numarul 4, iunie 2003

CUM SE CUVINE ÎNTELEASĂ “DOINA” LUI EMINESCU

Doina lui Eminescu, pe care Octavian Goga o numise cîndva – retoric, fireste – “cea mai categorică evanghelie politică a românismului”¹, tinde să fie receptată astăzi ca o piesă de la periferia creatiei eminesciene, discutabilă atît sub aspect estetic, cît si sub aspect ideologic. Ea ar merita cel mult complezenta noastră (în felul în care o merită, bunăoară, Un răsunet de Andrei Muresanu). Nu lipseste nici punctul de vedere conform căruia Doina ar fi un reflex al nebuniei poetului, avînd în vedere că închegarea ei definitivă s-a produs cu putin înaintea crizei fatale (în vara lui 1883). Aprecierile de felul acesta pornesc, dacă nu de la o inabilă frondă antiromânească, în orice caz de la niste neîntelegeri de principiu.

Mai întîi este vorba, adesea, de o inadecvare a criteriilor estetice. Cu toate că apartine unui autor cult, Doina trebuie judecată după estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit, cu o genială putere de transpunere si sinteză creatoare. Scoasă din acest sistem de referintă, orice discutie asupra ei devine arbitrară si nelegitimă. În al doilea rînd, Doina nu este o scriere ideologică, ci o creatie artistică, fictivă si simbolică, tocmai de aceea ireductibilă la o contingentă istorică precisă. Ea este expresia lirică a necesitătii de conservare a fiintei si identitătii nationale, ceea ce nu constituie o năzuintă politică sau filosofică, ci una ontologică si morală, un ideal care totalizează si transcende fenomenalitatea brută. Citită prost, ea poate părea o profesiune de credintă rasistă. Citită adecvat, ea nu este decît “fictiunea ideală” a posibilei noastre afirmări pe linia si în cadrele neamului. Cît despre invocarea “nebuniei” poetului, aici neadevărul se împleteste cu infamia. Textul nu numai că nu are nici un semn de incoherentă, dar atitudinea lui fundamentală si multe dintre aspectele particulare se regăsesc de-a lungul întregii creatii eminesciene. Doina n-aduce nimic esential nou, ci este doar sinteza ultimă a unei coordonate majore a spiritului eminescian, evidente încă din epoca vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că poezia e cu mult anterioară aparitiei sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară”  a Doinei să se lege de pregătirea serbărilor de la Putna, din 1870-71). Pe de altă parte, există în scrisul lui Eminescu accente lirice la fel de “radicale”, din vremuri în care nu putea fi suspectat de vreo urmă de “nebunie”...

Doina nu este nicidecum o productie o productie inferioară sau marginală, ci, la o analiză atentă, o creatie reprezentativă si testamentară, o capodoperă în genul ei, cel putin în spatiul sensibilitătii românesti, dincolo de popularitatea sau impopularitatea conjunc­turală.

În poezia aceasta, ca si în alte cîteva, geniul lui Eminescu se subsumează subtil geniului folcloric românesc. “Eul” liric se obiectivează, în sensul absorbtiei “sinelui” individual în “sinea lărgită” a neamului său. Vocea lirică devine expresie unanimă si supratemporală de revoltă, durere si nădejde românească. Taina acestei reprezentativităti exemplare – care nu rezultă doar din cutare text, ci si din imaginea globală a operei – au subliniat-o toti comentatorii lui de seamă: “expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), “mai mult un exponent decît un individ” (G. Călinescu), “constiinta noastră mai bună” (C. Noica) etc. (Din păcate, pe fondul trufiei contemporane a “eului”, a disolutiei lui “noi”  fie în aventurile individualismului anarhic, fie în pseudo-comunitarismul mas­se­­lor depersonalizate, virtutea traditională a “personalismului trans-individual” e din ce în ce mai putin înteleasă; de aici dubla criză: a spiritului religios si a spiritului national)².

Nimic nu putea servi mai bine acestui “lirism obiectivat” decît specia traditională a doinei si simplitatea limbii populare, cu neostentative nuante arhaice si regionale. Intuitia artistică a lui Eminescu a selectat formele cele mai adecvate acestui tip de discurs, cu virtuti deopotrivă comprehensive, persuasive si mnemotehnice, indiferent de conditia socială sau intelectuală a receptorului român. Avem aici principala explicatie a popularitătii de odinioară a Doinei eminesciene, precum si a fortei ei mobilizatoare din momentele de tensiune natională (chiar si cei ce, în pripa ratiunii sceptice, tind să o considere “desuetă”, “retrogradă” sau “reactionară”, ajung să se lase purtati, în clipele de euforie comunitară, de vraja sonurilor ei³; e ceva care urcă din adîncurile fiintei etnice, ceva care ne transcende, în mod inefabil, individualitatea si rationalitatea). Poate că nimeni nu s-a priceput mai bine ca Eminescu să pună în vibratie coardele cele mai sensibile ale sufletului românesc, coborînd pînă la rădăcinile “subconstientului” etnic (în sens blagian).

Prin această însusire harismatică este Eminescu nationalist, dincolo de orice conjunctură politică. Doina nu trimite nicidecum spre o agresivitate gregară, cum s-a spus uneori, pariindu-se pe litera textului, ci este cîntecul de veghe al românismului, încununat de o îndrăzneată aspiratie mesianică. Asezat la hotarul dintre doina de jale si doina de haiducie (D. Murărasu si altii au arătat cum versuri întregi din lirica populară au trecut deliberat în textul eminescian), poetul construieste un ansamblu metaforic, o hartă sufletească a românismului, ridicînd concretul la idealitatea alegorică.

“Prostul – îsi nota undeva Eminescu – este cel care ia metafora ad litteram”. Din nefericire, a existat si există încă ispita unei lecturi “prostesti” a Doinei, iar panica unora în fata acestor versuri se explică tocmai prin această “suficientă” a receptării (sesizabilă mai ales la ne-români). Discutînd cazul lui C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Solomono­vici Katz), G. Călinescu scria: “Cînd e vorba de Doină, Gherea, neputînd să se smulgă din conditia lui de străin si să înteleagă valoarea strict fictivă pe care noi o atribuim poeziei, găseste că Eminescu «a dat doinei un continut absolut fals» [...] Însă dacă Doina e continutistic xenofobă, ca poezie ea depăseste orice tendintă si exprimă numai aspiratia spre o formă de stat fabuloasă [...] Doina simbolizează tocmai idealul natiunii”⁴. Iar D. Murărasu adaugă, în felul său mai didactic: “În poeziile lui Eminescu nu avem a face cu nationalismul militant, cu un nationalism care să aibă scopul de a determina atitudini ori fapte sociale, ci cu nationalismul-emotie, care se dezlăntuie cu toată forta si se topeste întreg în sufletul poetului creator [...] Numai în planul ideal al poeziei Eminescu putea să-si găsească destinderea sufletească...”⁵ 

Este o naivitate să cauti cu obstinatie în Doină imediatul istoric, politic sau geografic. Denumirile de rîuri, localităti sau provincii devin aici metafore ale unui spatiu sufletesc; “străinul” (“muscal” sau de altă origine), “neagra străinătate”, desemnează în plan metaforic orice primejdie de anulare sau pervertire a identitătii nationale, fie ea prezentă, trecută sau viitoare; “drumul-de-fier” nu este atît o aluzie la afacerea Stroussberg, cît un simbol al civilizatiei materiale care tinde să ne otrăvească, în numele “utilitarismului”, fiinta moral-spirituală (“Toate cîntecele pier”), problemă care nu este numai a “românului” (“crestinului”), ci a omului traditional în genere; “Codrul – frate cu Românul” trimite la viziunea de origine traditională a “etnosferei”, evidentiată si în Scrisoarea III (“... rîul, ramul/ Mi-e prieten numai mie...”); blestemul (“Cine-au îndrăgit străinii...”) devine expresie metaforică a revoltei interioare si rechizitoriu liric al trădării de sine; în fine, invocarea retorică a lui Stefan cel Mare (în Scrisoarea III fusese invocat Vlad-Tepes) trimite spre un ideal mesianic proiectat într-un viitor nedefinit, expresie ultimă a unui îndelungat cumul mistic al devenirii istorice a neamului.

Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mîntuirii”, văzută ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia făptuirii omenesti si harul dumnezeiesc care proniază lumea (“Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ti mîntui neamul tău!”). Această salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o desăvîrsită unitate de credintă si actiune (împotriva tuturor “dusmăniilor”, fizice si metafizice), angajînd atît omul (“Ai s-aduni Moldova toată”), cît si elementele Firii (“Îti vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic si organic” al sensibilitătii răsăritene (ce a trecut si-n teoria eliadiană a “crestinismului cosmic”). În subtext se simte o critică implicită a “lenei” si “resemnării” românesti, iar cutare pagină din publicistica poetului ne poate înlesni, credem, întelegerea simbolului mesianic al Doinei: “Bietul Stefan Voievod! El stia să facă fărîme pe turci, tătari, lesi si unguri, stia nitică slavonească, avuseîses mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar si din cînd în cînd tăia capul vreunui boier ori nasul vreunui print tătăresc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia pantirilor si dărăbanilor locuri bune pentru păsunatul hergheliilor de cai moldovenesti, a turmelor de oi si de vite albe, făcea mănăstiri si biserici, si apoi iar bătea turcii, si iar descăleca tîrguri, si iar se însura, pînă ce si-au închis ochii în cetate la Suceava si l-au îngropat cu cinste în mănăstirea Putnei. Ce-si bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai nostri, ce stia el de subtietura de minte din vremea de astăzi?”⁶. (Să nu uităm că Doina, în versiunea ajunsă pînă la noi, fusese destinată initial să fie citită la dezvelirea statuii lui Stefan – 5 iunie 1883 – de la Iasi!)

Eminescu era potrivnic idealismului prost si indiferentismului national, întelegînd să opună, la modul romantic, cum a făcut-o în atîtea alte rînduri, icoana eroică a trecutului unui prezent decăzut si debusolat. Nostalgiile lui patriarhale – cu acel reper poetic-conventional al “anului 1400”, cu viziunea “Daciei ideale” sau a raiului codrenesc al “Tării de Sus” (“Săracă tară de sus,/ Toată faima ti s-a dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai;/ Împrejur cresteau pustii,/ Se surpau împărătii,/ Neamurile-mbătrîneau,/ Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi cresteau...”) – nu erau atît o formă de conservatorism arhaizant, ci expresia poetică a nevoii de puritate si rezistentă natională. “Sănătoasa barbarie” (al cărei reflex se simte si-n versurile Doinei) nu reprezintă formula unei simple exaltări paseiste, ci o invitatie ocolită la un realism constructiv, pe linia traditiei nationale; ea nu trebuie înteleasă “prosteste”, ca expresie retrogradă a sălbăticiei, ci ca formulă a echilibrului si vitalitătii etnice – temei firesc al oricărei afirmări si “mîntuiri” viitoare.

Prin Traditie spre Mîntuire – iată sensul ultim al Doinei si al eminescianismului în genere. Dar nu este oare acesta un adevăr... universal?

Razvan Codrescu