Vintilă Horia - Viaje a los centros de la tierra. Encuesta sobre el estado actual del pensamiento, las artes y las ciencias

Plaza y Janes, 1979

Una dintre marile cărţi de interviuri le secolului trecut este aceasta Viaje a los centros de la tierra. Encuesta sobre el estado actual del pensamiento. Făcută de un om care nu iubeşte mass media, pentru că are o părere proastă despre ea. Cartea aceasta s-ar putea numi mai simplu: Cartea călătoriilor esenţiale sau cartea mutaţiilor. Mutaţii dureroase pe care le suferă omenirea în aceste vremuri şi de care dau seama minţile cele mai lucide şi mai pregătite ale secolului trecut. Vintilă Horia le numeşte “centre” spirituale ale pămîntului.

De-a lungul celor peste 500 de pagini ne întîlnim cu mari filosofi, teologi, oameni de ştiinţă, artişti ai secolului XX. Atunci cînd nu i-a putut intervieva (pentru că nu mai trăiau în anii ‘70, cînd a apărut cartea), Vintilă Horia scrie despre ei după ce le-a citit cărţile şi s-a deplasat personal în locurile unde aceştia au trăit şi au creat. Cazurile lui Husserl, Joyce sau Jung. Iată alte cîteva nume ale cărţii: Kart Rahner, Yves Congar, Ferdinand Gonseth, Gabriel Marcel, Stephane Lupasco, Arnold Toynbee, Ernst Junger, Raimundo Abellio, Fellini, muzicianul Oliver Messiaen, Marshal McLuhan, biologul George Palade.

Mi se pare natural să centrez prezentarea acestei cărţi despre centre în Vintilă Horia, autorul ei. El e cel care “îşi alege oamenii”, cel care orientează discuţiile, el e cel care îşi verifică sau îşi corectează intuiţiile.

Primul capitol al cărţii e consacrat întîlnirilor cu filosofi. “Această fază a călătoriei mele, cea dedicată înţelegerii semnificaţiei filosofiei şi ştiinţei contemporane şi de a întîlni centrele sale cele mai eficace constituie în fond axul (s.n.) întregii mele investigaţii”, spune autorul. De la bun început trebuie să spunem că filosoful cu a cărui metodă s-a identificat Vintilă Horia este Husserl: “Întîlnesc fenomenologia la baza aproape oricărei tehnici de cunoaştere de azi”.( Să precizăm că prin “tehnica de cunoaştere” Vintilă Horia înţelege un numai ştiinţele, dar şi artele, teologia ca şi astrologia, de altfel unul dintre intervievaţi e Raimundo Abellio, scriitor şi astrolog.) De exemplu “Joyce realizează în opera sa, fără să o ştie, printr-o pură coincidenţă genială, procesul tipic al unei epoci fenomenologice.

El concentrează tot ceea ce este cunoscut, adică trecutul său mnemotic şi sentimental, cunoaşterea sa, într-o paranteză eidetică şi depăşeşte acest act eliberator spre o treaptă mai înaltă şi definitivă, mistică aş spune, care este Finnegans Wake, o ultimă trezire în autenticitate. (…) geniile unei epoci coincid perfect în căutarea lor - un pictor «vorbeşte» la fel cu un fizician sau cu un poet.” Un alt exemplu: Van Gogh - care i se pare lui Vintilă Horia “un foarte bun exemplu în această privinţă şi anunţă ceea ce vor realiza fizicieni ca Heisenberg în domeniul cuantic sau ceea ce va afirma Husserl despre confuzia între subiect şi obiect. E vorba de antropomofizare a naturii - există picioare, umeri, capete în peisajele lui Van Gogh. Pe măsură ce omul cunoaşte materia, aceasta îl cunoaşte pe om.”

Importanţa lui Husserl în conştiinţa secolului XX nu poate fi subestimată şi dintr-un alt motiv: “important pentru Husserl era să fie eliminat un număr de prejudecăţi ştiinţifice, să fie creată o nouă logică şi o nouă epistemologie, şi că există un teritoriu comun tuturor ştiinţelor, structuri fixe pe care se ridică orice fel de cunoaştere (s.n.)”. Îl fascinează pe Vintilă Horia ideea acestui teritoriu comun tuturor ştiinţelor, şi, în continuitate cu aceasta, cea a constituirii în vremurile noastre a unui limbaj universal, comun tuturor tehnicilor de cunoaştere. Ferdinand Gonseth îi povesteşte cum a ţinut o conferinţă în Zürich invitat de Pauli şi Jung, despre principiul de complementaritate al lui Bohr aplicat la psihologie. La sfîrşit se ridică Pauli şi vorbeşte ca şi cum conferinţa mea s-ar fi adresat fizicienilor. Apoi vorbeşte Jung ca şi cum m-aş fi adresat psihologilor.” Gonseth, în concluzie: “Am vrut să arăt că se poate vorbi şi unora şi altora”. Acest limbaj universal, care dă semne că se află în curs de constituire în timpurile noastre, va permite, cum spune, cu un exces de optimism, Vintilă Horia, “o înţelegere totală a omului”.

Capitolul al doilea al cărţii e consacrat teologilor. Interlocutorii, din păcate, sînt în exclusivitate nume, mari, adevărat, din orizontul teologiei catolice şi protestante, cum ar fi Rahner sau Congar. Vintilă Horia nu vorbeşte cu nici un ortodox (“ortodocşii sînt prea departe şi prea bine păziţi pentru a putea stabili cu ei un dialog adevărat”). Dar nici cu vreun reprezentant al islamului sau budismului contemporan. Sigur, nu lipsesc pe parcursul cărţii, discuţiile privitoare la necesitatea credinţei în Dumnezeu, într-un “dincolo de pămîntesc’’. “La fel ca Jung, spune într-un loc Horia, cred că păcatul cel mai mare este acesta: vacuitatea religioasă a sufletelor.” “Neliniştile lui Bünuel, Jean Rostand sau Eugen Ionesco sînt dovezi că omul de azi un poate trăi în afara supranaturalului.” Însă, Vintilă Horia crede că “teologii (de azi - n.n.) nu au întîlnit încă propriul lor drum spre Santiago, cel care să facă posibil trecerea de la lipsa de credinţă a secolului al XIX -lea, cu ororile pe care le-a adus lumii, spre o pace a sufletului obţinută în stilul viitorului.” Arnold Toynbee este categoric în această privinţă: “Există un gol, provocat de eşecul creştinismului şi al celorlate religii în lumea de azi.” Acesta e răspunsul la întrebarea “Care ar fi posibilităţile de succes ale creştinismului azi?”. De altfel, Vintilă Horia crede că omul de azi “refuză să accepte altceva decît explicaţii ştiinţifice, datorită lipsei sale de credinţă. Cum să îl faci să accepte, de exemplu, misterul transsubstanţierii?... Cred că există o opacitate aproape absolută în mintea omului contemporan în ceea ce priveşte tema religioasă”. Totuşi, Heisenberg vede aici şi altceva, şi ceea ce spune despre studenţii de azi nu e valabil numai pentru ei: “Studenţii nu vor să adopte nici o postură, nici o formă prestabilită, nici un ideal fixat, vor să lase lucrurile fără a le defini, se menţin la distanţă.” Un semn al vremurilor.

Trăim timpuri ale unei mutaţii dureroase şi profunde, crede Vintilă Horia. O mutaţie care va sfîrşi prin a schimba în mod radical omenirea în esenţa ei. “Aceasta este o epocă în care asistam la toate perversităţile spiritului, de decadenţa în care ne-a scufundat «moartea lui Dumnezeu».” Dar aceasta, spune Vintilă Horia, nu e “decît un mod de a merge spre un alt tip uman, dat fiind că acolo unde e pericolul este şi ceea ce salvează”(Holderlin). Aceasta ar fi concluzia şi intuiţia centrală a cărţii călătoriilor esenţiale pe care o prezentăm.

Semnele timpurilor nu îndeamnă nici pe departe spre optimism. Vintilă Horia le discută cu interlocutorii săi şi nu lasă nici un loc de îndoială asupra dorinţei sale de adevăr. Îi spune lui Gonseth: “Trăim vremuri de absolută falsitate. De aici necesitatea imperioasă pentru mine de a vorbi cu oameni pasionaţi de adevăr şi de a scrie această carte. Oameni liberi, capabili să îmi spună ceea ce gîndesc despre lumea de azi şi despre lumina sau umbrele zilei de mîine. Fără a ţine cont nici de oamenii politici nici de ziare.”

Oameni pasionaţi de adevăr, spune Horia. Nu intelectuali! “Intelectualul, crede Vintilă Horia, manevrează idei care nu îi aparţin, trăieşte de pe urma ideilor creatorilor şi domină o lume în care ar trebui să domine creatorii. Intelectualii au sprijinit în general pe cei care s-au opus libertăţii.” În altă parte, un avertisment: ”Există idei care un vor să moară şi oameni care le apără pentru că de ele depind averea şi puterea lor.”

De aceea, pentru Horia, la fel ca pentru Ernst Jünger, creatorul este în mod necesar un rebel, care trebuie să îşi conserve cu orice preţ autonomia şi libertatea. Un centru, o conştiinţa creatoare, are o responsabilitate uriaşă: “Vorbesc cu Jünger despre ce trebuie să ştie un scriitor pentru a putea avea o imagine corectă a lucrurilor şi a nu-i trăda pe ai săi.”

Ajunşi aici, trebuie să spunem că transpare din întrebările şi observaţiile pe care le face Vintilă Horia o dorinţă poate prea mare, chiar dacă legitimă, de a identifică semne negative ale vremurilor în care trăim. Interlocutorii săi nu îi dau întotdeauna răspunsurile pe care le aşteapta. Cîteva exemple: Horia întreabă, la un moment dat, pe un astronom englez dacă un i se pare că în cucerirea spaţiului extraterestru nu se ascunde un impuls diabolic. Sau îl întreabă pe un arhitect american, Max Abramovitz, dacă arhitectura e în decădere ca formă de artă. Pentru că, spune Horia, am întîlnit cartiere foarte urîte în Paris şi în New York. Răspunsul lui Max Abramowitz este: “Nu. Ceea ce se vede la periferia marilor oraşe sînt lucruri făcute de arhitecţi de a doua şi a treia categorie. Arhitecţii buni continuă să facă lucruri de calitate, sînt creatori dar sînt mai scumpi…” La fel, sînt mai greu de digerat azi aceste observaţii ale autorului cu privire la impactul calculatoarelor asupra umanităţii: ”Calculatoarele sînt dăunătoare, pentru că îi concediază pe cei ce lucrează în industrie, contabilitate, administraţie şi nu ţin cont de ce se va întîmpla în 20 de ani cu cei ce vor rămîne fără muncă.” Sau această întrebare, adresată neurochirurgului canadian Wilder Penfield: “Vreau să ştiu dacă e posibil prin chirurgie neurologică să fie transferată memoria de la o fiinţă umană la creierul alteia. A anihila trecutul unei fiinţe umane, transferîndu-l în creierul alteia”.

E de înţeles starea de alarmă pe care o trăieşte un scriitor în faţa unui fenomen fără precedent în istoria omenirii, cum e acesta al proliferării explozive a tehnologiilor de tot felul. Totuşi, nu toate personalităţile cu care discută Horia sînt de acord cu faptul că dezvoltarea tehnicii e un pericol. Stephane Lupasco îi spune, de exemplu, că nu crede absolut deloc că “Omul poate fi ameninţat de către tehnică. Ea îl eliberează pe om de multe necesităţi, fizice şi biologice. Nu pot vorbi de rău civilizaţia noastră.” Interviul cu George Palade aduce o notă de umor în acest context. Horia întreabă dacă progresele biologiei contemporane pot produce o prelungire a vieţii umane, după toate aparenţele un semn pozitiv. Răspunsul lui Palade nu e lipsit de o undă de cinism: “Există prea mulţi bătrîni, şi cum un există selecţie, datorită igienei şi medicamentelor, cei mai interesanţi dispar în masa celor care nu sînt. În consecinţă nu e necesar să ne preocupăm de problema prelungirii vieţii.”

Pe de altă parte, onestitatea lui Horia e vizibilă atunci cînd vorbeşte despre problema drogurilor, o plagă a societăţii contemporane. Judecăţile sale sînt nuanţate: “Drogurile pot fi benefice în spitale, pentru a vindeca şi alina suferinţa, dar drogurile de asemenea omoară. Adevărul fundamental despre droguri - nimeni nu întîlneşte în ele decît pe sine însuşi.” Totuşi, la întrebarea sa adresată doctorului Patton dacă este posibil să explicăm cauzele toxicomaniei în societatea noastră occidentală, care sînt motivele exacte, acesta îi răspunde: ”Pentru mine este imposibil, absolut imposibil”.

Nu putem încheia prezentarea acestei cărţi fără a observa că e scrisă de un român. Se vede acest lucru în multe locuri. La un moment dat, Horia îi spune lui Gonseth: “Mă impresionează actualitatea nesperată a ideilor dvs. în Cehoslovacia şi în România. Există în România ceva de felul unei rezerve de puritate…”Apoi, Horia povesteşte, în prezentarea pe care o face operei lui Joyce, că în cartea sa Jurnalul unui ţăran de la Dunăre vorbeşte de asemănarea uimitoare între Irlanda şi România. Cele două ţări au trăit la marginea Europei, una în Occident, alta în Orient, supuse unor presiuni istorice neîntrerupte. Au fost cucerite şi oprimate timp de secole şi au creat o cultură ţărănească, de tip tradiţional, una catolică, cealaltă ortodoxă, şi au fost leagăne ale unor mitologii folclorice şi poezii populare între cele mai bogate din lume. S-a şi făcut o comparaţie istorico-literară între Beckett şi Ionescu.

Singurul mare muzician al secolului XX intervievat, Oliver Messiaen, e pasionat de cîntecul păsărilor, în special de cel al ciocîrliei. Îi descrie lui Horia, cu toate detaliile, cum evoluează din punct de vedere muzical ciocîrlia în zborul ei. Horia îi povesteşte că românii au o melodie populară numită “Ciocirlia”, inspirată direct din cîntecul ei. Şi un ultim detaliu, nu lipsit de farmec: Dr. Rof Caballo crede că numai şi numai în argoul spaniol se foloseşte verbul care numeşte uniunea amoroasă pentru a indica faptul de a face praf pe cineva. Şi în română, adaugă Vintilă Horia, dar într-un sens mai inocent…

Viajes a los centros de la tierra este o carte de o mare deschidere şi de o mare luciditate. Cartea unui român care s-a străduit şi în mare parte a şi reuşit să ne ofere o imagine a luminilor şi umbrelor lumii în care trăim. O carte a călătoriilor necesare şi urgente azi, cînd neliniştile şi suferinţele omenirii un sînt mai puţine decît cele de acum 30 de ani. O carte de o atitudine şi un curaj exemplare.

Laurenţiu Melinte, Madrid

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!