în dialog cu Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă: Pe Vintilă Horia l-aţi cunoscut mult mai îndeaproape, aţi fost prieteni încă din primii ani ai exilului, aveţi în bibliotecă aproape toate cărţile sale cu dedicaţii splendide. Cum a fost cu "scandalul Premiului Goncourt" în 1960?

Theodor Cazaban: Pe Vintilă Horia l-am cunoscut la Paris datorită acestui scandal. Uite de ce nu mă pot împăca eu cu mentalitatea franceză! Vine un tînăr din România, care nu călcase pînă atunci niciodată în Franţa, care scrie, într-o franceză de invidiat, un roman, roman care primeşte Premiul Goncourt, cel mai important premiu francez pentru literatură, iar peste numai două zile este denunţat ca "fascist". Ar trebui scrisă o carte întreagă pe această temă: "Jos fascismul din limbaj". Acest abuz în terminologia politică a contaminat şi dezbaterea literară. Epitetul "fascist" nu i s-a aplicat numai lui Vintilă Horia, ci şi lui Martin Heidegger, lui Mircea Eliade, lui Cioran, pînă şi lui Dumézil, am citit.

Cristian Bădiliţă: Iar în ultima vreme a început aceeaşi campanie împotriva lui Jung. Se pare că toţi cei care s-au ocupat de arhetipuri au fost fascişti. Cum s-au petrecut lucrurile, din perspectiva Dvs, ca martor direct?

Theodor Cazaban: Cum s-au petrecut lucrurile? Au existat în exilul românesc trei persoane - Prea Sfinţia Sa Episcopul Valerian Trifa, în America, părintele Bordeianu, la Paris, şi Vintilă Horia - care au fost denunţate ca "fascişti", avînd de tras după aceea consecinţe serioase. Spuneam că Vintilă Horia s-a refugiat în Spania, aşa de cumplită şi murdară a fost campania împotriva lui pentru nişte articole din tinereţe, care în realitate nu conţineau nimic scandalos.

Cristian Bădiliţă: Să amintim pe scurt ce s-a întîmplat. Vintilă Horia a fost invitat la un cocktail de către editura care publicase Dumnezeu s-a născut în exil. Relatez faptele aşa cum le descrie el într-o scrisoare personală (a publicat-o şi Nicolae Florescu în Întoarcerea proscrişilor). La un moment dat, în timpul acestui cocktail, un tînăr francez îl invită într-o cameră alăturată, pentru a i-l prezenta pe ataşatul cultural al Ambasadei române la Paris. Vintilă Horia refuză categoric, francezul care intermediase, am impresia, un membru al Partidului Comunist Francez, iese ofensat din cameră, iar a doua zi, "din senin", se declanşează scandalul. Probabil că dosarul era deja pregătit, din moment ce reacţia a fost atît de promptă. Adică la o zi de la premiere, după refuzul lui Vintilă Horia de a-l întîlni pe acest personaj oficial se declanşează l’Affaire du Prix Goncourt.

Theodor Cazaban: Dacă Vintilă Horia n-ar fi fost Vintilă Horia s-ar fi dus la Ambasadă să bea un pahar cu vin şi toată lumea l-ar fi aplaudat ca fiind laureatul premiului Goncourt 1960. Însă, nimeni dintre exilaţii români nu se ducea la Ambasada Română din Paris. Criteriul aici era nemilos. Cine se ducea la Ambasadă era un trădător, o javră. Cît despre scandalul Goncourt, trebuie să spun că a fost o ruşine pentru intelectualitatea franceză de la cap la coadă. Este inadmisibil ca un comunist de cea mai proastă speţă, precum André Würmser, un comunist care regreta că nu s-au tăiat mai multe capete la revoluţie, una dintre ultimele tîrîturi morale ale partidului stalinist francez, zis comunist, să fi avut de partea lui 99% din intelectualitatea franceză.

Cristian Bădiliţă: Vintilă Horia spune că o singură revistă franceză l-a susţinut pînă la capăt.

Theodor Cazaban: Probabil Rivarol, una din revistele de dreapta, excelentă, dar care a trebuit să moară pe parcurs din lipsă de cititori.

Cristian Bădiliţă: Totuşi efectul a fost pozitiv pentru soarta cărţii. Pînă la sfîrşitul anului, într-un răstimp destul de scurt, s-au vîndut peste o sută cincizeci de mii de exemplare din volum, iar Vintilă Horia a semnat contracte pentru traducerea romanului în nu mai puţin de opt limbi.

Theodor Cazaban: O sută cincizeci de mii de exemplare se vînd întotdeauna pentru premiul Goncourt. De aceea e foarte greu de stabilit o relaţie între tiraj şi valoare. De altminteri, mîrşăvia a ajuns pînă acolo, încît un sinistru personaj, i-am uitat numele, a scris cu ocazia succesului lui Vintilă Horia că ar trebui să i se ia înapoi banii cîştigaţi la premiul Goncourt. La acest nivel ne aflăm! Pe de altă parte, Vintilă mi-a povestit că la diverse conferinţe ale sale din Spania, ambasadorul Franţei era de faţă. Aici văd un fel de duplicitate.

Cristian Bădiliţă: În Spania, el tot timpul se prezenta ca "scriitor francez de origine română, trăitor în Spania".

Theodor Cazaban: Eu, unul, spun că reuşita lui este extraordinară. L-am cunoscut tocmai cu ocazia acestui premiu Goncourt. Am să "denunţ" pe încă un om la care ţin, pe Ionescu. Am fost la el, atunci, ca să-l rog să intervină cumva. Nu ştiu dacă eram singur sau cu Neagu Djuvara, secretarul Fundaţiei Regale. Şi Ionescu a fost contra. A spus: "Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist." Asta nu schimbă cu nimic dragostea mea pentru Ionescu, care deşi foarte antilegionar, l-a ajutat pe Deleanu.

Cristian Bădiliţă: Cum a putut să facă o asemenea afirmaţie despre Vintilă Horia, care n-a fost nici legionar, şi în nici un caz cuzist? Aflu lucruri noi. Ar trebui să reia cineva dosarul acestui scandal. Vintilă Horia n-a fost înregimentat în nici un partid politic, deşi era un om metafizic de dreapta.

Theodor Cazaban: Aici nu trebuie să cîntărim cu elemente prea mărunte. Ionescu se afla într-o pasă proastă. N-a vrut să intervină pentru Vintilă Horia. Ar fi intervenit însă pentru un alt român. Îl iubea, de pildă, pe Horia Stamatu. Cînd l-am cunoscut pe Horia Stamatu mi-am zis: "Eugen Ionescu a scris Rinocerii gîndindu-se la figura, la chipul lui Stamatu." Dar să revenim la Vintilă Horia! Spuneai că totuşi i s-a vîndut cartea. Premiile Goncourt se vînd întotdeauna în primele zile. S-au vîndut mult mai puţine după ce a fost denunţat, care va să zică, "fascist".

Cristian Bădiliţă: S-a apărat în vreun fel, în presă, la TV?

Theodor Cazaban: Nu, a fost foarte zgîrcit.

Cristian Bădiliţă: Care a fost reacţia lui?

Theodor Cazaban: Cu banii de pe carte voia să-şi cumpere o locuinţă în Franţa, dar în urma scandalului a renunţat şi s-a dus în Spania. Ulterior, Vintilă a avut succes mai ales cu cărţile de limbă spaniolă, în America de Sud. Hai să povestesc o amintire personală! Am petrecut o vacanţă împreună, într-o staţiune pe marea italiană, aproape de Carrara. Ne plimbam pe unde se scotea marmură din munte. În apropiere se făcuse o expoziţie cu fîntîni de marmură posibile. Un fel de machete. Şi Vintilă se gîndea foarte serios să adune atîţia bani cît să poată cumpăra o astfel de fîntînă de marmură şi s-o ducă la Segarcea, locul lui de naştere. Şi eu mă gîndeam că, dacă aş fi bogat, aş fi cumpărat aceeaşi fîntînă ca s-o duc la Fălticeni, în faţa bisericii, în piaţeta unde pe vremea copilăriei mele se afla o fîntînă oribilă de ciment. Eram nişte sentimentali.

Cristian Bădiliţă: Vintilă Horia a continuat să scrie şi să publice cărţi în franceză, demonstrînd că incidentul Goncourt nu l-a rupt definitiv de această cultură pe care o iubea realmente din tot sufletul.

Theodor Cazaban: Şi eu o iubeam şi o mai iubesc - cînd e vorba de cultura franceză cea mare. Însă trebuie să fim oneşti şi să spunem că de la scandalul premiului Goncourt cărţile lui n-au mai avut cronici în presa franceză.

Cristian Bădiliţă: Au căzut în gol.

Theodor Cazaban: Nimeni nu ştia de apariţia lor. În Franţa poate exista un scriitor care să scrie o carte admirabilă cu un tiraj de numai două sute de exemplare. Acest scriitor obţinea în anul următor premiul Goncourt şi atunci tirajul urca la două sute de mii de exemplare. Vintilă Horia n-a mai făcut tiraj în Franţa, pentru că pur şi simplu nu mai avea cronici. Aici se vede un fel de mafie intelectuală.

Cristian Bădiliţă: Da, e de admirat această consecvenţă, acest donquijotism, această încăpăţînare de a publica într-o cultură care te-a refuzat de la început...

Theodor Cazaban: Scria admirabil franţuzeşte, fără să fi trăit în Franţa. El a trăit în România, apoi în Italia, în Germania, în America de Sud şi în Spania.

Cristian Bădiliţă: Avea totuşi un public "de dreapta"?

Theodor Cazaban: Nu ştiu. În Franţa, nu cred. Bineînţeles că era cunoscut publicului de dreapta. Dar dreapta franceză este întotdeauna minoritară, foarte minoritară.

Cristian Bădiliţă: Cărţile lui Vintilă Horia sunt speciale, scriitura pare un fel de ritual, uneori uşor desuet, tocmai din cauza faptului că scrie într-o limbă străină pe care se simte că o iubeşte, dar o şi respectă. Romanele lui sunt un fel de "ficţiuni realiste". Mă gîndesc la Scrisoarea a VII-a, la Un mormînt în cer. Tema principală, explicită sau discret camuflată, rămîne exilul (a doua este dragostea). Vintilă Horia îşi alege personaje-tip, personaje esenţiale, în care îi place să se recunoască şi care îl ajută să înţeleagă propria dramă de exilat. M-am întrebat mereu de ce preferă personaje din alte epoci? Chiar şi personajele actuale par în cărţile lui apariţii hieratice, din alte lumi. Poate că acest refugiu în "departe", într-un "departe" diafan se datorează faptului că drama exilatului nu mai reprezintă nimic pentru lumea complet alienată, deci fundamental exilată, de astăzi. Numai prin intermediul unor personaje "anacronice" (de fapt, anistorice), precum Platon sau El Greco, sau Ovidiu, autorul îşi poate asuma în acelaşi timp obiectiva drama. Ce capodoperă exatrordinară este Persécutez-Boèce! Un roman cum nu s-au scris multe în secolul trecut. În Spania prima ediţie s-a epuizat în trei zile. Iar în Franţa nu s-a mai reeditat niciodată. Nu mai vorbesc de România, unde a trecut neobservat. Ce se întîmplă cu această lume? E aproape diabolic.

Theodor Cazaban: Vintilă Horia debutează în Occident şi izbuteşte cu o carte al cărui titlu conţine cuvîntul "exil". Acest titlu, Dumnezeu s-a născut în exil, e un fel de "program". Exilul poate fi existenţial, al nostru, al tuturora cei din ziua de astăzi. Îţi fac o mărturisire puţin abruptă: eu mă simt din ce în ce mai exilat în "lumea liberă". Şi cîteodată spun: "Sunt în afara lumii, complet libere, în care trăiesc." Vintilă Horia n-a fost un om de extrema dreaptă. Legionarii l-au dat afară din postul de ataşat cultural pe care-l avea la Roma. În Franţa s-a scris că a fost legionar, cuvîntul "legionar" însemnînd "fascist", fascist însemnînd "nazist", iar nazist ce-i mai rău pe lume. În acest amalgam, în această escaladă în confuzie se poate practica orice fel de manipulare. Întrebarea însă era alta.

Cristian Bădiliţă: Formulez altfel: în ce familie spirituală şi literară l-aţi înscrie pe Vintilă Horia?

Theodor Cazaban: Cred că are multe afinităţi cu Jünger. De altminteri, el mi l-a revelat pe Jünger şi îi mulţumesc. În biblioteca mea vei găsi un exemplar din cartea Heliopolis, care aparţinea lui Vintilă Horia şi pe care am uitat să i-l înapoiez. El mi-a recomandat altădată: "Citeşte Falezele de marmură". A fost o descoperire. Vintilă Horia s-a interesat şi de Noul Roman. Ne înţelegeam admirabil în ceea ce priveşte necesitatea unei rupturi a discursului romanesc clasic. Îmi amintesc de o altă carte a lui, Journal d’un paysan du Danube. Ce păcat că a apărut după premiul Goncourt şi aproape nimeni nu-l mai citea pe Vintilă.

Cristian Bădiliţă: A fost publicată în 1966. O carte care denunţă toată mizeria şi meschinăria acestui secol, de la Estul stalinizat şi pînă la Vestul stalinist-cochet...

Theodor Cazaban: Îmi place expresia "stalinist-cochet", e foarte potrivită. Mă gîndeam, în timp ce îmi puneai această întrebare, la nişte profeţii. Nu ştiu dacă mă îndepărtez de linia conversaţiei noastre. În Franţa este foarte des citată o frază atribuită lui André Malraux: "Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc". Interesantă idee, însă eu, care sunt puţin critic şi puţin amar în judecăţi mă gîndesc că secolul al XXI-lea "sera antifasciste et coquin". Nu ştiu dacă poţi să traduci în româneşte cuvîntul "coquin". E clar că ne aflăm într-o lume pe care eu o numesc o lume "complet liberă".

Cristian Bădiliţă: Puteţi schiţa un portret al lui Vintilă Horia?

Theodor Cazaban: Aş spune că era un om armonios lăuntric şi tocmai această armonie lăuntrică îl ferea de micile sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere. Apoi, era un om "cu simţul valorilor", formulă care-şi recăpăta sensul prin Vintilă. Şi mai presus de orice, era un intelectual deschis în toate direcţiile: metafizică, literatură, ştiinţă, chiar şi parapsihologie. În 1960 l-am convertit şi pe el la lectura lui Guénon şi mi-a povestit ce succes enorm a avut, cîţiva ani mai tîrziu, la un congres al dantologilor din Italia, unde a vorbit despre L’ésotérisme de Dante, lucrare complet ignorată de specialişti.

Cristian Bădiliţă: De altfel, Guénon face parte din mica bibliotecă din pustiu a lui Ştefan Diaconu, savantul-profet din Persecutaţi-l pe Boetius! Aşa cum această din urmă carte, a lui Vintiă Horia, ar trebui să facă parte din biblioteca esenţială a oricărui om de cultură din România.

(fragment din Captiv în lumea liberă, ediţia a -II-a, în curs de apariţie)

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!