|
Rolul elitelor
Întelegerea societatii ca fiind împartita în clase confera uneia dintre acestea primatul axiologic. Elitele au o pozitie privilegiata în raport cu masele, dar aceasta nu se datoreaza calitatilor si performantelor. Astfel, elita se transforma în nomenklatura. Patrunderea în elita societatii începe sa fie conditionata de originea sociala, de apartenenta politica si alte asemenea criterii. Lipsa criteriilor de natura calitativa si inexistenta pârghiilor democratice lipseste acest tip de elita de sansa primenirii. Ea devine un sistem închis, iar singurele schimbari posibile sunt între membrii elitei, printr-o surda lupta pentru putere. Ea se osifica, îmbatrâneste si devine o amenintare pentru societate. O întelegere a societatii prin prisma solidaritatii si a subsidiaritatii dezvolta elita sub aspect calitativ, al performantelor personale. Elita devine astfel un sistem deschis, unde accesul se face prin valorificarea propriilor însusiri si prin pretuirea însusirilor celorlalti. Elita este înteleasa sub diferitele sale forme de preeminenta în societate: politica, intelectuala, economica, culturala. Statul de drept si egalitatea de sanse permit legitimarea si primenirea elitelor. Nu trebuie însa confundata elita cu persoanele care capata recunoastere într-un anumit domeniu. Elitele, în sensul stiintei politice, sunt cele care prin puterea, banii sau informatiile pe care le detin, pot influenta agenda publica. Ele exercita aceste atributii într-o forma institutionalizata, în mod sistematic si periodic. Exista opinii care considera ca teoriei stratificarii sociale pe clase i se pot opune teoriile bazate pe elite. Acest experiment a mai fost încercat si esecul stârnit de ideologiile fasciste l-a îndepartat din dezbaterea publica. Definirea elitei este importanta în adoptarea unei atitudini cu privire la rolul acesteia. De la bun început trebuie sa spunem ca Dreapta româneasca nu are o viziune unidimensionala asupra elitelor. O astfel de viziune unidimensionala a profesat, de pilda, marxismul. Marxismul a socotit ca stratificarea sociala si, indirect, structurarea elitelor se face folosind drept criteriu proprietatea. Consecinta acestei abordari a fost extrem de daunatoare. Singura modalitate prin care marxismul a cautat împacarea acestor contradictii a fost aceea în care, odata comunismul ajuns la putere, a înlocuit o viziune unidimensionala cu alta. De la abordarea unidimensionala a stratificarii pe criteriul proprietatii a trecut la o alta, bazata pe întelegerea elitelor exclusiv prin accesul la putere. În acest fel, marxismul a trecut dintr-o extrema în cealalta, efectul fiind dezastruos în ceea ce priveste întelegerea rolului proprietatii. Semnificatia proprietatii a fost aneantizata, comunismul fiind o forma de negare a proprietatii private si a rolului sau social. Întelegerea gresita a sensului real al elitelor si desprinderea lor completa de alte criterii de stratificare decât exercitiul strict al puterii a fost una dintre cauzele colapsului comunist si declansarii, în anii ‘50, a unui adevarat masacru îndreptat împotriva elitelor structurate organic. Viziunea noastra despre elite presupune o perspectiva tridimensionala, rezultând din interactiunea a trei grupe de factori: cei legati de rolul economic în societate, cei legati de rolul politic (apartenenta la grupuri si partide politice) si cel care tine de pozitia culturala, de prestigiul personal. Într-un alt plan, aceste directii corespund celor trei instrumente necesare pentru exercitarea puterii: puterea politica, banul si informatia. Superioritatea culturala se subsumeaza celei de-a treia, fiind o consecinta a detinerii unei cantitati (sau calitati) mai mari de informatie si a abilitatii de a o fructifica si de a o transmite. Aceasta definire a elitelor este legata de o anumita viziune despre valoare. O anumita structura a elitelor este rezultatul unui anumit mod de a structura valorile într-un sistem general, la un moment dat[1]. În acest fel, elita nu trebuie asimilata cu birocratia, care poate face parte, prin vârfurile sale, din elita. Cu cât sfera de cuprindere a elitelor este mai larga decât cea a birocratiei, cu atât societatea respectiva este mai departe de totalitarism si mai aproape de o democratie consolidata. Birocratia nu trebuie înteleasa numai în sens peiorativ, ca exces administrativ. În sensul ei functional, birocratia este o forma de organizare a structurilor institutionale oficiale. Elitele nebirocratice sunt cele care reprezinta societatea civila si care pot asigura o reprezentare mai profunda a societatii si a sistemului sau de valori, care nu se poate reduce decât cu pretul totalitarismului la cel promovat de structura de putere politica[2]. Birocratizarea elitelor constituie un pericol la adresa democratiei. Ea nu trebuie confundata cu aristocratizarea elitelor, desi efectele sunt la fel de daunatoare fata de caracterul deschis al unei societati. Birocratizarea elitelor este tipica pentru statul totalitar. Acest proces începe sa devina astazi evident, atunci când societatea civila nu este capabila sa-si creeze propriile elite, altele decât cele care sunt legate de structurile politice ale statului[3]. Definirea elitelor ca o rezultanta pluridimensionala a stratificarii sociale prezinta nu numai o semnificatie de natura teoretica, dar si una practica, ce tine de evolutia procesului democratic. În genere, acceptiunea unidimensionala a elitei, fie prin aparteneta la o clasa sociala, fie prin apartenenta la o structura politica, fie prin apartenenta la o structura etnica, confesionala sau de alta natura, este daunatoare, închide cercul elitei, o face agresiva fata de mase si subrezeste legitimitatea puterii pe care o exercita[4]. Elita este rezultatul unui proces îndelungat. Atunci când ea este rezultatul unei evolutii interne a natiunii, în plan politic, economic si cultural, dezvoltarea ei se face pe o cale organica. Aceasta permite o raportare substantial consensuala a elitelor. În situatia în care aceasta evolutie este oprita printr-o fractura, fie ca este vorba de o revolutie interna, fie de o interventie straina, atunci elita îsi pierde caracterul pluridimensional si se centreaza exclusiv în zona puterii politice. Elita devine nomenklatura. Acesta este procesul care a avut loc în România postbelica. Dimensiunea economica si culturala a elitelor a fost practic anihilata. Elitele au avut o raportare ideologica unica[5]. Exista opinia potrivit careia în România dreapta nu are înca un larg ecou datorita faptului ca masele o resping. Nu e adevarat. Problema de fond, în ceea ce priveste ascensiunea dreptei, nu este cea legata de refuzul maselor, ci de refuzul elitelor actuale. Cu adevarat ostile dreptei sunt elitele, nu masele. Structura elitelor actuale, politice, economice, culturale arata limpede ca ele apartin, de fapt, sistemului socialist. În acest fel se poate argumenta fondul restaurationist al evolutiilor politice din România. Faptul ca în România nu a avut loc o primenire a elitei este consecinta faptului ca transformarile necesare ale tranzitiei nu s-au produs. Lipsite de criteriul performantei, elitele din România, îndeosebi cele politice si cele economice, sunt deosebit de vulnerabile. Nu numai fata de posibilii candidati, dar si fata de propriul popor. Acesta este motivul pentru care ele creeaza obstacole diferite pentru accesul în cercurile elitiste. Actualele elite din România sunt înlantuite prin retele clientelare, desi aparent ele se disputa, negându-si una alteia legitimitatea. Lideri politici, magnati economici, personalitati culturale care depind institutional sau financiar unii de altii se sustin reciproc. Desi fenomenul nu a capatat înca amploare, exista deja o forma de apartenenta la elita ca un drept mostenit. Numerosi reprezentanti ai actualelor elite sunt descendenti ai elitelor anilor ‘50 sau ‘60. Din pacate aceasta aristocratie proletara în formare are doar vanitatile nu si virtutile aristocratice. Daca ar fi sa folosim o sintagma pentru acest proces, nu “aristocratizare” a elitelor comuniste ar fi termenul cel mai potrivit, ci acela de “îmburghezire”. Veleitatile aristocratice ale acestor elite sfârsesc, în mod lamentabil, printr-un comportament de vechil. Ele vad România ca pe o mosie care trebuie fructificata si nu ca pe o natiune care trebuie sa-si regaseasca demnitatea. Partidele politice îsi hranesc suportul financiar care, la rândul sau, în urma facilitatilor oneroase, sustine partidele politice. Ceea ce este mai trist e faptul ca acest clientelism a depasit granitele de partid, înfratind liderii politici, indiferent de ce parte sunt. Ceea ce s-a petrecut dupa 1996 este un trist exemplu. Stânga socialista si-a construit, practic, în perioada 1990-1996, propria opozitie. O buna parte dintre liderii taranisti sau liberali au intrat în relatii de afaceri cu sustinatorii puterii, au avut acces la anumite facilitati. Altii au ocupat functii importante în banci, în societati de investitii financiare, în consilii de administratie sau în institutii academice. În clipa venirii la putere, aceste persoane au avut o atitudine neobisnuit de îngaduitoare cu PDSR, de la protejarea sustinatorilor financiari si pâna la accesul la diverse functii de importanta strategica. În aceasta perioada – asadar aflându-se în opozitie! – PDSR a preluat controlul asupra principalelor asociatii patronale, si-a extins controlul asupra sistemului Camerelor de Industrie, Comert si Agricultura, asupra sindicatelor, asupra televiziunii nationale, asupra celor mai importante televiziuni, posturi de radio si publicatii, asupra unor institutii financiare. Pentru stânga socialista perioada de opozitie a fost mai degraba un cantonament, o perioada de refacere pentru a prelua puterea cu mai multa vigoare. Acest pericol, de simbioza a elitei, este cu atât mai amenintator acum. Pericolul ca stânga socialista sa-si confectioneze propria opozitie este iminent. Opozitia, parlamentara sau extraparlamentara, este deosebit de concilianta cu actuala putere, daca nu are chiar întelegeri politice cu aceasta. Politizarea sau timorarea elitelor este o situatie grava. Dupa ce o lunga perioada de timp a fost oarecum edulcorat, acest proces se desfasoara astazi pe fata în România. E trist ca, prin ambitiile lor, elitele sunt atât de vulnerabile. Se creeaza astfel o situatie de complicitate, evidenta, de altminteri, în ultimii ani. Aceasta complicitate a clasei politice îndeparteaza sansa modernizarii tarii noastre. Imobilismul si clientelismul elitelor este una dintre cele mai grave probleme ale tranzitiei românesti. Diferentele dintre totalitarism si democratie se regasesc si în modul de structurare a elitelor. În totalitarismul comunist, pe fundalul destructurarii proprietatii private si a egalitarismului, elitele erau unificate. Ele erau centrate în jurul unui singur centru de putere si erau purtatoare ale acelorasi principii si valori (mai bine zis non-valori). Într-o societate democratica, în mod firesc, elitele sunt divizate. Pericolul reunificarii elitelor este real si poate deveni un obstacol important în calea democratizarii. Unul din motivele pentru care ideologia dreptei este respinsa de marea majoritate a elitelor din România se explica tocmai prin faptul ca aparitia dreptei împiedica acest proces de unificare, caruia noi i-am spus, având în vedere interesele care o genereaza, complicitate. Lipsa mecanismelor de primenire a elitelor si inexistenta unei reale rotatii în ceea ce priveste grupurile de lideri care sa exercite functiile publice importante este unul din argumentele care pledeaza pentru fragilitatea democratiei românesti. În egala masura cu situatia maselor largi, situatia elitelor este în masura sa sugereze esecul de pâna acum al tranzitiei din România. Dreapta are de înfruntat, asadar, nu indiferenta sau neîncrederea maselor, ci ostilitatea acestei elite[6]. Dreapta constituie o amenintare pentru acest tip de establishment din mai multe considerente:
Varujan Vosganian [1] În această privinţă, una dintre cele mai complete lucrări este, fără îndoială, Filosofia culturii şi teoria valorilor, a lui Tudor Vianu. În structurarea valorilor, Tudor Vianu deosebeşte următoarele categorii de valori: economică, vitală (însuşirile corporale), juridică, politică, teoretică (fundamentală), estetică, morală şi religioasă (Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp 92-125). [2] În această privinţă, definiţia pe care Max Weber o dă birocraţiei ne este de un real folos. Iată care sunt, în opinia sa, caracteristicile birocraţiei: 1. Este principiul domeniilor jurisdicţionale oficiale şi fixate şi care este reglementat prin legi sau acte administrative. Activităţile birocratice sunt socotite obligaţii oficiale şi sunt îndeplinite de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. 2. Birocraţia presupune un sistem ierarhic, în care nivelele superioare au obligaţia supravegherii celor inferioare. 3. Managementul este bazat pe documente scrise (dosare), pe reguli stabile şi pe competenţă. Vezi C. Wright Mills, H.H. Gerth, op.cit., pp.196-198. [3] Max Weber atrăgea atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă birocraţia pentru democraţie. Socotind-o inerentă unei societăţi democratice, Weber socotea, analizând situaţia din Rusia, că între interesele birocraţiei şi cele ale democraţiei pot apărea conflicte. În acest sens trebuie interpretată şi “legea de fier a oligariei” enunţată de Robert Michels. Socialismul, în acest context, apare ca o “dictatură a birocraţiei”. [4] Iată o definiţie care poate fi acoperitoare, în sensul pe care îl dăm noi elitelor: “…elitele se constituie din acele persoane care, datorită poziţiei lor strategice în organizaţii puternice, sunt capabile să influenţeze evoluţia politică la nivel naţional, într-un mod regulat şi substanţial. Elitele reprezintă principalii agenţi de decizie în organizaţii politice, guvernamentale, economice, militare, profesionale, de comunicaţii, culturale etc., cele mai mari şi mai bogate resurse dintr-o societate…şi trebuie să posede o autoritate recunoscută în faţa unui sector organizat al societăţii” (Michael Burton, Richard Gunther, John Higley, “Transformarea elitelor şi regimurile democratice” în Polis, nr.4/1995, pp.59-60). [5] Pornind de la structura şi tipologia elitelor, George Tibil deosebeşte trei tipuri de structuri ale elitei naţionale: a) tipul de elite “neunificate”, preponderent în zonele din afara spaţiului occidental; b) tipul de elite “unificate ideologic” – în statele comuniste, fasciste şi tehnocratice; c) tipul de elite “unificate consensual”, în cele mai multe societăţi occidentale contemporane (George Tibil, “Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României”, în Polis, nr.4/1995, p.90). [6] Acelaşi lucru îl observa Teodor Baconsky încă în 1996: “Deocamdată, dreapta nu poate fi reinventată în România din trei pricini: supravieţuirea stângii bolşevice sub etichete populiste care şi-au dovedit eficienţa, puseul libertar al masselor stricto sensu «dez-lănţuite» şi pauperizarea elitelor intelectuale ignorate de noua plutocraţie” (Teodor Baconsky, “Dreapta” în Dilema, nr.197/18-24 octombrie 1996). [7] Potrivit lui Karl R. Popper, spre deosebire de societăţile închise, societăţile deschise dispun de instituţii care fac ca transferul de putere să se facă fără vărsare de sânge. [8] Această idee o găsim la José Ortega y Gasset. El socoteşte asumarea responsabilităţii ca principala dimensiune ce separă elitele de mase: “Când se vorbeşte despre «minorităţi de elită», oamenii de rea credinţă au obiceiul de a denatura înţelesul acestei expresii, făcându-se că nu ştiu că individul de elită nu este preţiosul care se crede superior celorlalţi, ci cel care este mai exigent cu sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu ajung să se realizeze în el. Este neîndoielnic că împărţirea cea mai radicală care se poate face în sânul umanităţii este delimitarea a două clase de indivizi: cei care cer mult de la ei înşişi şi îşi îngrămădesc unele peste altele dificultăţi şi îndatoriri şi cei care nu cer nimic deosebit de la ei înşişi, cei pentru care a trăi înseamnă a fi în orice clipă ceea ce sunt deja, fără vreun efort de autoperfecţionare, plutind ca nişte geamanduri în derivă” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.45). |
