Despre scriitorul Vintilă Horia Caftangioglu s-a scris mult[2] şi o să se mai scrie. Dar foarte puţine date se cunosc în privinţa condamnării sale de către "justiţia comunistă" în anul 1946. În cele de mai jos ne propunem să aruncăm o scurtă privire asupra problemei, precizând că această discuţie poate fi doar o introducere.

Vintilă Horia Caftangioglu a fost judecat în lotul nr. 11 de "criminali de război", din care mai făceau parte: Gheorghe A. Cuza, Alexandru C. Cuzin, Alexandru Gregorian, Horia Stamatu, Platon Chirnoagă, Ion Gheorghe, Sergiu Vladimir Cristi, mitropolitul Visarion Puiu, Ion Sângeorgiu, Ion Victor Vojen, Guşe Nicolae, Călugăreanu Constantin şi maior Popescu Ioan. Dezbaterile acestui proces au început în data de 20 februarie 1946. Tribunalul Poporului, Completul II de judecată, condus de Alexandru Voitinovici, avea să se pronunţe în acest proces a doua zi, 21 februarie. Ca "judecători asesori", în număr de opt, au fost câte unul din partea: Ministerului Justiţiei, din Frontul Plugarilor, din Partidul Social Democrat, din Confederaţia Generală a Muncii, din Uniunea Patriotică, din Partidul Comunist Român, respectiv Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, prezente în guvernul Petru Groza.

Astfel, se înţelege din capul locului că sentinţa în cazul acestui lot, ca de altfel şi la majoritatea "criminalilor de război", au fost influenţate de politica comunistă. De aceea, majoritatea acuzaţiilor care se aduceau celor învinuiţi erau legate de susţinerea "politicii fasciste duse de conducătorii României după 1940". Însuşi "acuzatorul public" Silviu Rapoţescu, după susţinerea rechizitoriului împotriva inculpaţilor, a dat "citire mai multor pasaje din articolele de presă scrise de el şi din cele radio-difuzate, pentru a evidenţia propaganda şi contribuţia lor la aservirea ţării, în favoarea Germaniei hitleriste cum şi la intrarea în războiul nefast, care, prin pierderile materiale şi umane ce au ocazionat, constituie cel mai mare dezastru naţional.

Adevăraţi otrăvitori de suflete, prin scrierile din presă, trebuie pedepsiţi exemplar, pentru ca pe viitor să nu mai fie posibile astfel de dezastre naţionale"[3].

Cazul acestui proces de judecare a "criminalilor de război" este unul din exemplele edificatoare a luptei duse de Partidul Comunist în drumul său spre acapararea totală şi sigură a României. În acest sens, dorim să discutăm câteva aspecte generale, legate de contextul în care Vintilă Horia, şi nu numai, a fost judecat, dar şi de ordin particular, privitoare la desfăşurarea propriu-zisă a acestui act juridic.

În planul general-contextual, în cazul acestui proces de remarcat este manipularea pe care Partidul Comunist o făcea în rândul opiniei publice româneşti. După expirarea termenului de judecare a criminalilor de război, care fusese data de 1 septembrie 1945, potrivit Legii nr. 312/1945, guvernul Petru Groza, la cererea ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu (31 ianuarie 1946), va trece la judecarea unor loturi de "criminali de război", anunţaţi de presa vremii în mai multe categorii: "conducătorii fostei centrale a evreilor"; "membrii fostului «guvern» legionar din Germania"; "conducătorii lagărelor de prizonieri sovietici din ţară, care s-au făcut vinovaţi de bestialităţi şi rău tratament aplicat internaţilor"; "jandarmii şi poliţiştii autori ai schingiuirilor şi masacrelor"; "procesul pogromului de la Iaşi şi al trenului fantomă-Iaşi"; "procesul Serviciului Special de Informaţii" şi cel al Antoneştilor, acest urmând să se fixeze ulterior[4]. Misiunea asumată de deţinătorii puterii executive era facilitată de recunoaşterea guvernului Groza de către puterile occidentale, eveniment care se produsese la începutul anului 1946, după scandalul provocat de greva regelui Mihai. Tot acum comuniştii vor trece la atacurile dure la adresa partidelor istorice.

Desigur că faţă de categoriile "criminalilor de război" enunţate mai sus ne întrebăm unde era prevăzut Vintilă Horia. Răspunsul îl aflăm în anunţul dat de presa comunistă, din 21 februarie 1946, cu titlul: "Guvernul Horia Sima în faţa Tribunalului Poporului". Conţinutul anunţului era următorul: "Completul II al Tribunalului Poporului, prezidat de dl. Fărcuţiu, începe astăzi judecarea celui de-al doilea lot de criminali de război şi anume «guvernul fantomă» al trădătorului Horia Sima. În faţa judecătorilor poporului nu apar însă decât Gheorghe A. Cuza şi Victor Vojen, ceilalţi «membri ai guvernului» şi anume: general Ion Gheorghe, Mircea Manoilescu (sic!), Papanace etc. vor fi judecaţi în lipsă"[5]. De la bun început sesizăm o serie de erori, de la "participarea" lui Gheorghe Cuza în guvernul de la Viena, până la notarea greşită a numelui lui Grigore Manoilescu, care a făcut parte din executivul lui Sima, ca "ministru al Presei şi Propagandei"[6].

Ulterior, la 22 februarie, presa comunistă anunţa, cu titlul: "Tribunalul Poporului – Procesul Gh. Cuza şi Ion V. Vojen", că procesul lotului de criminali condus de judecătorul Alexandru Voitinovici este în plină desfăşurare, în boxa acuzaţilor fiind: Gh. A Cuza, I. V. Vojen, Guşe Nicolae şi Călugăreanu [Constantin]. Potrivit aceluiaşi ziar acuzarea era reprezentată de Victor Rapoţescu (sic!), deşi, mai jos, când se enunţă din rechizitoriul prezentat de acesta, numele este enunţat corect[7].

În fine, la 23 februarie se anunţa, că cei consideraţi ca membri ai guvernului Sima erau condamnaţi la moarte, iar Alexandru Cuzin, Alexandru Gregorian, Horia Stamatu şi Vintilă Horia la "detenţiune grea pe viaţă", pentru "vina de a fi înlesnit pătrunderea în ţară a ideilor fasciste şi pentru a fi limitat pentru ele, primind directive de la legaţia germană"[8].

Din cele de mai sus constatăm o anumită stângăcie şi o slabă cunoaştere în prezentarea acestui proces. Peste acestea mai remarcăm o enunţare tendenţioasă a acestui proces comandat de puterea politică reprezentată de Partidul Comunist şi aliaţii săi.

Totodată, sesizăm şi o grabă în desfăşurarea procesului. Afirmaţia ne-o susţinem prin faptul că, abia la 19 februarie 1946 guvernul Groza a luat în discuţie "actul de acuzare întocmit de Dl. acuzator public Dr. Silviu Rapoţescu", pentru ca a doua zi să înceapă procesul[9].

În plan particular, punctual pe cazul lui Vintilă Horia, putem discuta de la redarea fragmentelor din sentinţa acestui proces, privitoare la acesta:

"[…] V. În ce priveşte pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu

Având în vedere că faptele puse în sarcina acestui acuzat şi încadrate prin actul de acuzare în prevederile art. 2 lit. o din legea nr. 312/945, constând în aceea că prin acţiuni directe articolele gazetăreşti a contribuit cu intenţie criminală la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România.

Având în vedere că din examinarea lucrărilor aflate în dosarul de instrucţie al Dlui acuzator public cum şi din dezbaterile orale făcute în cauză se constată următoarele:

Acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, ziarist, este unul din cei care prin activitatea sa gazetărească a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România.

Această propagandă este realizată de acuzat prin următoarele teme mai principale:

A. Propaganda pentru fascism şi hitlerism şi pentru aderarea României la politica Axei

a) Elogierea ditirambică a fascismului şi hitlerismului şi a reprezentanţilor lor: «Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal» (Povestea ducelui – Sfarmă Piatră, 23 septembrie 1937); «Adolf Hitler e o genială minte politică» (Semnificaţia unei Revoluţii – Sfarmă Piatră, 2 februarie 1941); «Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de mare european» (Marele European – Sfarmă Piatră, 5 iulie 1941); «Naţional Socialismul este asemănător ca forţă şi ca întindere a religiei în evul mediu şi artei în chipul renaşterii» (Hommo europaens – Sfarmă Piatră, 17 decembrie 1941); «Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne» (Elogiul curajului – Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).

b) Deformarea democraţiei şi a reprezentanţilor ei:

«Ne zvârcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri» (Cultura democraţiei noastre – Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937); «Nu vom reuşi să fim români decât rupând legăturile cu democraţia» (Ibidem); «Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor» (Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu – Sfarmă Piatră, 11 noiembrie 1937); «Democraţia este inutilă» (Pe rugul unei vieţi – Sfarmă Piatră, 18 martie 1937).

c) Difuzarea temelor antisemite, elemente constitutive ale hitlerismului, pe latura rasială:

«Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă» (Nordul în Mediterană – Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941); «Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România» (De ce tineretul României a fost şi este antisemit – Sfarmă Piatră, 16 aprilie 1941).

d) România trebuie să fie indisolubil legată de Axă deoarece:

«Hitler va salva Occidentul» (Nordul în Mediterană – Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941); «În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care râvneşte la libertate» (Elogiul curajului – Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941); «Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei» (Valoarea morală a pactului tripartit – Sfarmă Piatră, 4 martie 1941); «Hitler creează spaţiul pacific» (Adevărata pace balcanică – Sfarmă Piatră, 5 martie 1941); «Ordinea nouă creează numai binefaceri» (Führerul în Balcani – Sfarmă Piatră, 24 aprilie 1941); «Hitler va fi biruitor, el reprezentând ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche» (Valoarea morală a pactului tripartit – Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).

B. Sprijinirea dictaturii antonesciene

Vintilă Horia nu se sfieşte să spună pe toate tonurile că marele merit al lui Antonescu este acela de a fi închinat România lui Hitler: «Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi» (Funcţia de azi a presei – Sfarmă Piatră, 19 mai 1941); «România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu» (Cuvinte pentru strădaniile noastre – Sfarmă Piatră, 7 mai 1941); «Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-lui» (Ecouri despre plebiscit – Sfarmă Piatră, 13 martie 1941); «Salvarea nu ne poate veni decât la Antonescu – singurul român nepătat şi bun» (Salvaţi sufletele noastre – Sfarmă Piatră, 13 martie 1941); «Portretul să-l punem la icoana [ilizibil] sufletele noastre» (Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).

Considerând că din complexul celor de mai sus rezultă că numitul prin acţiuni directe-articolele sale gazetăreşti-, a contribuit cu intenţiune criminală la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România: Aderarea României la Axa şi menţinerea dictaturii antonesciene, folosind acestor scopuri prin activitatea sa, punându-se astfel pregătit, evident în slujba hitlerismului.

Considerând că acest fapt al numitului constituie crima de dezastrul ţării prin săvârşirea crimei de război prevăzută de art. 2 lit. o şi pedepsită de art. 3 alin. 1 din legea nr. 312/1945"[10].

Prin urmare, Vintilă Horia era considerat "vinovat de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război", prin punerea "în slujba hitlerismului sau fascismului şi care a contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lui politice sau la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul intereselor poporului român" (art. 2, lit. o, legea nr. 312/24 aprilie 1945).

Aceste fapte se pedepseau, potrivit art. 3, alin 1, din aceeaşi lege, "cu detenţiune grea pe viaţă sau cu detenţiune grea de la 5 la 20 ani sau cu detenţiune riguroasă de la 3 la 20 ani"[11]. După cum putem constata în textul de mai jos, Horia Vintilă primea pedeapsa maximă: "[…] Condamnă pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, român, major, ziarist, fost director la Sfarmă Piatră, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice, fapt prevăzut de art. 2 lit. o şi pedepsit de alin. 1, art. 3 din legea nr. 312/945, să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de zece ani, conform art. 25 Cod Penal"[12].

Prin confruntarea rechizitoriului cu articolele amintite din ziarul "Sfarmă Piatră", constatăm o prezentare tendenţioasă a acuzatorului Rapoţescu. Astfel, la subcapitolul "Elogierea ditirambică…", fragmentul din articolul Povestea Ducelui, datat 23 septembrie 1937, este incomplet şi rupt din context, pentru o înţelegere tendenţioasă, fraza corectă fiind: "Apariţia lui Benito Mussolini, în cadrul feeric al istoriei italiene, constituie un eveniment epocal, prin iuţeala de fulger cu care transformă caracterul morbid şi decadent al spiritului latin…" ("Sfarmă Piatră, an III, , nr. 95, 23 septembrie 1937, p. 10). De fapt, acest articol se încadrează într-un ciclu de articole care, la vremea aceea, prezenta instaurarea şi dezvoltarea fascismului în Italia (a se vedea nr. 96, 30 septembrie şi nr. 97, 7 octombrie).

La subcapitolul "Deformarea democraţiei…", de asemenea întâlnim fragmente din articolele "fasciste" ale lui Vintilă Horia, care sunt rupte din context şi deformate din sensul iniţial. De fapt, aceste articole sunt căutări la problemele cu care România se confrunta din punct de vedere politic, ca simple soluţii aduse de intelectualii vremii. De exemplu, fraza autentică din articolul Cultura democraţiei noastre, din 4 februarie 1937, este următoarea: "Democraţia e o formă de viaţă pe care noi am vrut-o, am adus-o şi am implantat-o în pământul nostru. Iar acum ne zvârcolim…", după ideea enunţată în preambul: "Noi am împrumutat mereu nu numai eternul calapod cultural al Occidentului, dar ne-am trăit istoria contemporană sub influenţa politică a altora. Ne-am mărginit să imităm, în loc să dorim ţâşnirea creatoare a originalităţii noastre orientale".

În continuare, enunţarea tendenţioasă a rechizitoriului întocmit de Rapoţescu este constantă. La fraza: "Nu vom reuşi să fim români…", sensul este deformat, textul autentic, ca o continuare a celui de mai sus, fiind: "Nu vom putea niciodată evada din mizeria anonimatului nostru şi nu vom reuşi să punem ceva (subl. aut.) românesc la poalele civilizaţiei, decât rupând legăturile cu acest trecut străin, care a început în veacul XIX şi nu s-a terminat încă, bântuindu-ne fiinţa ca o boală fără sfârşit" (an III, nr. 62, 4 februarie 1937, p. 7).

Un ultim aspect asupra căruia dorim să ne oprim, în această parte a discuţiei, este enunţarea de către Rapoţescu a expresiei "Democraţia este inutilă". Aceasta, de asemenea, este deformată şi scoasă din context, fraza autentică, ce provine dintr-un articol despre Charles Maurras, fiind: "Nu ştiu dacă haosul democratic în care se zbate Europa îşi manifestă inutilitatea cu mai multă elocvenţă în ţara lui Charles Maurras" (Pe rugul unei vieţi-Charles Maurras, în nr. 68, 18 martie 1937, p. 5).

Prin prezentarea acestor câteva aspecte se pot constata deformările tendenţioase ale rechizitoriului acuzatorului Rapoţescu. Se pune evident întrebarea de ce la întocmirea acestui rechizitoriu au fost extrase şi deformate numai pasaje din ziarul "Sfarmă Piatră". Această întrebare şi-o punea Vintilă Horia, într-un interviu acordat ziarului Carrefour, la 7 decembrie 1960, pe fondul scandalului provocat de L`Humanité: "Nu înţeleg deloc pentru ce se caută şi se aleg doar unele. Este exact ca atunci când am fost condamnat în 1946. Dar procesul nu a făcut onoare celor care l-au montat.

[…] Am fost un intelectual de dreapta, dar eu nu am acceptat violenţa, nici în limbaj şi nici în fapte. Adevărul este că n-am fost implicat în politică niciodată şi niciodată nu am aparţinut Gărzii de Fier"[13]. Dar răspunsul este simplu: puterea comunistă trebuia să-şi elimine intelectualii români în drumul său către stăpânirea României. În procesele intentate de comunişti nu erau nevoie de dovezi elocvente, ci doar de simple acuzaţii pentru condamnarea "criminalilor de război".

În baza acestor acuzaţii "Tribunalul poporului" practic a luat act de cele enunţate de Rapoţescu, aplicând legea în modul cel mai aspru. Astfel, Vintilă Horia era pedepsit "în mod exemplar" pentru "crime de război".

Totodată, gravă pentru decizia în justiţie este manipularea orchestrată de comunişti. Aceştia lăsând să se înţeleagă că şi Vintilă Horia, alături de Visarion Puiu, a făcut parte din guvernul lui Horia Sima de la Viena (etichetat drept trădător) a conturat o legitimitate actului juridic săvârşit de "Tribunalul Poporului".

Cât priveşte prezenţa lui Vintilă Horia în mult discutatul guvern susţinem că este nerealistă, cum s-a întâmplat şi în cazul mitropolitului Visarion Puiu[14]. În acest sens avem declaraţia dată de Lucreţia M. Dăscălescu, funcţionară la Consulatul României la Viena, la Bucureşti în data de 18 februarie 1946, care, în împrejurările încheierii armistiţiului cu URSS şi cu Aliaţii, despre Vintilă Horia spunea: "Dl. Vintilă Horia Caftangioglu era unul dintre cei mai aprinşi propagandişti, căutând să convingă şi să lămurească pe diferiţi români din Viena, ce veneau să se informeze la Consulat, că drumul nostru nu este decât spre România (subl. aut.), ci nu spre «guvernul român din Germania».

În ziua de 7 septembrie 1944 am fost arestaţi, de comandantul german al oraşului Viena, toţi românii care semnaseră lista de la Consulat, evidenţiindu-se atitudinea lor. Am fost în «haussarest» la pensiunea Neuermarckt (piaţa Neuermarckt) împreună cu D-na şi Dl. Horia Caftangioglu. Timp de o lună de zile nu am avut voie să depăşim pragul locuinţei noastre. Am stat zi de zi alături de familia Horia; ne-am povestit multe amănunte din viaţa noastră. Erau momente grele, când nu ştiam dacă ziua de mâine ne mai apucă în viaţă şi când, deci, omul spune adevărul. Niciodată dl. Horia nu şi-a manifestat vreun sentiment de simpatie pentru legionari. Mi-a apărut totdeauna ca un convins democrat. La 7 octombrie 1944 am fost duşi din Viena în Silezia (Krumhübel) în lagăr şi apoi în sudul Germaniei la Maria Pfarr. Nouă luni de zile am suferit o foame îngrozitoare şi cei mai [text ilizibil].

Dl. Vintilă Horia, foarte slăbit, a fost multă vreme bolnav, toate suferinţele îndurate şi cu toate ameninţările agenţilor Gestapo-ului, temnicerii noştri, care ne ameninţau mereu cu împuşcarea – nici o clipă nu l-am auzit pe dl. Horia regretând drumul pe care l-a pornit, sigur fiind că îşi făcea datoria către ţară. A urmat apoi eliberarea noastră de către armatele anglo-americane.

Am fost aduşi de aliaţi la Roma. Aici, dl. Vintilă Horia Caftangioglu avea cunoştinţe printre literaţii şi savanţii italieni. Cum nu se ştia cum vom pleca spre ţară şi pentru că i s-au făcut diferite propuneri din partea caselor de editură italiene, dl. Horia a semnat mai multe contracte pentru lucrări literare, cum şi o lucrare istorică în legătură cu Mihai Viteazul. Pentru această ultimă lucrare, D-sa urma să cerceteze biblioteca Vaticanului, unde descoperise izvoare inedite despre legăturile lui Mihai Viteazul cu Italia.

La 10 noiembrie 1945 când ne-am îmbarcat pe vaporul Transilvania, pentru a ne întoarce în România, Dl. Vintilă Horia Caftangioglu m-a rugat să spun familiei D-sale că, date fiind lucrările începute, D-sa va mai rămâne încă în Italia pentru a-şi termina obligaţiile contractate şi că, odată lucrările terminate va veni la Bucureşti, deoarece «pentru a putea revedea România»"[15]. Nu este exclus ca în ultimul moment această declaraţie prezentă la dosar să fi condus la revizuirea rechizitoriului întocmit de acuzatorul Rapoţescu, rămânând astfel numai "activitatea gazetărească profascistă" a lui Vintilă Horia.

Toate acuzaţiile aduse lui Vintilă Horia în procesul din 1946 aveau să fie colportate în anul 1960, cu ocazia câştigării premiului Goncourt, pentru romanul "Dumnezeu s-a născut în exil". Prin cele publicate de ziarul L`Humanité, în campania sa declanşată împotriva lui Vintilă Horia, opinia publică occidentală afla că acesta făcuse "politică legionară şi fascistă", prin reproducerea unor extrase din articolele scriitorului publicate în ziarul "Sfarmă Piatră"[16]. Aceste extrase erau de fapt fragmente din rechizitoriul întocmit de acuzatorul Rapoţescu în procesul din 20-21 februarie 1946, după cum nedumerit se arăta şi Vintilă Horia în interviul acordat ziarului Carrefour.

Părerea ne este întărită de documente din arhiva fostei Securităţi care spun în mod clar cum "la intervenţia autorităţilor române, care au făcut cunoscută activitatea legionară a lui Vintilă Horia, distincţia nu i-a mai fost acordată [premiul Goncourt, n.n.]"[17]. Astfel, putem constata cum Securitatea de la Bucureşti acţiona în mediul exilului românesc, prin diferite intoxicări, precum cea prezentată mai sus, reuşită prin intermediul unui ziar comunist francez.

Aceste sunt doar câteva aspecte privitoare la condamnarea lui Vintilă Horia. Discuţia noastră a pornit de la consultarea sentinţei, căutând veridicitatea celor invocate în rechizitoriu şi mergând până la radiografierea contextului în care s-a desfăşurat procesul. Desigur că se mai pot sublinia multe aspecte, dar, considerăm noi, acest lucru se poate face numai prin elaborarea unui amplu studiu privitor la scriitorul Vintilă Horia Caftangioglu.

Adrian Nicolae Petcu [1]

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!