Elitele politice românesti în perioada de tranzitie

Într-un eseu asupra revolutiilor petrecute în Europa Centrala si de Est, Ralf Dahrendorf face o distinctie importanta între ”politica constitutionala” - care reprezinta cadrul ordinii sociale, contractul social si formele sale institutionale - si “politica normala” - care se refera la distictiile dictate de interese si alte preferinte în cadrul respectiv. “In probleme de politica constitutionala exista doua cai, sau mai bine spus, nu exista decât doua cai: societatea deschisa si societatea închisa, în vreme ce în politica normala pot fi oferite o suta de optiuni”, spune Dahrendorf. Prin urmare, daca la nivelul politicii constitutionale societatile tocmai iesite de sub jugul totalitarismului rosu si-au exprimat optiunea pentru democratie, la nivelul politicii normale, constructia unui regim democratic este strâns legata de capitalul social existent si de capacitatea de a gestiona crizele economice si sociale generate de lunga perioada de dictatura comunista. În acest context, chiar daca de cele mai multe ori democratia este prezentata drept un regim eminamente al maselor, este esential sa întelegem rolul determinant pe care elitele nationale îl joaca în constructia noilor democratii. Elitele trebuie sa-si asume responsabilitatile si sa accepte datoriile cu care au fost investite de catre societate.

Dupa cum bine arata Juan J. Liny si Alfred Stepan, ”o tranzitie este completa când avem un suficient acord asupra procedurilor politice care genereaza un guvern ales, când un guvern vine la guvernare ca urmare a unui vot popular liber, când acest guvern are de facto autoritatea de a genera noi politici si când executivul, legislativul si puterea judecatoreasca produse de noua democratie nu trebuie sa împarta puterea cu alte institutii de jure”. Asadar, numai când aceste conditii minimale vor fi îndeplinite vom putea vorbi de sfârsitul tranzitiei si de începutul consolidarii democratice.

România a refacut în anii '90, pattern-ul transformarii sale dintr-o tara subdezvoltata, agrara si periferica într-una dezvoltata, urbanizata si europeana - proces care a început la mijlocul secolului al XIX-lea si ale carui efecte au durat pâna la instaurarea fortata a comunismului în 1948. Pana dupa primul razboi mondial, statul a fost agentul principal al schimbarii, burghezia româna fiind doar partial fructul societatii civile. Pilonul central al constructiei noii societati l-a constituit birocratia, care, împreuna cu “potentatii zilei”, a statuat o alianta care a detinut controlul tuturor resurselor si mecanismelor de decizie. Societatea civila s-a dezvoltat încet si în limite reduse în aceste conditii atipice, având un sprijin minim din partea burgheziei.

p Dupa 1990, acest proces a fost reluat aproape în aceeasi parametrii. Societatea civila este constatnt constrânsa de catre stat în încercarile ei de a se dezvolta. Noii “capitalisti”, care ar trebui sa constituie agentul dinamic al limitarii puterii birocratiei, supravietiuesc numai în masura în care reusesc sa profite de accesul la resursele gestionate de birocratia de stat. Din instinct de conservare, birocratia se apara împotriva aparitiei unor noi centre de putere. Faptul ca resursele si distribuirea lor se afla sub controlul statului, deci al birocratiei, conduce la dependenta economica a noilor “capitalisti”. Profitând de acest cerc vicios, statul si birocratia care îl serveste s-au autonomizat în raport cu societatea, pretinzând astfel întâietatea în raport cu proprii sai cetateni si prezentându-se pe sine ca aparatorul legitim al intereselor societatii, dar asumându-si acest rol numai în raport cu propria sa clientela.

Puterea, la cheremul politiei politice

Spre deosebire de celelalte tari postcomuniste si din punctul de vedere al structurii economice dupa '89, in România se prezinta o situatie de decalaj. Aceasta situatie deriva din diferenta de natura a regimului comunist românesc în raport cu sistemele politice similare din Ungaria, Cehia sau Polonia. Dificultatile economice crescânde cu care s-au confruntat regimurile comuniste au generat adoptarea unor solutii diferite. In timp ce în România s-a produs o concentrare excesiva a deciziilor în mâna unui numar redus de persoane, nomenklatura altor tari din blocul comunist a ales solutia unei descentralizari, a limitarii rolului statului în economie, tolerând existenta unei economii paralele care raspundea unor cerinte specifice pe care economia de comanda nu putea sa le satisfaca. Masuri care au permis în aceste tari formarea unei paturi situate la periferia sistemului, care se bucura de o oarecare autonomie economica. Astfel, în Ungaria, Cehia si Polonia structurarea puterii economice a creat conditii mai favorabile tranzitiei economice.

Vladimir Tismaneanu considera ca structurile reale ale puterii sunt “cele care detin monopolul informatiilor politice”. Prima si cea mai importanta dintre acestea in Romania este cea a fostei politii politice, a fostei Securitati, incluzând aici si serviciile de informatii ale armatei, care continua sa joace un rol deosebit de important la nivelul deciziei politice. Timp de aproape jumatate de veac România a fost un stat politienesc, ceea ce face ca disparitia monopolului asupra proprietatii sa fie o conditie necesara dar insuficienta pentru procesul de transformare democratica. O schimbare democratica profunda, reala a societatii românesti nu poate avea loc decât prin disparitia mecanismelor specifice statului politienesc, care, iata, la peste doisprezece ani de la Revolutia româna, înca isi manifesta pregnant existenta. Chiar daca alegerile din 1996 si 2000 au marcat pasi importanti din punct de vedere procedural, din punctul de vedere al institutirii unui regim democratic, este evident ca puterea politica, indiferent de denumirea sa - PDSR, CDR sau PSD -, nu a reusit sa se desprinda de influenta serviciilor de informatii.

Cea de a doua structura este reprezentata de cei care dispun de acces la deciziile politice guvernamentale.

Structurile de putere

Datorita pozitiei de monopol pe care statul postcomunist o detine asupra proprietatii, procesul de transformare democratica are un caracter eminamente politic, factorul politic fiind determinant în raport cu cel economic, ceea ce a facut ca numai cei aflati în vârful piramidei economice create în timpul regimului comunist - care formeaza, în opinia noastra, a treia structura decizionala – sa-si poata manifesta influenta asupra deciziilor politice. În aceasta categorie îi încadram pe “marii capitalisti”, “directocratia” mostenita de la regimul comunist si cei care au acces la influentarea pârghiilor financiar-bancare. Bineînteles ca influenta acestora asupra factorului politic variaza în timp, dar tendinta generala a fost aceea a unei cresteri progresive si de coabitare a intereselor sale cu birocratia guvernamentala si clasa politica. Reunirea acestor interese s-a facut printr-o miscare de dublu sens, prin apropierea politicienilor de cercurile de afaceri si a oamenilor de afaceri de institutiile politice, partide politice în principal.

O a patra structura este reprezentata de mass-media, a carei influenta a crescut treptat o data cu dezvoltarea unor trusturi (companii de presa) private, în special televiziunea si radiourile, care în timp au reusit sa sparga monopolul informarii detinut de televiziunea si radiodifuziunea nationale. Prin intermediul acestor canale comunicationale au reusit sa se impuna/ au fost impusi o serie de lideri de opinie care detin un puternic potential de influenta atât asupra opiniei publice, cât si asupra guvernamântului.

Alexandru Boer