Păcate postmoderne (II)

Punct – Într-un articol apărut iniţial în arabă la începutul anilor 30 şi apoi în franceză, în volumul "Mélanges", volum tradus de curând şi în limba română sub titlul Demiurgul şi alte studii tradiţionale (Editura Herald, 2005), René Guenon insista asupra superficialităţii cu care omul modern priveşte binecunoscuta formulă delfică "gnothi seauton". În mod curent, expresia este văzută ca un îndemn la cunoaşterea psihicului uman în scopul unei mult-sperate ameliorări morale. Sensul ei profund îndeamnă însă la cunoaşterea părţii nepieritoare din noi – la cunoaşterea sâmburelui nostru divin. Prins însă în vâltoarea sulfuroasă a vremurilor postmoderne, omul anului 7514 ab origine mundi uită prea repede textul psalmilor biblici care spune explicit "Dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt" (Psalmul 81:6), deconstruindu-se în mod tragic. Degeaba construim zgârie-nori de mai bine de jumătate de kilometru înălţime, degeaba construim maşini cât mai rapide şi cât mai puţin poluante etc., inutile construcţiile exterioare în general, dacă nu construim întâi în noi. În vechime, construcţiile impunătoare erau semnul unei construcţii interioare la fel de importante – astăzi, ele arată doar performanţă tehnologică. Biserica este şi ea atât exterioară, cât – mai ales – interioară. Până să intrăm în biserica din lemn, cărămizi, mortar şi, după caz, beton-armat, trebuie să intrăm în biserica interioară. Nu degeaba deasupra uşii de la intrarea mănăstirii Antim străjuieşte cioplit în piatră un melc, emblema sfântului Antim Ivireanul, aceeaşi formă având-o şi prima cheie a bisericii, simbol cu tâlc. Biserica interioară o purtăm cu şi în noi aşa cum melcul îşi duce cochilia – creşte în noi ca unghia în carne. Ea este casa Domnului cum spune apostolul Pavel: "Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sînt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini" (Fapte 17:24). Apoi, întreabă apostolul în prima epistolă către corinteni, "Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Corinteni 3:16). De altfel, sensul esotericului V.I.T.R.I.O.L. (abreviere a formulei alchimice "Visita Interiora Terra Rectificando Inveniens Occultum Lapidem") trimite tot la un drum interior, doar că omul postmodern gândeşte acum în termeni exclusiv profani şi răspunde violent atunci când simte scintilaţiile sâmburelui său divin; pentru cel nepregătit, poate chiar nedoritor, vitriolul poate fi otravă, de aici derivând şi identificare pe care poporul o face între vitriol şi acid sulfuric – esenţa pură arde. Mi-ar plăcea să spun că omul postmodernul rămâne mut în faţa lucrurilor care transced spaţiul şi timpul, însă nu pot, căci mut, mit şi mister au aceeaşi rădăcină etimologică, iar omul postmodern are oroare de mister. Muţenia în faţa misterului este semnul tainic al celor din vechime – postmodernii sunt invariabil locvace. Atunci când sunt gândite în termenii raţionalismului, consideraţiile asupra misterului înseamnă, de la Vasile Lovinescu citire, "o căsătorie din dragoste cu ambiguitatea", căci misterul divin trebuie trăit şi nu disecat la nivel intelectual.

Contrapunct – Analiştii câtorva ziare centrale devin din ce în ce mai atenţi atunci când aud de ortodoxie. Văzându-le agresivitatea faţă de textele lipsite de mult-necesarul certificat de castitate ideologică, mi-am adus aminte de ce se spunea despre textele membrilor grupului de la Antim: "au caracter mistic, adică duşmănos". Semn că şi somnolenţa inimii, nu numai a raţiunii, naşte monştrii.

Alexandru Nicolin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!