie 2003, un număr de 19 credincioşi ţinând de Mitropolia Basarabiei, cu voia primarului M. Bulgarul au trecut la amenajarea terenului unde se aflase biserica, teren care ţine, conform celor afirmate chiar de avocaţi ucraineni, de Mitropolia Basarabiei, în virtutea faptului că a fost proprietatea Episcopiei Dunării de Jos. Ei au fost agresaţi verbal de soţia preotului Alexei, Elvira, care l-a ameninţat apoi pe Vasile Iordăchescu că-i va da foc la casă. Sosind şi preotul Grecu, acesta a declarat că sudul Basarabiei a fost eliberat de ruşi de sub stăpânirea turcilor şi că Patriarhia Moscovei a readus credinţa pravoslavnică în zonă. În plus a afirmat că a jurat Patriarhului Moscovei şi că se va bate până la ultima picătură de sânge pentru ca să facă să dispară "schisma" în Camâşovca. În seara zilei de 21 iunie părintele Cristea a săvârşit botezul copilului soţilor Alexei şi Viola Cocoş şi a ieşi apoi, cu un grup mic de credincioşi, pe scările clădirii administrative unde se ţin slujbele. Atunci au fost înconjuraţi de un număr de indivizi mirosind a alcool, care l-au agresat fizic şi verbal pe preot, cerându-i socoteală în ce calitate a venit să slujească în sat şi ce a făcut cu banii strânşi până în 1997 pentru construcţia bisericii (ulterior, în revista Concordia se va arăta lămurit ce s-a întâmplat cu banii şi cu materialele de construcţie cumpărate până în 1997). Întâmplător sau nu, din sat erau plecaţi în acea zi şi primarul, şi miliţianul, iar lucrurile au fost lăsate fără rezolvare.

În noaptea de 29-30 noiembrie 2003, gospodăria lui Vasile Iordăchescu a fost incendiată pentru prima oară. După o serie de ameninţări telefonice, locuinţa epitropului este pentru a doua oară incendiată pe 29 februarie 2004, dată la care este incendiată şi maşina preotului Anatol Cristea. În noaptea de 4-5 iulie 2004 (în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel), camera care slujea drept capelă enoriaşilor care ţineau de Mitropolia Basarabiei a fost devastată, iar epitropul Iordăchescu batut. Deşi au fost deschise anchete de către autorităţile poliţieneşti, niciodată aceste nu au fost finalizate. Fiindu-i teamă ca familia sa să nu păţească ceva, preotul Cristea va pleca în cele din urmă din sat. În locul său a fost orânduit părintele Nicolae Asargiu, care mai avusese experienţe de acest gen la Anadol, sat în părţile Reniului, de unde a fost la rândul lui expulzat pe cinci ani în Republica Moldova, deşi era de baştină din Anadol. Într-un interviu din 2005, părintele Nicolae arăta: "În cazul de la Hagi Curda nu se poate vorbi de două comunităţi ortodoxe. Este vorba doar de doi preoţi, pe care nu-i deosebeşte nimic, în afară de faptul că nu-i deosebeşte nimic, în afară de faptul că au subordonări canonice diferite: unul este cu Biserica Ortodoxă a Mitropoliei Basarabiei, celălalt este cu Biserica Pravoslavnică Rusă. Şi atât. Chiar şi hramul bisericii este unul şi acelaşi: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Vreau să ştiţi: comunitatea creştin-ortodoxă de la Hagi Curda niciodată n-a fost în dezastrul în care este astăzi. Ea a fost întotdeauna sub o singură oblăduire şi cu o singură păstorire. Şi aşa ar fi fost în continuare, dacă în viaţa ei nu s-ar fi amestecat autorităţile politice…La Hagi Curda lumea ar fi fost şi ar fi rămas toată împreună, dacă în viaţa bisericească nu s-ar fi implicat statul". Părintele Nicolae îşi exprima speranţa că se va putea sărbători cum se cuvine aniversarea celor 130 de ani de la sfinţirea bisericii, fapt care din păcate nu s-a petrecut.

În urma repetatelor agresiuni fizice şi dat fiind că mai avea şi altă parohie de păstorit în Republica Moldova, părintele Nicolae va părăsi la rându-i Hagi Curda, la sfârşitul anului 2005, în locul lui sosind tânărul Anatolie Curtev. Acesta a şi fost întâmpinat de preotul Alexei cu ameninţarea că mafia pe care o are în Ismail îi va omorî soţia şi copiii. În postul Paştelui din acest an ameninţările vor fi concretizate în bătaia cumplită pe care preotul Curtev o va primi de la trei indivizi în preajma autogării din Ismail şi mai apoi, în noaptea învierii, de aruncarea de gaze lacrimogene în capelă, fapt care a făcut ca o mare parte din credincioşi să se împrăştie fără a serba cum se cuvine învierea Domnului.

Acest eveniment a fost punctul culminant al unor evenimente care au loc săptămânal. Cum credincioşii lui Alexei au capela la parter, iar cei ce ţin de Mitropolia Bsarabiei la etaj, permanent duminica după liturghie, diverşi indivizi urcau şi proferau injurii la adresa "românilor" sau aruncau manifeste împotriva preoţilor dependenţi de mitropolia Basarabiei. Oamenii erau prin urmare destul de obişnuiţi cu acest tratament, însă ultimele evenimente se pare că i-au afectat foarte mult. Preotul Anatolie a plecat să-şi pună soţia şi copii la adăpost în altă localitate, iar oamenii se tem să mai vină la biserică. Mai mult, terenul fostei biserici din sat a fost atribuit credincioşilor preotului Grecu, iar Mitropolia Odessei a demarat acţiunea de construcţie a unui locaş de cult în Camâşovca. În aceste condiţii este legitimă întrebarea câţi vor mai rămâne fideli Mitropoliei Basarabiei?

Conspiratia KGB

Acestea ar fi evenimentele, în mare, până în prezent, iar pe marginea lor merită făcute câteva comentarii. În primul rând e vorba de implicarea directă a Mitropoliei Odessa în acţiunea de desfiinţare a redutei româneşti din Hagi Curda. Majoritatea ierarhilor din Patriarhia Moscovei sunt foşti agenţi KGB, care nu văd cu ochi buni dezvoltarea unei conştiinţe româneşti. Preotul Alexei Grecu este numai un pion în această gigantică conspiraţie deoarece cei din Odessa se tem că, daca ar fi lăsate în pace, majoritatea comunităţilor româneşti din sudul Basarabiei ar trece la mitropolia păstorită de Petru Buburuz. Implicarea autorităţilor ecleziastice din Odessa şi Ismail în scandal nici nu a fost ascunsă. În periodicul bisericesc editat la Ismail, Vasile Iordăchescu este calificat cu epitete ca "satana" sau "spion român". În ultimul timp, pentru a nu exista acuze de discriminare, s-a început numirea de preoţi "moldoveni" în satele majoritar româneşti, însă ei sunt puşi sub un control strict şi sunt lipsiţi de posibilitatea de a avea cărţi de cult româneşti, astfel că limba pe care o folosesc în slujbe este departe de a fi satisfăcătoare. Orice carte de cult adusă din România este privită ca o ingerinţă a Patriarhiei Române pe un teritoriu care ţine canonic de Moscova şi este respinsă.

În această chestiune Biserica Ortodoxă Română ar trebui să aibă un cuvânt de spus, însă până acum ea s-a păstrat într-o tăcere prudentă. Ea este în comuniune cu Patriarhia Moscovei şi încearcă să întreţină relaţii cât mai bune cu aceasta. De aici rezultă o tăcere care ar putea părea excesiv de prudentă. Dintr-o anumită perspectivă poziţia bisericii noastre poate fi de înţeles, deoarece ea are o poziţie deloc de invidiat într-o lume ortodoxă sfâşiată de nenumărate contradicţii. Una din ele priveşte chestiunea jurisdicţiei canonice şi a interferenţei diverselor autorităţi ecleziastice, poate principalul motiv care împiedică convocarea multaşteptatului sinod panortodox. Interpretarea diferită a termenului etnos (tradus fie prin neam, fie prin provincie) conţinut de canonul 34 Apostolic stă la originea tuturor disputelor. În canon se spune: "Se cade ca episcopii fiecărui neam (etnos) să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se referă la eparhia sa. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt". Nu vom insista asupra modului în care a fost folosit acest canon de-a lungul timpului. Amintim doar câteva repere: în momentul creştinării bulgarilor acestora li se recunoaşte un patriarh. În momentul cuceririi Bulgariei de împăratul bizantin Vasile al II – lea, patriarhia bulgară este desfiinţată şi toţi credincioşii sunt aduşi sub ascultarea patriarhului de Constantinopol. Sub Asăneşti, patriarhatul bulgar este restaurat, iar lui i se va adăuga patriarhatul sârbesc. După cucerirea Peninsulei Balcanice de către turci, aceştia vor păstra o perioadă diversitatea autorităţilor patriarhale, însă, în secolul XVII, când Imperiul Otoman începea să scârţâie, au pus pe toţi ortodocşii din imperiu, indiferent de naţionalitate, sub autoritatea Patriarhiei de Constantinopol. Din acel moment şi mitropoliile româneşti, cu o mare tradiţie de autonomie, au fost înfeudate Fanarului. Prin urmare, lupta pentru independenţa politică a popoarelor din Balcani s-a îngemănat cu lupta pentru independenţa religioasă de sub autoritatea Fanarului.

Imperiul Rus a rapit pamînturi si biserici

Daca în cazul românilor şi sârbilor, de la independenţa politică s-a trecut la independenţa religioasă, cazul bulgar a fost invers. Preoţii şi credincioşii bulgari aflaţi încă sub dominaţie turcească au cerut înfiinţarea unui exarhat care să promoveze limba slavonă în biserică şi care să-i protejeze pe bulgari de încercările grecilor de asimilare prin biserică. Această înfiinţare de două autorităţi bisericeşti în cadrul aceluiaşi stat a stârnit o imensă dispută în jurul aşa numitei probleme filetiste care nu se va rezolva decât în 1953 la presiunile Patriarhiei Moscovei, manipulată de KGB.

În ceea ce priveşte Patriarhia Moscovei, aceasta, pe măsură ce Imperiul Rus cucerea noi teritorii, le îngloba în teritoriul ei canonic, chiar dacă acestea nu făcuseră niciodată parte din el. Aşa s-a petrecut cu Basarabia, până atunci parte integrantă a Mitropoliei Moldovei. La fel, nici mitropolia Kievului, nu a fost până la cucerirea rusă sub ascultarea Moscovei. Deşi s-a angajat să respecte diversitatea lingvistică şi etnică, Biserica Rusă a trecut la o amplă campanie de rusificare prin biserică ale cărei efecte se văd şi azi. În momentul în care Imperiul Rus s-a prăbuşit, diversele părţi desprinse s-au reorganizat în biserici canonic recunoscute de patriarhiile Răsăritului. Acest lucru nu a fost acceptat niciodată de URSS care s-a folosit de Patriarhia Moscovei în planurile sale de dominaţie în Europa de Est şi Centrală. Teritoriile care au fost recucerite după 1944 au fost reînglobate în patriarhia Moscovei iar unde nu s-a putut, cum a fost cazul Cehoslovaciei şi Poloniei, Moscova a dat o nouă "confirmare" şi "recunoaştere" acestor biserici locale, făcând astfel precum preotul Grecu când a venit prima dată la Hagi Curda. Prin urmare, organizarea bisericească ortodoxă de azi este rezultatul Conferinţei Panortodoxe de la Moscova din 1948, făcută sub indicaţiile KGB-ului pentru a sluji planurile expansioniste sovietice. Acum bisericile ortodoxe din ţările baltice, din Ucraina sau Republica Moldova pot foarte bine, în virtutea modului cum de-a lungul istoriei a fost interpretat canonul 34 să-şi proclame autonomia, autocefalia sau să treacă de altă autoritate canonică decât cea moscovită. Dintre aceste noi biserici ortodoxe unele au fost recunoscute (în Estonia), altele sunt considerate necanonice. Acest fapt se datorează fricii pe care o emană în continuare Rusia şi a încercării de a se evita fragmentarea şi mai mult a unui organism al ortodoxiei deja hăcuit şi suferind.

Cum i se raspunde bunavointei BOR

În lumea ortodoxă Biserica din România este într-o situaţie ingrată. Se poate afirma cu toată certitudinea că, încă din perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română este cea mai deschisă la nou şi cea mai modernă în spirit din toate bisericile ortodoxe importante. Deşi şi ea a avut unele excese, totuşi în Biserica Ortodoxă Română nu au existat manifestările de imperialism religios pe care le constatăm şi azi la Biserica Rusă, nici manifestările de naţionalism primitiv pe care le decelăm la sârbi sau la diversele eparhii greceşti. Biserica Ortodoxă Română a înfiinţat pentru cei mai numeroşi credincioşi ortodocşi de altă naţionalitate decât românii, anume sârbii şi ucrainenii, două vicariate dependente de Patriarhul României, prin care aceştia îşi pot dezvolta o viaţă bisericească autonomă în limba proprie. Din păcate, nici sârbii, nici ucrainenii n-au răspuns cu aceeaşi monedă. Sunt binecunoscute persecuţiile la care sunt supuşi românii din Valea Timocului, "vinovaţi" de faptul că vor slujbă în limba română, iar situaţia din Ucraina am prezentat-o deja. Din perspectiva canoanelor bisericeşti, aceasta ar fi soluţia cea mai bună: înfiinţarea unui vicariat ortodox român în Ucraina, care să permită dezvoltarea unei vieţi bisericeşti româneşti. Dar, până acum, nici o discuţie nu s-a purtat în acest sens (e şi greu de stabilit cu cine trebuie purtată această discuţie) în timp de oamenii din Hagi Curda nu mai pot aştepta. Totuşi, juridic, această parohie ţine de Mitropolia Basarabiei, oamenii de aici au răspuns cu entuziasm de câte ori ierarhul lor le-a cerut obolul, iar Patriarhia Română ar trebui să ia o decizie.

Dacă din punct de vedere bisericesc lucrurile sunt mai complicate, din punct de vedere legal ele sunt cât se poate de clare. Ucraina este un stat care recunoaşte liberul exerciţiu al cultelor religioase şi mai multe autorităţi ecleziastice ortodoxe pe teritoriul său. Parohia din Hagi Curda funcţionează legal ca parohie dependentă de Mitropolia Basarabiei, conform legilor ucrainene, iar acest lucru nu mai poate fi schimbat. Tocmai pentru că nu se poate lua o măsură administrativă, servicii secrete şi autorităţile locale încurajeaza actele de teroare împotriva românilor, care nu sunt apoi rezolvate niciodată, sperîndu-se ca oamenii din Hagi Curda vor ceda în fata terorii. Acest lucru este posibil cât nimeni nu se interesează de cele ce se petrec acolo. În momentul când Hagi Curda ar deveni un caz dicutat în mass-media internaţională, acest lucru ar înceta, deoarece noile autorităţi de la Kiev, care doresc să obţină integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, sunt sensibile la semnalele venite de la Strasbourg.Aici trebuie să intervină autorităţile române şi opinia publică românească.

Responsabilitatea noastra

Se tot vorbeşte de cât de ticăloşi sunt ucrainenii, dar se uită partea de vină, imensă, pe care noi o avem. Ucrainenii fac tot ce fac pentru că li se permite acest lucru de către noi, pentru că, din laşitate sau comoditate, ne facem că nu-i vedem pe fraţii noştri din sudul Basarabiei. Teama este cuvântul de ordine în toate satele româneşti din Ucraina, teama că nu au pe cine să se bazeze în afara pe ei înşişi. Adesea cei de acolo spun că, dacă ar simţi măcar puţin ajutorul din partea ţării-mamă, ar putea să facă mult mai multe. În schimb, din România se aud din când în când zbierete isterice din partea unor iresponsabili, care cer unirea imediată a teritoriilor româneşti din Ucraina cu România, şi…atât, fără să-şi dea seama că ponoasele pentru o asemenea atitudine le trag cei din Ucraina. Din această perspectivă, este firească suspiciunea autorităţilor ucrainene, care, la fel de adevărat însă, iau măsuri disproporţionate. De exemplu, dacă mergi cu maşina prin sudul Basarabiei, îţi poţi da seama dacă satul este românesc sau bulgăresc în funcţie de calitatea drumurilor comunale, net superioare în al doilea caz. E limpede că, dacă sunt tăiate investiţiile pentru sat, îţi piere cheful de a mai promova cauza românească. Românii din Ucraina suferă, iar din partea României nu vine nici un ajutor concret (culmea culmilor este că autorităţile române nu ştiu nici acum care sunt satele cu populaţie română din Ucraina). Din acest motiv, este normală adoptarea hainei moldovenismului, care te scuteşte de neplăceri, sunt explicabile demobilizarea oamenilor şi chiar sentimentul de ură de sine – atât de bine manifestat în cazul românilor din Camâşovca. Ne putem întreba ce ar fi fost dacă toţi românii cu influenţă ar fi denunţat viguros şi sistematic abuzurile din acel sat, la toate instanţele posibile. Ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă banii pentru biserică ar fi ajuns în Hagi Curda şi s-ar fi construit sfântul locas. Nu putem şti precis, dar credem că am fi fost mai aproape de o comunitate unită în jurul bisericii, sigură că ţara-mamă o apără. Nici acum nu e timpul pierdut, acum când românii din Hagi Curda sunt în cea mai neagră deznădejde. Trebuie atrasă atenţia tuturor celor care pot interveni ca abuzurile de acolo să înceteze, iar autorităţile ucrainene să înceapa să aplice legea. Mai mult, orice bănuţ dat pentru ridicarea bisericii din Hagi Curda va întări însutit inimile oamenilor de acolo. Ei au fost solidari cu tot neamul românesc la nevoie, acum e rândul nostru. Poate soluţia aceasta va deveni redundantă în condiţiile unei înţelegeri între biserici, dar cel puţin în acest moment ea este singura ca să arătăm că suntem aproape de românii de acolo.

Ce-i de facut

Închei aceste rânduri cu următoarele consideraţii în ceea ce priveşte relaţiile româno-ucrainene: trebuie să fim fericiţi că în coasta noastră nu mai este monstrul rus, chiar dacă naţionalismul de azi din Ucraina este extrem de deranjant. Trebuie însă înţeleşi şi ucrainienii. Au fost secole de-a rândul sub stăpânire străină şi abia şi-au obţinut o independenţă care este atacată sistematic. Cu ei va trebui să negociem în viitor şi să avem relaţii bune. Va trebui să negociem deschis, bărbăteşte, pe probleme care se pot rezolva concret şi nu pe utopii: colaborarea în bazinul Mării Negre (gazul din jurul Insulei Şerpilor este de fapt miza esenţială a relatiilor dintre cele două ţări, miza din care derivă totul), pe Dunăre şi problema Transnistriei. Nu cred posibilă revenirea nordului Bucovinei şi a sudului Basarabiei la România, mai ales că am recunoscut aceste provincii ca aparţinând Ucrainei. Se poate visa la o unire cu Republica Moldova sau cel puţin la o Republică Moldova în graniţele de azi în afara influenţei ruse, cu problema Transnistriei rezolvată şi cu identitatea românească asumată. În momentul în care chestiunile economice şi politice dintre Ucraina şi România vor fi rezolvate, nu vor mai fi motive ca etnicii români din Ucraina să fie consideraţi "agenţi" sau "spioni", iar problema va fi închisă. Până atunci, autorităţile române trebuie să atragă permanent atenţia că este împotriva drepturilor omului să limitezi libertatea de exprimare a unei etnii în virtutea faptului că există unele dispute cu ţara-mamă a acesteia şi să apere drepturile lor, chiar dacă sunt doar nişte bieţi ţărani la margine de lume.

Alex Iuga

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!