Un conte rus

Contele Michael Ignatieff s-a născut în Canada în anul 1947. După un doctorat la Harvard şi ani de profesorat la Cambridge, se dedică în întregime scrisului şi televiziunii, publicănd volume de eseuri şi realizănd emisiuni pentru BBC.

|n 1987 publică volumul The Russian Album, pentru care obţine “Royal Society of Literature Award” în Anglia şi Governor General’s Literary Award în Canada. Volumul, pornind de la memoriile inedite ale bunicilor săi, contele Pavel şi contesa Nataşa Ignatiev, şi de la convorbiri cu alţi membri ai familiei, reconstituie istoria unui neam din al cărui arbore genealogic fac parte istoricul Nikolai Karamzin, Nikita Panin (ministrul de externe al Ecaterinei cea Mare), Pavel Ignatiev (Preşedinte al Consiliului de Miniştri în timpul Ţarilor Nicolae I şi Alexandru II şi stîlp al reacţiunii) sau fiul său, Nikolai Ignatiev, aventurier şi diplomat, general la 29 de ani - după ce a negociat tratatul dintre Rusia şi China care a stabilit graniţele existente pănă azi între cele două ţări -, “părinte al naţiunii bulgare”.

Dincolo de eleganţa scriiturii şi de melancolia detaliilor, cartea acestui conte rus care nu ştie ruseşte se citeşte şi ca o meditaţie asupra sensului istoriei, asupra identităţii - conferite de trecut şi zădărnicite de prezent sau invers -, asupra originilor.

Cît despre noi, românii, pierduţi prin faldurile istoriei:

“Nikolai, masiv şi înalt, cu mustăţi castanii şi stufoase şi fruntea rotundă, era acum (1870) ambasadorul rus la curtea Sultanului. Drept urmare era şi protectorul minorităţilor ortodoxe de sub stăpînirea otomană, punînd la cale şi aţîţînd tot felul de revolte în decrepitul imperiu şi stăpînind o reţea tentaculară de informatori bulgari, bosniaci, români, turci şi cretani. Fii săi puteau să-l vadă din camerele lor cum se plimba pe cărările străjuite de azalee, gînditor, cu mîinile la spate, în vreme ce oameni cu stufoase bărbi negre, preoţi, birjari, marinari, lumînărari - oameni de tot soiul - îi şopteau raportul la ureche. Datorită lor era cel mai informat ambasador de pe Bosfor, păianjenul din centrul plasei, maestrul tuturor intrigilor balcanice. Ambasadorii britanici, Lord Lytton şi succesorul său Henry Elliot, îl considerau un şarlatan amuzant şi neastîmpărat, în vreme ce ambasadorul francez îl numea Mentir Paşa. Dar niciunul dintre ei nu l-a putut opri să facă din Rusia puterea dominantă în Balcani. După Conferinţa de la Constantinopole din 1877, cînd Turcia şi Rusia erau gata de război, Lordul Salisbury l-a tachinat cu privire la reţeaua sa de spioni. Ignatiev i-a răspuns că avea mii: orice creştin din Balcani care pierduse pe cineva masacrat de turci era informatorul său. |n timpul aceleiaşi conferinţe, diplomatul englez a zărit cu stupoare cum Ignatiev, crezînd că Salisbury e cu spatele şi nu-l observă, a şters şi a redesenat graniţele stabilite în tratat astfel încît ruşii să mai cîştige în Basarabia cîteva mii de mile pătrate. Cînd Salisbury i-a demascat scamatoria, Ignatiev a surîs ridicînd din umeri: - Monsieur le Mar‰uis est si fin, on ne peut rien lui cacher.”

Eşecul contelui rus a fost răzbunat de izbînda generalului sovietic care, şapte decenii mai tîrziu, cu ajutorul unui oportun creion de tîmplărie, şterpelea României ţinutul Herţei. O istorie cît un vîrf de creion!

Mircea PLATON

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!