Vremea papagalilor

Circul, de-astă dată, fu mai trist. Clovnii, parcă mai apatici şi mai stupizi în goana tumbată după aplauzele publicului. Strălucirea artificială, încăierările cu sfîrşit oarecum previzibil şi uriaşul val de parale - prăvălit într-o propagandă fără sare şi piper - n-au mai păcălit pe nimeni. Nu că ar fi devenit românii lucizi dintr-o dată, ci pentru că votul nu a mai fost mînat spre urnă de vreo speranţă, fie ea şi bicisnică. Pe toate petecele acelea de hîrtie scria resemnare. Nici o scînteie de entuziasm nu a mai animat mulţimea. Cine a mers la vot a făcut-o cu sentimentul unei datorii neplăcute, neînţelese, dar asumate. Şi a ales fără să creadă cu adevărat în vreun program sau în vreun candidat. Mai mult în contra celor care s-au crezut stăpînii veşnici ai unor scaune - siguranţă care le-a hrănit aroganţa şi lacomia. Ori într-o doară, pentru schimbare. Şi-n unele cazuri pentru a-l sprijini pe vreunul care, dacă n-a făcut vreo gaură-n cer cît a stat la primărie, baremi s-a luat de gît cu partidul-stat şi-a dat senzaţia că e mai cinstit. A fost un vot în care apartenenţa la un partid sau altul a precumpănit asupra presupuselor sau verificatelor calităţi de gospodar ale candidatului. Aşadar, un vot politic, o repetiţie generală pentru alegerile parlamentare. De pe acum putem contura viitoarea hartă politică a României pentru următoarea legislatură.

Aceleaşi dileme, care de-acum au început să mucegăiască, l-au pus pe român în încurcătură:

să meargă la vot (deşi aproape toţi candidaţii sînt o apă şi-un pămînt) ori să-şi respecte tihna duminicală?; să voteze potrivit conştiinţei (chiar dacă ştie că n-au şanse "să iasă" ăia pe care-i place măcar puţin) ori să mizeze pe vreunul mai zdravăn în sondaje?; să mai gireze o dată oamenii PSD - partidul care este tatăl sărăciei şi al corupţiei postdecembriste - dar care "şi-au făcut plinul" sau să rişte pe mîna unora "flămînzi"? Ce-au a face astfel de socoteli cu democraţia, cultura politică, transparenţa instituţională, accesul la informaţie al cetăţeanului etc. etc? Nimic. Şi nu-i nimic mai firesc în România democrată de azi decît suava ignoranţă şi indiferenţa ostentativă. Mai degrabă pare să fie natural pe acest tărîm românesc un episod de umor strîmb ca acesta relatat de o televiziune: într-o comună din munţii Apuseni, din cei 150 de alegători 56 au candidat la funcţia de primar. Asta este singura slujbă plătită din acel colţ de lume. O treime din comună a visat la leafa aceea de puţin peste un milion de lei ca la un cîştig la loto. Această poveste dezvăluie realitatea tumefiată de la noi. Cifrele sînt parcă înadins alese de un nevăzut sforar, spre a ne face să înţelegem mai bine culmile deznădejdii acestui popor.

În afara marilor oraşe, pe măsură ce înaintezi spre inima României reale, spectacolul electoral îşi pierde, treptat, tot mai mult din forţa ideilor (de va fi avut-o); promisiunile îşi vădesc mai mult găunoşenia; nuanţele se topesc în alb-negru… Totul se rezumă la o tîrguială între precupeţe, la un troc în care cel care dă votul este invariabil păcălit. Şi el ştie asta dar continuă, masochist, să se joace de-a democraţia.

Nici în Bucureşti însă - cum nici în alte cîteva tîrguri cu pretenţii de oraşe europene - lupta nu a împrumutat nimic din cavalerismul turnirurilor de odinioară şi nici nu se poartă în aerul rece al înălţimilor spirituale. Pe post de candidaţi au apărut şi în alegerile de anul acesta destui saltimbanci. Fără şanse, dar fremătînd de o vervă tembelă, şi-au expus impudic feţele patibulare pe toate gardurile. Cînd din afişe nu ne izbea rînjetul á la americane al unora (ce-or fi găsit toţi de rîs la starea actuală a românilor?!), ne împungea gestul pretins energic al vreunui pigmeu dornic să ne călărească patru ani pentru a parveni. Dezbaterile televizate - care n-au mai fost atît de spumoase - i-au lăsat mai repede descoperiţi pe unii dintre cei pe fruntea cărora scria din start "pierdant". Un Mitică Dragomir (PRM), cel care se crede şarmant doar pentru că bulbucă ochii la fiecare vorbă, şi-a demonstrat sieşi cît e de popular. Un Victor Ciorbea trebuie că a înţeles, în sfîrşit, cine-i vinovatul pentru dezastrul PN}CD. Un Mircea Geoană - caraghios foarte în noua postură de bărbătuş bătăios, după ce pînă mai ieri era o mimoză - va fi nevoit să-şi amîne intenţiile de a obţine vreo poziţie importantă în stat prin vot altfel decît pe lista de partid. Galeria papagalilor este completată cu alte nume, mai mult sau mai puţin cunoscute. O seamă de ciudaţi şi de neterminaţi au ajuns să candideze pentru că societatea românească este bolnavă. Într-o lume în care ar exista o adevărată scară de valori, majoritatea candidaţilor de azi n-ar îndrăzni să iasă la rampă.

Din păcate, în viaţa politică mocirloasă din România riscă să se scufunde şi oameni cu o statură morală şi profesională respectabile, intraţi în focul luptei chiar împinşi de dorinţa de a face ceva pentru ceilalţi. Ei sînt îndeobşte propulsaţi de formaţiuni anemice pe care "nu-şi strică votul" nimeni.

Din fericire, simţul umorului românesc n-a pierit, iar răzbunarea este uneori atît de… imaginativă. Am văzut, spre finalul campaniei electorale, un afiş uriaş al lui Dan Darabonţ, candidatul PSD la Primăria Sectorului 6, pe care un hîtru aruncase vîrtos cu fecale de sus pînă jos. Este şi ăsta un răspuns dat clasei politice româneşti. Şi poate un semn că vremea papagalilor este pe ducă.

Claudiu TÂRZIU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!