Părintele Calciu despre sistemul represiv comunist (IV)

în dialog cu Nicolae Stroescu-Stînişoară

În octombrie 1994, dl Nicolae Stroescu-Stînişoară a purtat un lung dialog cu Părintele Gheorghe Calciu despre "reeducarea" de la Piteşti dar şi despre alte mijloace de represiune folosite de regimul comunist împotriva opozanţilor săi. Considerăm că această mărturie a Părintelui Calciu are valoare de document pentru un, sperăm cît mai apropiat, proces al comunismului.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, spune-ne cîteva momente esenţiale sau întîmplări caracteristice din perioada de după ieşirea dumitale din închisoare în 1964.

Părintele Calciu: După eliberare din temniţă, am stat în domiciliu obligatoriu vreme de un an de zile şi, cînd s-a dat decretul general de eliberare a foştilor deţinuţi politici, am plecat şi eu din domiciliul obligatoriu. Am încercat să mă reînscriu la medicină şi nu s-a putut. Trebuia să refac şi cei doi ani pe care îi făcusem mai înainte. Şi atunci m-am înscris la franceză. Dar de cînd fusesem în închisoare începusem să-mi formez gîndul de a studia teologia şi de a deveni preot. După ce am terminat franceza, m-am dus la Patriarhul Iustinian şi am cerut să mă accepte ca student la teologie. Spre surprinderea mea, patriarhul m-a primit fără nici un fel de rezervă. Mi-a spus: "Să vii cu actele la mine şi îţi voi da aprobarea".

Era o chestiune foarte interesantă. Aşa cum era obiceiul atunci, acolo trebuia să-ţi faci autobiografia. Patriarhul ştia de mine că am fost în închisoare, am scris totul în autobiografia mea, am pus-o printre acte şi am dus-o la Patriarh. Patriarhul a citit autobiografia şi mi-a sugerat că, în drumul pînă la Institutul de Teologie, ar fi bine ca autobiografia să dispară. Am înţeles că era foarte greu să primească pe cineva care fusese în închisoare şi am scos autobiografia de acolo.

Aşa am reuşit să fac Institutul Teologic, fiind în acelaşi timp profesor de franceză, fără ca cineva să ştie, pentru că aveam scutire de frecvenţă: mă duceam numai din cînd în cînd. Am făcut patru ani de teologie. Eram mai mulţi inşi. Erau avocaţi, ingineri, profesori ca mine, care făceau teologia, oarecum clandestin - în sensul că primind aprobarea de la Patriarh intrasem la rînd cu toţi ceilalţi. Securitatea probabil că nu descoperise sau avea alte treburi mai importante, că era perioada aeea de restructurare de după moartea lui Gheorghiu-Dej.

În al patrulea an de teologie, am fost descoperiţi toţi. După cîte am auzit, cineva de la Comitetul Central a venit la Teologie şi a studiat dosarele tuturor şi ne-a descoperit. Sigur că avea un denunţ, ceva, o informaţie în sensul acesta. Era exact în perioada în care patriarhul era în Belgia.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Cam în ce an s-a întîmplat aceasta?

Părintele Calciu: În 1972, ultimul an. Peste puţin trebuia să-mi dau licenţa.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Adică se poate spune aşa, căci am trăit şi eu acele evenimente: într-adevăr că Ceauşescu la început şi datorită unei rivalităţi cu Drăghici, ministrul de interne, chiar s-a manifestat în mod public pentru o îndreptare a greşelilor Securităţii, pe linie represivă, şi au fost unele speranţe. Dar, într-un an, doi, el a început să renunţe la ceea ce dăduse speranţe de reformă. Se ştie că, în urma unei vizite făcute în China şi Corea de Nord, Ceauşescu s-a întors cu gînduri ... maoiste, cel puţin în oarecare măsură. Şi, deci, în momentul acela, Securitatea a primit alte instrucţiuni: de aici descoperirea grupului de studenţi "clandestini" de la Facultatea de Teologie, printre care te aflai şi dumneata.

Părintele Calciu: Da, sunt convins că aşa a fost. Asta a fost interpretarea mea. Patriarhul era în Belgia. A fost cineva la Comitetul Central, se poate, în orice caz o persoană care nu şi-a spus numele, dar era foarte sus-pusă. Sau chiar dacă şi-a spus numele, secretarul nu a avut voie să ne informeze. Noi am primit doar o hîrtie că suntem exmatriculaţi de la Teologie. În acelaşi timp am fost chemaţi la Ministerul Învăţămîntului. Ni s-a pus în vedere să renunţăm la teologie sau să plecăm din învăţămînt. Am spus că nu vreau să plec nici din învăţămînt şi că vreau să rămîn la Teologie, pentru că sunt un intelectual şi am dreptul să mă informez oriunde, să studiez orice.

Ne-au exmatriculat cînd mai aveam o lună pînă să dau teza de licenţă. Şi au început mizeriile şi la învăţămînt. Era în luna mai şi s-ar fi putut ca pînă în toamnă să nu mă mai primească în învăţămînt, pentru că nu eram încă definitiv şi ar fi putut să mă dea afară - pentru ei nu era nici o probelmă. Întors din Belgia , Patriarhul a fost foarte supărat. Am fost la el imediat. S-a interesat la Departamentul Învăţămîntului, la Departamentul Cultelor. Pînă la urmă ne-a chemat şi ne-a spus: "Atît am obţinut: cei care sunteţi în ultimul an aveţi dreptul să vă daţi licenţa; ceilalţi din ani mai mici trebuie să renunţaţi la profesie, să staţi, să faceţi la zi faucltatea".

Unii au renunţat la teologie, alţii au renunţat la profesia lor. Cei care eram în anul IV ne-am luat licenţa în teologie. În toamnă, Patriarhul m-a numit profesor de franceză şi de Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, scăpîndu-mă de perspectiva şomajului.

Iar în ianuarie 1973, Patriarhul a ţinut să mă preoţesc şi m-am preoţit.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci se poate spune că, în ceea ce priveşte preoţia, Patriarhul te-a îndemnat să apuci această cale.

Părintele Calciu: Da, a fost extraordinar, pe toţi ne-a ocrotit, pe toţi ne-a adus la Teologie - cei care voiam să facem teologia, ne-a facilitat cursurile, ne-a ajutat foarte mult.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Ce a urmat?

Părintele Calciu: A urmat acea activitate a mea la Seminarul Teologic, activitatea literară etc., pînă cînd în Seminarul Teologic am început să cunosc mai mulţi tineri care nu erau seminarişti - erau prieteni cu studenţii mei din diverse facultăţi: litere, politehnică - şi care erau foarte dornici de a cunoaşte ceva despre teologie.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Asistau la anumite cursuri.

Părintele Calciu: Veneau şi asistau la cursuri, veneau la slujbe. Atunci s-a născut în mine ideea de a porni o acţiune pentru aceşti tineri. Îi vedeam că erau un fel de tineri confiscaţi de partid, care voia să facă din ei "viitorul partidului", adică activişti comunişti. Acestor tineri nu li se permitea să cunoască nimic. Veneau la Teologie mînaţi de curiozitate, fără să ştie mare lucru. Nu aveau educaţie religioasă. Descopereau cu ajutorul colegilor lor un domeniul cu totul nou. Multă vreme m-a frămîntat: "ce pot face pentru aceşti tineri?". Cred că mi-a dat Dumnezeu acest gînd, să pornesc o serie de predici speciale pentru tineret.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Părinte Calciu, aş vrea să reţin un gînd în această privinţă. Pentru că noi, în trecut, am exprimat anumite critici şi anumite regrete că nu s-a luat iniţiativă de organizare, cît de rudimentară, în jurul Bisericii, a unui învăţămînt religios. Ştim, pe de altă parte, că Securitatea era foarte vigilentă şi legislaţia nu era prielnică. Dar ceea ce spui dumneata acum arată că, indiferent de trăirea dumitale interioară, tinerii au fost cei care au cerut!

Părintele Calciu: Absolut! Veneau să mă întrebe pentru că eram mai apropiat de tineri. Am fost o fiinţă privată de tinereţe, simţeam că oamenii aceştia au nevoie de mine şi stăteam de vorbă cu ei. Ân felul acesta am închegat un fel de grup în jurul meu, în care intrau poate în jur de o sută de tineri, teologi şi neteologi, cu care seara se ţineau meditaţii. O dată pe săptămînă citeam rugăciuni, ne rugam împreună, citeam textul respectiv care era prevăzut tipic. Şi, dacă cineva dintre noi avea un duh care să-l determine să vorbească, să citească, să comenteze - stăteam în meditaţie o bucată de vreme şi apoi ne despărţeam.

Aşa s-a format în inima noastră şi în grupul nostru, fără să fie ceva organizat, o relaţie spirituală de unitate, de meditaţie şi de dorinţă de a cunoaşte cît mai mult adevăr.

Nicolae Stroescu Stînşoară: Părinte Calciu, ei ştiau, sau unii din ei ştiau, de trecutul dumitale de închisoare?

Părintele Calciu: Cred că unii ştiau. Eu niciodată nu am vorbit despre asta.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Nici ei nu ţi-au pus întrebări?

Părintele Calciu: Nu, niciodată. A fost odată un conflict cu nişte părinţi care au spus că eu am făcut închisoare şi că sunt profesor la Teologie, dar toată chestiunea s-a terminat fără urmări.

Nicolae Stroescu Stînişoară: În orice caz, se vede aici că aceşti tineri au reuşit să învingă o anumită barieră a fricii. Erau mai multe bariere. Dar una dintre ele trebuiau s-o înfrîngă, ca să participe la ceva care totuşi era în disonanţă cu ideologia, cu instrucţiunile, cu disciplina ideologică a timpului.

Părintele Calciu: Tinerii aceştia erau copii care aveau dorinţa de libertate. Cred că asta era lucrul cel mai important pentru ei: dorinţa de libertate, dorinţa de a nu fi constrînşi. Ei nu erau revoltaţi. Erau pur şi simplu oameni care încercau să-şi construiască o personalitate armonioasă: să citească, să pătrundă tainele care erau interzise. Sigur, o mică prudenţă a existat între noi. Poate că unii dintre aceşti tineri erau puşi acolo special pentru mine. Nu ştiu. Eu n-am sesizat niciodată nici un fel de gînd ascuns, nici un fel de spaimă. Discutam foarte liber.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Dar din vîrstele celelalte nu s-a angajat nimeni? Oameni din mediul acesta teologic şi bisericesc au mai existat care să participe la cercul dumneavoastră?

Părintele Calciu: Nu, erau numai tineri şi uneori veneau simpli credincioşi. Grupul a început să crească, să ia, aşa, oarecum proporţii îngrijorătoare pentru ceilalaţi. Adică am început cu un grup de vreo zece copii - seminarişti, şi în decurs de două-trei luni am ajuns la aproape o sută de tineri. Erau asociaţi apoi o serie întreagă de oameni care frecventau biserica noastră, pentru că biserica noastră era una de parohie. Mulţi oameni veneau la slujbe, pentru că erau teologi, pentru că aveam un cor frumos. Oamenii aceştia erau cu adevărat ataşaţi de credinţă şi spiritualitate şi au început şi ei să frecventeze.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci din această intercomunicare, putem să vorbim chiar şi de o comuniune de idei şi aspiraţii, s-au născut pe urmă predicile dumitale. Cum a fost?

Părintele Calciu: Eu mă rugam foarte mult la Dumnezeu să mă ajute să găsesc ceva, să găsesc o soluţie. Am început apoi să prefac gîndul în predici. Am cercetat Sfinţii Părinţi. În special pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, care se adresa tinerilor. Căutam o soluţie, căutam o idee, căutam ceva care să se închege, un lucru concret pentru ei. M-am hotărît să încep această serie de predici în Postul Mare. Ele trebuiau să fie o dată pe săptămînă, în fiecare miercuri seara, tot Postul Mare. Am intitulat această serie de predici dintru început Şapte Cuvinte către Tineri. Am spus grupului meu intenţia pe care o aveam. N-am spus-o public, ci am spus-o în convorbiri intime - că vom face lucrul acesta. I-am chemat să vină miercuri.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Aceasta era în Postul Paştelui anului ?

Părintele Calciu: 1978.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Spune mai departe.

Părintele Calciu:Cînd a izbucnit acţiunea aceasta, a fost cu totul neaşteptat, a surprins pe toată lumea, pentru că nimeni nu ştia ce hotărîsem noi, cum planificasem această chestiune în taină, că am zis să n-o facem public. A venit mult mai multă lume decît ne aşteptam. A surprins şi administraţia seminarului, a surprins şi Departamentul de Stat, l-a surprins şi pe episcop, pentru că, de la prima predică, a început să se umple biserica. Şi devenea tot mai plină şi oamenii erau tot mai interesaţi. Intelectualii veneau şi ei acolo. Îmi aduc aminte că odată, într-un cerc, un cetăţean care nu-mi reţinuse numele m-a întrebat: "Îl cunoaşteţi pe preotul Calciu? Este un om care a început să ţină nişte predici extraordinare. Să veniţi să-l ascultaţi". El nu fusese acolo, dar auzise. I-am spus că eu sunt preotul Calciu. A fost foarte surprins şi jenat.

Paralel cu creşterea influenţei, creştea şi presiunea asupra mea din toate părţile. Întîi, din partea Departamentului de Stat, apoi din partea directorului seminarului, în continuare din partea episcopilor - toată lumea a fost amestecată, încercînd să mă oprească.

Nicolae Stroescu Stînişoară: În ceea ce priveşte aceste cuvinte pentru tineret, se poate spune că ai căutat o idee salvatoare şi ai găsit-o. Ideea a fost salvatoare şi prin faptul că ai plecat de la dorinţa de libertate a acestor tineri şi ai vrut să le arăţi cum s-ar putea elibera şi ce pot face cu libertatea. Le-ai dat şi un conţinut moral religios.

Părintele Calciu: Sigur că da.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Predica era ţinută. Pe urmă se mai discuta asupra predicii?

Părintele Calciu: Da. Se discuta, însă nu erau discuţii publice. Ce să spun? Toate predicile le-am citit. Nu numai că le citeam, dar le şi băteam la maşină. Le făceam cópii pe care le dădeam tinerilor. Nu adăugam nici un cuvînt în plus, citeam doar textul, pentru că ştiam că eram urmăriţi de Securitate. Copiii au început să fie chemaţi la Securitate şi ameninţaţi.

Cînd ne rugam, de exemplu, stingeam luminile şi rămîneam numai la lumina lumînărilor. Creştea o stare de spirit de izolare, de depărtare de zgomotele lumii, de lumina aceasta prea lumească şi obositoare pentru ochi. Creştea tensiunea spirituală. Şi îi întreba la Securitate: cum se stinge lumina? Care-s lumînările? Cele din stînga se stingeau, cele din dreapta se aprindeau! Deci lucruri din astea stupide. Eu nu mă speriam. Ştiam că va fi aşa. Băieţii erau chemaţi la Securitate, pe urmă veneau şi-mi spuneau. Erau unii luaţi cu bagajul şi ameninţaţi că nu li se mai dă drumul. În timp ce erau anchetaţi la Securitate, cineva în sala de alături făcea să sune lanţuri sau mai ştiu eu ce, că veneau foarte speriaţi. "I-am auzit, părinte, pe deţinuţi în lanţuri cum treceau pe culoare" - îmi spuneau. Era un truc ieftin, dar care avea efect la copii.

Nicolae Stroescu-Stînişoară: Dar dumneata nu ai avut un avertisment direct din partea unui ofiţer de securitate?

Părintele Calciu: Cum să nu? Eram chemat la Securitate. Dar ei ştiau că nu mă sperie. Eram sub un fel de inspiraţie şi nu-mi era frică de nimic. Nu mă gîndeam la familia mea. Ştiam că trebuie să merg înainte. Chiar mai mult: plănuiam, de exemplu, timp de o săptămînă - nu era uşor pentru mine să plănuiesc - o predică. Şi, de pildă, marţi, să zicem, intervenea ceva, fie că Dumnezeu îmi dădea un gînd şi schimbam predica total, fie că un tînăr sau cineva întreba ceva şi-mi schimba predica. Eram realmente într-o stare de inspiraţie. Toată noaptea scriam pentru ca miercuri seara să-mi pot spune predica. Am spus că citeam predica, pentru ca nu cumva Securitatea să spună: "Dom’le, ai scris ceva, dar ai vorbit altceva!" Citeam textul, aşa încît niciodată n-am spus alte lucruri decît cele ce erau scrise în predica mea. După aceea erau discuţii care nu erau publice. Unii dintre studenţi veneau şi mă întrebau anumite lucruri. Pe urmă mă conduceau acasă. Terminam pe la douăsprezece noaptea şi începusem să fiu ameninţat pe stradă de tipi care făceau pe beţii, de neisprăviţi, care mă înjurau şi atunci, de cele mai multe ori, studenţii laici - pentru că ai noştri nu aveau voie să părăsească seminarul noaptea - mă însoţeau pînă la autobuz şi puteam să merg acasă. Foarte interesant: cei mai activi şi cei mai devotaţi faţă de mine dintre studenţii laici n-au fost cei de la Filozofie sau de la Litere, ci cei de la Politehnică. Ei au fost garda mea, ca să spun aşa.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Se poate spune că, în tot acest timp, tinerii au fost cei care au dorit ca dumneata să nu încetezi.

Părintele Calciu: O, da. Pot să spun că aceşti tineri au făcut chiar presiuni asupra mea în momentul cînd au început discuţiile, cînd au venit delegaţi de la Departamentul de Stat şi probabil de la Securitate - erau tot felul de indivizi necunoscuţi -, cînd s-a decis să fiu dat afară din învăţămînt. Atunci tinerii au făcut demonstraţie, au blocat culoarele seminarului. Episcopul le-a spus: "Plecaţi la dormitoare!", iar ei au răspuns: "Nu. Noi stăm aici, pentru că am fost împreună cu Părintele Calciu şi dacă pleacă, plecăm şi noi!" A fost un act nemaipomenit. Şi sigur că asta a tulburat. Erau mulţi profesori care erau de partea mea. Dar erau şi împotriva mea, nu în sensul că nu erau de acord cu acţiunea aceasta în sine, toţi erau de acord cu acţiunea aceasta, dar spuneau că pun în primejdie existenţa seminarului. De fapt , criticii aceştia nu erau aşa de dîrji. În şedinţele pe care le aveau atmosfera era apăsătoare, astfel încît se putea naşte în mintea celor fricoşi ideea că ar putea fi desfiinţat seminarul.

Cînd am ieşit din şedinţă, după ce am fost tratat foarte dur - şi episcopii au fost acolo şi decanatul de Culte -, le-am cerut colegilor mei să nu-i blameze pe cei care o să ceară scoaterea mea din învăţămînt. Mi-aduc aminte cum, dintre toţI, profesorul Mihai Plătică, acum e preot, a avut curajul să spună: "Domnilor, dacă aveţi ceva cu Părintele Calciu, daţi-l dumneavoastră afară, nu ne cereţi nouă colegilor lui să-l blamăm, să-l scoatem din învăţămînt. Asta e o chestie la care noi n-avem nici un drept. Faceţi-o dumneavoastră!" A fost extraordinar.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Dumneata erai de faţă la această şedinţă?

Părintele Calciu: Da, sigur, în faţa mea se făceau aceste afirmaţii. Iar cînd am ieşit afară, le-am spus să încetăm "că uite se produc tulburări". Ei au spus: "Nu. Mergeţi înainte, Părinte. Nu abandonaţi acţiunile pe care le-aţi început şi nu ne părăsiţi". Deci, cînd eu am avut dubii şi m-am clătinat, oamenii m-au îndemnat: "Mergeţi înainte!" Nu mă îndoiesc că era voinţa lui Dumnezeu şi am continuat.

Nicolae Stroescu Stînişoară: Şi totuşi cum s-a terminat?

Părintele Calciu: Pe urmă a venit vacanţa Paştelui. A fost foarte ciudat. Eram singur, cu un grup de copii sau studenţi. Toată administraţia, tot Departamentul Cultelor, toată Securitatea erau împotriva mea şi, ciudat totuşi, nu ne-au dat afară din biserică! După cum ştiţi, acolo, la fiecare predică, am spus cum ne-au fost închise uşile, cum a trebuit să sărim zidurile ş.a.m.d. şi am vorbit în afara bisericii, pe prispa bisericii. Şi pe urmă, săptămîna următoare, printr-un miracol, biserica mi-a fost lăsată deschisă. A fost voinţa lui Dumnezeu şi apărare îngerească. Era o legiune de îngeri care păzea seminarul atunci.

A venit vacanţa de Paşti, am plecat acasă. Între timp, în toată vacanţa Paştelui, presiunea asupra mea a fost teribilă! Ei şi-au dat seama că eram susţinut moral de tineri. Aveam putere atunci! În timpul vacanţei au început ameninţările, scrisorile de insulte adresate mie ajungeau pe la vecini, pe la cutiile poştale ale altora pentru a se crea o atmosferă. Mi-am zis, domnule, nu pot să închei cu "şapte cuvinte", aşa cum am anunţat, şi mai trebuie un al optulea cuvînt în care să explic ceea ce am făcut, anunţînd totodată că voi începe un ciclu de conferinţe, de predici noi, în care voi vorbi despre "Cultura şi spiritualitatea românească". Trebuia să arăt care sunt scriitorii mari, oamenii de cultură care au crezut, Nicolae Paulescu şi toţi ceilalţi.

Deci am anunţat că va fi "Al optulea cuvînt către tineri" după vacanţa de Paşti. "Al optulea cuvînt" în care voi explica - aşa şi începeam: "Cînd am început aceste «apte cuvinte» n-am ştiut că voi fi ţinta unor atacuri şi a unor denigrări, şantaje ş.a.m.d. A fost mai îngrozitor decît mi-am închipuit".

În ziua în care trebuia să ţin "al optulea cuvînt", am fost chemat la Episcopie, la Patriarhie, sus. Era episcopul Roman, erau şi consilieri de la Departamentul de Stat. M-au anunţat că am fost scos din învăţămînt, că trebuie să merg la o anumită biserică şi că nu mai am dreptul să mă întorc în seminar. Însă lucrurile mele erau adunate acolo şi le-am spus: "Mă duc să-mi iau bagajele şi plec.".

De la poartă şi pînă la cancelarie, unde erau lucrurile mele, studenţii erau adunaţi şi toţi erau amărîţi. Le-am spus despre ce este vorba. Unii plîngeau. În felul acesta am plecat din seminar acasă fără să ştiu ce voi face, unde mă voi duce şi ce se va întîmpla cu mine. Duminica următoare am încercat să mă duc la seminar. Era slujbă şi era plină biserica. Erau unii profesori (nu toţi) care mi-au spus că n-am voie şi pedagogi cărora li se dăduse ordin să nu mă lase să intru. Eu totuşi am intrat, deşi încercase un anumit profesor să mă oprească.

Pe urmă, copiii m-au chemat în sala de clasă. Din fiecare clasă m-au chemat la ei şi am cîntat împreună cîntrări religioase, ne-am luat rămas bun. Ei cîntau o cîntare a Oastei Domnului în care era vorba de părintele Trifa şi înlocuiseră numele părintelui Trifa cu al meu. Şi a fost o despărţire emoţionantă. A fost ultima mea posibilitate de a mă întîlni cu studenţii în număr mare.

M-am întors acasă. Între timp începuseră mişcările mari pentru mine, aşa cu ştiţi, în special prin postul de radio "Europa Liberă": asociaţiile creştine care mă susţineau, oamenii care mă vizitau, români care încercau să mă încurajeze în toate chipurile. A fost o emulaţie generală în jurul meu, care m-a întărit în această situaţie grea, pentru că eu ştiam sigur că merg spre închisoare. Şi m-am pregătit în acest timp pentru a merge la închisoare. (Va urma)

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!