numarul 4, iunie 2003

În cultură, regele a murit. Unde este regele?

În vara lui 1880, Eminescu polemiza, în articolele sale din Timpul cu Emil Costinescu, fost ministru si om politic liberal, care sustinea că învătământul românesc al vremii se află în impas (cât de veche e criza din învătământ?) din cauza “scoalelor de greceste si latineste”. Cultura clasică devenea cultura limbilor moarte, piedică în calea unui învătământ real, adică exact. Iată că acum mai bine de un secol începuse deja războiul între disciplinele umaniste si cele reale si apăruseră primii avocati ai învătământului modern, acela în care stiintele naturii si cele exacte precumpănesc asupra celor umane. Si cum ar fi altfel, de vreme ce realitatea începuse a fi percepută în cifre si formule, iar cultura însemna putinta de a socoti si măsura? În buna traditie si dulcele stil clasic, poetul pledează pentru păstrarea culturii clasice în scoli, căci, spune el, ea “are calitatea determinată de a creste, ea este în esentă educativă”, iar deprinderea limbilor vechi nu înseamnă a memora cuvinte moarte, ci “a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnantă si frumusete a antichitătii”. Cultura greacă sau latină, departe de a fi anacronice, sunt singurele repere reale, adică statornice, ale gândirii, al cărei efort de a le pătrunde este asemenea unui pelerinaj în locurile de bastină. Este, totusi, la fel de adevărat că nu oricine le poate deprinde, după cum nu orice venetic răspunde chemării obârsiei. În vremurile antichitătii maiestuoase, aristocrati erau numai cei care dovedeau că pot mentine cultul divinitătilor casei si pământului prin continuitatea stirpei lor. Cei buni nu erau proprietari vanitosi ce dispuneau liberi de bunurile lor, ci tocmai oameni supusi păstrării proprietătii sacre a locului care li se dăduse în seamă de strămosi. La fel, greaca si romana nu sunt limbi accesibile tuturor spiritelor, ci numai celor ce se dovedesc demne de a se întoarce la întelepciunea initială, de a o păstra si păzi.

Eminescu localiza această aristocratie culturală între cei care formează spiritul public: cărturari, juristi, cler. “Celelalte clase, spunea el, se pot într-adevăr dispensa de cunostinta antichitătii – căci dezvoltarea limbii nationale, stăpânită fiind din sferele superioare de acelasi spirit de adevăr si bine pe care-l are antichitatea, va fi un instrument destul de bun pentru dezvoltarea inteligentei lor.” Dezvoltarea inteligentei acestor clase inferioare din punctul de vedere al participării lor la edificarea spiritului public (iată o bună definire a elitei) vizează câstigul, aplicarea cunostintelor în scopul obtinerii unui profit. Aristocratia spirituală este cea care, departe de urmărirea vreunui interes personal, impune în spatiul public generalitatea ideilor clasice de bine, frumos, drept. Nobilul profit al acestor privilegiati ai culturii clasice este natura morală a societătii.

Realismul societătii conventionale

Astăzi, la mare distantă de momentul ideii eminesciene a eficientei eminamente sociale a culturii clasice, aceasta a devenit nu numai literă morată, ci chiar piesă de muzeu. Putinii eruditi care mai există printre intelectualii moderni îsi strecoară studiile, pretăluite cu zgârcenie de negustorii de carte, în speranta unui dialog, cât de firav, cu un public tot mai îndepărtat de morala socială. Locul acesteia l-au luat mecanismele schimbului, încât însusi învătământul este supus, în zilele noastre, poruncilor pietei. Conducătorii de scoli, de universităti, se îngrijesc ca studentii să nu risipească timpul de studiu cu prea multă teorie si nicidecum, Doamne fereste!, cu exponatele muzeistice ale culturii antice. Învătarea înseamnă deprinderea unor tehnici, iar învătământul real este cel care îi găseste loc de muncă si o retributie cât mai solidă absolventului. De fapt, această asa-zisă realitate în care îsi caută legitimitate noua cultură aplicativă este doar pelicula pe care noua ordine economică o asează peste lume. Cât de real este un contract, un salariu, un cont în bancă? Sociologii care au puterea de a se mai sustrage gândirii contabile asupra societătii avertizează asupra puterii pur formale a acestor manifestări conventionale. Ele dispar imediat ce conventia se rupe. O simplă vointă individuală, plasată în afara acestei ordini virtuale are, de fapt, forta de a bulversa destinele a mii si milioane de oameni.

Adevăratele instante de moralizare a vietii sociale, cele care există în afara si independent de vointele individuale si de conventii sunt ignorate, desi nu pot fi anulate. Marile idei, binele, frumosul si adevărul nu au dispărut, nici măcar nu s-au restras în fata agresivitătii matematice a calculelor de interese. Dar este, totusi, nevoie, de o nouă aristocratie care să le revendice, ba chiar să le ia în stăpânire si să le impună, în numele fidelitătii fată de vechile crezuri ale celor dintâi care le-au păzit. Este nevoie, cu alte cuvinte, de o aristocratie culturală reală, de scoli si dascăli care să insufle tinerele suflete cu orgoliul vechilor descendente spirituale si să demaste minciuna realismului unei societăti formale. Transformarea universitătilor în scoli de meserii, a profesorilor în trainer-i plătiti trebuie combătută prin revenirea la cultura clasică. Noua elită va exista numai separată de plebea instruită, în mod realist, în manipularea computerelor si negocierea salariilor.

Cultura clasică este un lux ce-si asteaptă aristocratia

 Tot Eminescu amintea despre împărtirea pe care Hasdeu o făcuse în cultura scolară a românilor: prima etapă era cea teocratică, a învătământului mănăstiresc; cea de a doua era faza aristocratică, în care scoala era un lux rezervat claselor superioare; cea de a treia, în sfârsit, era faza democratică, adică deschiderea învătământului spre toate categoriile, în forma sa publică si gratuită. Efectele sociale ale democratizării culturii s-au dovedit însă dezastruoase pentru cultură însăsi. Accesibilizarea cunoasterii a dus la trivializarea ideii de cunoastere. “(…) activitatea intelectuală a generatiei actuale pare a se mistui în singura directie a câstigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influentei morale pe care le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă si cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranti la functiuni, iată ce a scos la lumină învătământul democratic.” (M. Eminescu, Timpul, 1880) Demagogia morală a sfârsitului de secol trecut este înlocuită astăzi cu demagogia cresterii nivelului de trai. Civilizatia pare conditionată de abandonarea culturii aristocratice în favoarea îndemânării în manevrarea masinii. Imperativul utilitătii riscă să ne plaseze într-o stare de amoralitate apropiată de cea naturală. Pentru a ne reapropia de spirit, pentru a ne reaminti vârstă de aur când sedeam la masă cu zeii, sunt asteptati noii profeti ai clasicismului.

Corina Bistriceanu