Alegerile - fetişul meschin al democraţiei

Alegerile locale care au avut loc pe 6 iunie, cu tot cu preambulul lor de campanie electorală, ar putea fi considerate de analiştii politici dâmboviţeni "un test" al democraţiei. Eventual, un nou test. În realitate, ceea ce s-a întâmplat cu ocazia acestor alegeri nu reprezintă decât semnul impasului total, al colapsului generalizat în care a intrat viaţa politică autohtonă. Aceste alegeri sunt realmente o ruşine naţională. Să nu fim acuzaţi de exagerare! Vom încerca, pe scurt, să ne explicăm.

În primul rând, cine a avut curiozitatea (şi nervii!) să asculte şi să vadă programele candidaţilor, dimpreună cu susţinătorii lor, nu se poate să nu-şi fi dat seama că, dincolo de grija mimată faţă de cetăţeni, dincolo de preocuparea brusc descoperită faţă de problemele gospodăreşti ale unor candidaţi care erau vedete, mame, taţi, ziariste, respectiv ziarişti, afaceriste sau afacerişti şi orice altceva, numai bune de primăriţe (primari) nu, deci dincolo de aceste confetti electorale se ascundea ameninţătoare, tulburătoare, monstruoasă chiar, umbra interesului de partid. Umbră care a plutit chiar deasupra frunţii senine a diplomatului Geoană, chiar deasupra ochilor extrem de mobili ai lui Corleone-Dragomir (cel care mai ales nu tace, căci nu se ştie dacă face - de altfel, singur a explicat că nu are proiecte reale pentru Bucureşti, în afară de stârpirea mafiei din Primărie), deasupra rictusului cam blazat, cu vagi accente de mizantropie al lui Ciuvică (cel care intră în acţiune, de parcă ar fi într-un film de aventuri), în fine, deasupra zâmbetului mult prea deschis al "doamnei Oriflame", sau chiar al cheliei marinăreşti a actualului primar. S-a spus despre votul acesta că va fi unul politic. Nu e sigur dacă a fost aşa, dar e sigur că actorii principali au fost partidele politice. În orice caz, fără un mare partid, gospodarii tuturor oraşelor (deşi noi ne referim aici mai ales la Bucureşti) n-ar fi avut nici o şansă să fie cunoscuţi de cetăţeni. Întrebarea care apare este următoarea: cât de profitabilă este această tentinţă de "partificare" a alegerilor locale? Unde va duce ea? Dacă votul pentru salubrizare sau asfaltare trebuie să treacă prin şoseaua Kiseleff, Aleea Modrogan, sau pe la alte adrese de partid, atunci România devine ţara tuturor partidelor şi numai a lor. Feuda lor. Într-o vreme în care, după calculul rece şi exact al sondajelor de opinie, doar o zecime dintre cetăţenii României (mai exact, 7%!) consideră important faptul că pot alege în mod liber, rezultă un lucru destul de clar: alegerile sunt un fel de fetiş al democraţiei româneşti, dar unul în care nu cred decât cei care au interesul să creadă, adică oamenii politici. Ce temei naţional şi sociologic mai are un astfel de regim, dacă ideea de alegere liberă a conducătorilor este vie încă doar în mintea unei zecimi din electorat?

Alegerile actuale au arătat faţa jalnică a democraţiei româneşti. Platon spune undeva că democraţia este un regim politic "pestriţ" şi că, datorită acestei "calităţi", ea este iubită de femei şi copii, aceştia fiind atraşi (normal) de lucrurile pestriţe. Totul e un bazar, sugera marele filosof antic, cum se ştie, deloc îngăduitor cu regimul politic democratic. Ei bine, în vremea noastră, acest regim a devenit atât de pestriţ, atât de colorat, încât sensul său nu se mai poate distinge dincolo de curcubeul de culori care-l acoperă. Nu mai ştii ce e dincolo de artificiile aruncate cu generozitate prin parcurile tuturor oraşelor, ce e dincolo de concertele, sutele de concerte pe care partidele le pun în scenă cu vedete de toate calibrele (după buget!), ce e dincolo de promisiunile sau bâlbele candidaţilor, de zecile şi sutele de candidaţi, de zecile de ziare care, pe de o parte critică un partid, iar pe de altă parte atrag publicitate electorală de la acelaşi partid etc. Acest talcioc s-a manifestat poate în cel mai înalt grad la aceste alegeri electorale, într-un dispreţ faţă de gravitatea şi seriozitatea momentului care frizează absurdul.

Sau, poate, nici nu mai contează cine conduce o ţară şi, aşa cum credea Tocqueville, ne putem aştepta să primim foloase necuvenite de la mecanismul democratic, prin simpla lui funcţionare, prin simpla lui aplicare (filosoful cu pricina era de părere că democraţia, deşi este un regim politic fundamental limitat, are acest avantaj, că produce efecte benefice fără să le dorească - o adevărată mână invizibilă în variantă politică!).

Ar trebui să ni se spună că lucrurile stau aşa, pentru a nu ni se mai cere, pe de altă parte, "implicare civică", dorinţă de informare spre toate punctele cardinale ale spectrului politic. În calitate de cetăţeni descumpăniţi de oamenii pe care trebuie să-i alegem împotriva voinţei noastre, ar trebui să nu ni se mai inculce măcar sentimentul culpabilităţii pentru o aşa-numită dezangajare politică. Şi atunci, în fine, vom putea pune la groapa de gunoi a istoriei toate pseudoteoriile infantile despre "cultura politică" sau despre rolul mântuitor al "societăţii civile". Atunci vom putea dormi liniştiţi în ajunul alegerilor: Dumnezeu va avea grijă ca cei care ne conduc, aleşi de noi sau mai degrabă de El, să fie oameni corecţi, curaţi şi devotaţi comunităţii. Atunci vom fi mântuiţi de fetişul alegerilor şi de idolatria democratică gălăgioasă de azi.

Cristi PANTELIMON

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!