Imaginea Sfintei Treimi oglindită în lume şi în Biserică [x]

Unitatea după imaginea Sfintei Treimi o vedem înfăptuită, în mod intim, în antropologia creştină şi, îndeosebi, în Biserica Ortodoxă. Neţinând cont ce este omul, în ce sens şi în ce măsură este el după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi nu putem rezolva problema unităţii noastre [1] creştine, atât de actuală în lumea de faţă. Din revelaţia divină, din teologia patristică şi cea ortodoxă contemporană, vedem că Biserica a existat în veşnicile paradigme dumnezeieşti şi adâncurile fiinţei ei îşi au obârşia în Sfânta Treime. Biserica a luat naştere, ca manifestare exterioară, concretă, socială, din revărsarea iubirii intratrinitare asupra omenirii căzută în păcat. În lumina Sfintei Treimi, se descoperă străfundurile de taină ale fiinţei Bisericii şi mai ales, adevăratul sens al comuniunii şi unităţii tuturor în Hristos. În taina treimică îşi are izvorul şi cea eclesiologică şi universală, în care totul cuprinde partea şi partea cuprinde plinătatea totului – credinciosul singurat putând fi asemenea în sfinţenie cu întreaga Biserică cu care este în unire prin Duhul Sfânt. În epistola către Efeseni, cea mai eclesiologică între toate, Sf. Apostol Pavel arată unele feţe ale lucrării Persoanelor Sfintei Treimi în Biserică. După ce dă mulţimită lui Dumnezeu "Tatăl slavei, pentru darurile Sale cele bogate" (1, 16-19), adaugă că "El a vădit puterea Lui în Iisus Hristos, căruia i-a supus toate şi L-a dat cap Bisericii" (1, 20-23). "Biserica este plinirea Celui care plineşte toate întru toţi" [2].

Privind revărsarea Duhului Sfânt în viaţa individuală a omului creştin, după cruce şi înviere, un alt teolog ortodox, Sergiu Bulgakov spune că în viaţa Bisericii este viaţa Dumnezeiască, care se descoperă în viaţa făpturilor: este îndumnezeirea făpturii prin puterea întrupării şi a coborârii Duhului Sfânt. Această viaţă este o realitate supremă şi sigură pentru toţi cei ce o trăiesc. Ea este o viaţă "duhovnicească" ascunsă în "omul credincios"; este mister, taină…; omul vede, concepe şi cunoaşte aceste lucruri cu ochii săi duhovniceşti. Credinţa este organul acestei cunoaşteri, căci ea este,  după cuvântul Apostolului, "dovedirea lucrurilor nevăzute"; ea ne înalţă pe aripile sale în lumea spiritului, ne face cetăţeni ai lumii cereşti. Viaţa Bisericii este viaţa credinţei; Biserica o cunoaştem prin credinţă, ca o unitate a tuturor oamenilor. Această unitate se arată în iubire [3], raportată la Dumnezeu şi la semeni.

Misterul răscumpărării şi al recapitulării tuturor în Hristos reprezintă fondul cristologic al Bisericii, care este exprimat, în mod deosebit, în viaţa sacramentală, împreună cu caracterul său de obiectivitate absolută. Dar dacă vrem să scoatem în relief un alt aspect al Bisericii, care are un caracter de subiectivitate tot atât de absolut, va trebui să-l fondăm pe iconomia unei alte persoane divine, independente de cea a Fiului întrupat. Astfel am risca să depersonalizăm Biserica, supunând libertatea ipostazelor umane unui fel de determinism sacramental. Din contră, dacă vrem să insistăm asupra părţii subiective, se va pierde, împreună cu noţiunea de trup a lui Hristos, terenul "logic" al Adevărului şi se va ajunge la devierea credinţei "individualiste". Întruparea şi opera răscumpărătoare a lui Hristos, luate separat de iconomia Sfântului Duh, nu pot justifica multiplicitatea personală a Bisericii, tot atât de necesară ca şi unitatea naturală în Hristos. Misterul Cincizecimii este tot atât de important ca şi cel al Răscumpărării [4]. Opera răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos este o condiţie indispensabilă a operei de îndumnezeire a Sfântului Duh care se revarsă în lume prin Biserică. Domnul Însuşi afirmă: "Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins" (Luca 12, 49).

Fiul s-a născut asemenea nouă prin întrupare; noi ne facem asemenea lui prin îndumnezeire, luând parte la dumnezeire prin Duhul Sfânt pe care îl comunică fiecărei persoane umane în parte. Opera răscumpărătoare a Fiului se raportează la natura noastră; opera de îndumnezeire, de actualizare a recapitulării noastre în Hristos, care se face prin Sfântul Duh, se adresează fiecărei persoane în parte. Dar şi răscumpărarea, adică mântuirea obiectivă şi îndumnezeirea, adică mântuirea subiectivă, sunt inseparabile şi de negândit una fără alta, căci ele sunt prezente una în alta – nu sunt în cele din urmă decât o singură iconomie a Sfintei Treimi, împlinită prin cele două Persoane divine, trimise în lume de Tatăl. "Cincizecimea apare astfel ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii" [5]. Sfântul Atanasie spune: "Cuvântul a asumat trupul, pentru ca noi să primim pe Duhul Sfânt. Dumnezeu s-a făcut purtător de trup, pentru ca noi să ne facem purtători de duh, pneumatofori" [6].

Dumnezeu este Unul Singur şi niciodată nu s-ar putea concepe vreuna din cele trei Persoane divine, fie în ea însăşi sau în lucrarea ei, ca despărţită de celelalte două. Atât în existenţa intratrinitară, cât şi în manifestările exterioare sau în actul iconomiei divine, Sfânta Treime lucrează într-o desăvârşită armonie, călăuzindu-se după acelaşi principiu care este iubirea perihoretică. Ea se arată în creaţie şi în orientare spre acelaşi punct al perfecţiunii, a tuturor celor create, inclusiv al omului. Tradiţia şi teologia creştină sunt unanime în afirmarea acestui principiu general.

Primii creştini vedeau intervenţia formală a fiecăreia dintre cele Trei Persoane în toate acţiunile exterioare ale Dumnezeirii. Orientali sau Occidentali, Sfinţii Părinţi au fost tot atât de afirmativi în aceasta, pe cât este în timpul de faţă teologia creştină, în general şi cea ortodoxă, în special. Astfel, Sf. Irineu, pe de o parte, spune că "Duhul pregăteşte pe om pentru Fiul lui Dumnezeu, că Fiul îl conduce la Tatăl şi că Tatăl, în sfârşit, îi dă viaţă veşnică", iar pe de altă parte, precizează chiar în acelaşi capitol că se manifestă întotdeauna acelaşi Dumnezeu unic, "Duhul lucrând, Fiul oferindu-şi slujirea şi Tatăl binevoind pentru ca omul să fie adus la desăvârşire, în vederea mântuirii noastre" [7]. În alt pasaj, Sf. Irineu al Lyonului atribuie fiecăreia din cele Trei Persoane, dar sub un anumit unghi special, acţiunea universală a Dumnezeirii" [8].

Alţi martori ai tradiţiei patristice explică încă şi mai direct această lucrare comună a Persoanelor Sfintei Treimi. Astfel, Sf. Chiril al Ierusalimului explică catehumenilor săi că "iconomia mântuirii noastre, cea care ne vine de la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este indivizibilă şi comună, deoarece Tatăl prin Fiul şi cu Sfântul Duh, dăruieşte totul. Deci darurile nu sunt unele de la Tatăl, altele de la Fiul şi altele încă de la Sfântul Duh. Intr-adevăr, una este mântuirea, una puterea, una credinţa" [9]. Iar Chromaciu de Aquileea spune: "Tatăl nu face nimic nimic fără Fiul şi Duhul, căci lucrarea Tatălui este cea a Fiului şi cea a Fiului este cea a Duhului, este un singur har şi acelaşi, care ne vine de la Sfânta Treime… Acum suntem mântuiţi de către Treime, căci prin Ea am fost zidiţi dintru început" [10]. În mod mai subtil, Sfântul Ambrozie afirmă acţiunea comună a Sfintei Treimi, într-o formulă care deosebeşte implicit pe cele trei Persoane, cu ajutorul utilizării a trei propoziţii diferite: "Omnis creatura, et ex voluntate, et per operationem, et in virtute est Trinitatis" [11]. Totul vine de la Tatăl, prin Fiul şi în Duhul", prin Fiul creează Tatăl lumea, şi îndeplineşte mântuirea şi dacă putem spune cu Sfântul Pavel că şi creştinii există "în Hristos", atunci este vorba de Hristos înviat, devenit "Duh de viaţă dătător" [12].

Întreaga regenerare a omului, deşi este opera lucrării Sfintei Treimi întregi, este totuşi înfăptuită de acţiunea specifică a Duhului Sfânt, care o actualizează prin Biserică. "Căci Sfânta Treime, după cum spune Sf. Leon cel Mare, şi-a repartizat sarcina privitoare la om: Tatăl de a-l crea, Fiul de a-l răscumpăra, iar Duhul Sfânt de a-l sfinţi sau a-l înflăcăra cu focul său. Şi totuşi, dacă Tatăl a creat pe om, este în unire cu Fiul şi Duhul; Fiul l-a răscumpărat în unire cu Tatăl şi cu Duhul; în sfârşit, Duhul îl regenerează şi îl luminează, în unire cu Tatăl şi cu Fiul…" [13].

Această iconomie divină, comună Persoanelor Sfintei Treimi, se numeşte mântuire, răscumpărare, recapitulare, îndumnezeire şi trebuie să aibă loc cu fiecare persoană în parte, în Biserică. Ea va fi desăvârşită în mod deplin în viaţa viitoare, când, după ce toate se vor uni în Hristos, Dumnezeu va deveni totul în toate (1 Cor. 15, 28).

Arhimandrit dr. Chesarie Gheorghescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!