Dedic acest text noilor

cenzori ideologi din România

Ceasul românesc al lui Vintilă Horia n-a sosit şi, probabil, nu va sosi prea curînd. Acest mare scriitor şi gînditor român din secolul XX, tradus în peste douăzeci de ţări, scriind în patru limbi cu dexteritate şi eleganţă aristocratică (română, franceză, spaniolă şi italiană), adulat de generaţii de studenţi de la Complutense, după ce stîrnise furia haitelor comuniste franceze, continuă să fie minimalizat sau pur şi simplu ignorat în propria lui ţară. Boicotul are cîteva cauze principale, despre care merită să spunem un cuvînt. În primul rînd, eşecul revoluţiei din 1989. Sensul acelei mişcări la care au participat două milioane de oameni, majoritatea dintre ei tineri, era măturarea de la putere a liotei comuniste, urmată de un Proces exemplar. Cu sprijin moscovit şi consimţămînt "popular" (cei care nu au luat parte la revoluţie), liota comunistă şi-a menţinut însă puterea, în ciuda celor peste o mie de vieţi secerate, iar procesul exemplar a fost amînat sine die. Într-un asemenea context, opera lui Vintilă Horia trebuia să rămînă în aşteptare. Autorul înşuşi a refuzat să revină în ţară, considerînd, şi pe bună dreptate, că exilul său anticomunist nu se încheiase încă. Înainte de a muri (în 1992) a publicat totuşi un roman scris în româneşte, despre figura lui {tefan cel Mare - simbol al unităţii politice şi spirituale europene. În al doilea rînd, debutul, post-revoluţionar, al marelui prozator în România a fost un eşec. Romanul Dieu est né en exil obţinuse premiul Goncourt în 1960, iar apariţia sa în româneşte era aşteptată ca un eveniment excepţional. Or, fiecare dintre noi îşi aminteşte, poate, dezamăgirea, nedumerirea, jena cu care a parcurs traducerea românească, semnată de fratele autorului, în acel volum meschin cu copertă albăstruie, uşor decolorată. Din cauza acestei traduceri la limita ridicolului capodopera a ratat întîlnirea cu publicul românesc (trebuie spus imediat că romanul sună superb în franceză). Dumnezeu s-a născut în exil a fost taxat drept "produs lirico-păşunist", iar aura lui Vintilă Horia a pălit peste noapte. După acest redebut în coadă de peşte, cota lui Vintilă Horia a fost în scădere constantă în România. Frumoasa traducere a lui Mihai Cantuniari n-a mai putut salva reputaţia autorului; răul fusese deja comis. În al treilea rînd, trebuie luate în seamă calculele şi interesele editorilor. Cioran, Eliade şi Ionescu "aduc bani". Vintilă Horia, s-a decis din capul locului, nu aduce. De ce? Aşa! Monica Lovinescu nu aduce bani, dar este publicată, cu toate că nu încape comparaţie între ea şi Vintilă Horia. Dar o asemenea stare de lucruri se poate remedia. Lovitura de graţie i-a dat-o însă premiantului Goncourt neo-stîngismul ambiental combinat cu un dispreţ sistematic al valorilor româneşti - cu părere de rău trebuie să spun că România intelectuală de azi a redevenit, din slugărnicie şi mimetism, mult mai stîngistă decît Franţa intelectuală, iar dispreţul poporului român faţă de propriile sale valori autentice frizează inconştienţa. Cînd la modă sînt fleacurile unui Houellebecq, ale unui David Lodge sau Paolo Coelho de ce să ne mirăm că romane extraordinare precum Scrisoarea a VII-a, Un mormînt în cer sau Dumnezeu s-a născut în exil nu interesează decît o mînă de rezistenţi la prostul gust? Merită psihanalizată această formă de nesimţire a poporului român, care, abia ieşit din grota stalinist-ceauşistă, caută refugiu, cu un soi de frenezie disperată, în bordelul stîngismului consumist. O editură care îţi respinge o carte pe motive ideologice, pretinzînd că marii interbelici "sînt discutabili şi neaveniţi" nu-l poate accepta din principiu pe un autor ca Vintilă Horia. E un fapt absolut evident că cenzura ideologică s-a reimpus în ultimii ani în România, nu prin decret, ci prin zelul trepăduşilor care au ajuns în fruntea anumitor instituţii de cultură (edituri, institute, reviste). De aceea, cu tristeţe şi chiar îngrijorare, spun că ceasul lui Vintilă Horia a trecut, poate, înainte de a veni. Cele cîteva emisiuni ale Marilenei Rotaru au în continuare un ecou foarte restrîns în rîndul telespectatorilor, care preferă de departe talk show-urile cu uzurpatorii gen Iliescu, Păunescu sau Năstase. Apariţiile editoriale de pînă acum, sporadice şi oarecum subterane, n-au impus figura unui autor unitar şi de calibru, risipindu-l oarecum pe fostul laureat al premiului Goncourt.

E drept, dacă volumele lui Vintilă Horia ar fi fost republicate în Franţa cititorul român n-ar depinde exclusiv de toanele editorilor locali. Dar Vintilă Horia n-a fost omul concesiilor, precum Eliade sau Cioran, care şi-au camuflat la perfecţie "spontaneităţile" dînd Occidentului numai volume igienice, temperate. Vintilă Horia a spus tot timpul ce gîndea, cum simţea şi ce credea că trebuie spus în toiul evenimentelor, la cald. Confesiunile lui sînt foarte adesea supărătoare pentru urechile sau ochii "bunului burghez de pe malurile Senei". {i ele vor fi la fel de supărătoare şi pentru urechile sau ochii "noilor Păturici de pe malurile Dîmboviţei sau Bahluiului". După "scandalul Goncourt" din 1960, o tăcere aproape de mormînt s-a lăsat peste numele său în Franţa, o tăcere dirijată din umbră, programată şi bine controlată. Cronici foarte rare şi nesemnificative, refuzul oricărei distincţii, sabotare prin minimalizare, uitare. Nu vreau să fac din el o victimă exclusivă a ideologiei, deşi cam aşa stau lucrurile. În Spania figura lui era şi a rămas încă foarte cunoscută. Îmi amintesc perfect, cînd a murit, toate posturile de televiziune şi-au început telejurnalele cu această ştire. Prietenii mei spanioli îi citiseră cărţile încă din adolescenţă. Un grup de studenţi îl frecventa ca pe un fel de guru care întrecea cu mult competenţele unui banal profesor universitar. Ei bine, tocmai de aceea mă irită meschinăria franceză şi mă revoltă nesimţirea românească. Tocmai pentru că ştiu cît de mult îl preţuiau spaniolii, adică la justa lui valoare.

Una din calităţile pentru care îl preţuiesc pe Vintilă Horia este hărnicia. A scris enorm, în patru limbi, în diverse genuri şi cu reuşite punctuale în toate: roman, interviu, poezie, nuvelă, biografie (a lui Papini, de pildă). Îi plăcea să lucreze. Această hărnicie ţine de o anumită concepţie aristocratică asupra vieţii. Contrar şablonului vehiculat îndeobşte după care aristocraţia ar fi echivalentul obligatoriu al huzurului şi lenei, cred că orice aristocrat adevărat preţuieşte munca mai mult decît orice. E drept, aristocratul nu munceşte după canonul clasei muncitoare, înregimentat în instituţii şi protejat de sindicate. Aristocratul munceşte tot timpul pe cont propriu şi sub supraveghere proprie, după un program al său, după un ritm personal. De cele mai multe ori fără răsplată sau onoruri lumpen-proletariale. Vintilă Horia ilustrează perfect acest tip uman de care ne este din ce în ce mai dor.

Dintre cărţile sale prefer cîteva (nu toate mă atrag): Scrisoarea a VII-a (formidabil jurnal apocrif al lui Platon), Dumnezeu s-a născut în exil (alt jurnal apocrif, al lui Ovidiu), Persecutaţi-l pe Boeţiu (dublă istorie, a unui prizonier politic din secolul XX şi a filozofului din secolul al VI-lea), Un mormînt în cer (romanul lui El Greco), Jurnalul unui ţăran de la Dunăre. Adică, tot ciclul "exilului". La acestea aş adăuga Călătorii spre centrele pămîntului, volum din care am citit doar cîteva fragmente, fiind practic imposibil de găsit altundeva decît în cîteva biblioteci publice din Spania. Iată, în traducere, cîteva fragmente "supărătoare" din Jurnalul unui ţăran de la Dunăre, apărut în 1966 la Editura Table ronde din Paris.

1964, 5 decembrie

Asasinarea albilor la Stanleyville ne umple de oroare, dar trebuie să ne gîndim că aceşti nevinovaţi plătesc atrocităţile comise în Africa de albi, strămoşii lor, timp de secole. Ajunge să ne amintim că dl. Voltaire îşi îngrăşa rentele din negoţul cu sclavi. Oribil şi dezgustător. Scenele pe care le năştea un astfel de trafic în secolul al XVIII-lea, al "luminilor", şi al XIX-lea, cînd filozofii forjau în Europa naţiuni libere, ar trebui să ne apese încă pe conştiinţe. Vinovaţii s-au îmbogăţit din acest negoţ infam; şi-au cumpărat moşii în ţinuturi liniştite; şi-au construit case de vacanţă pe Loire sau pe Tamisa; le-au făcut cadouri frumoase copiilor lor de Crăciun; au îndrăznit să intre într-o biserică ori să se declare de partea progresului şi să prefere ateismul, mult mai liniştitor în ce priveşte faptele lor din trecut; au murit probabil satisfăcuţi că au reuşit în viaţă, într-o vreme în care spovedania, remuşcarea, Dumnezeu încetaseră să mai sîcîie conştiinţele. Iar astăzi nişte călugăriţe credinciose plătesc cu viaţa lor acest trecut mîrşav. Secolul nostru e tot atît de plin de crime ca şi cele dinainte. Iată sensul istoriei, în acest rîu de sînge, iar Stalin, mentorul Voltaire-ilor de azi, n-a murit decît de vreo cîţiva ani. Rasa traficanţilor de sclavi prosperă în Basarabia, în Ţările Baltice, în Tibet, peste tot unde există negri fără apărare.

Miercuri, 23 decembrie

Inautenticitatea istoriei. Cale falsă, şi "adevărată", în sensul în care şi Iuda este "adevărat", ca instrument ales pentru ca Fiul lui Dumnezeu să-şi poată împlini Venirea, adică moartea. Nimeni n-a putut evita participarea la istorie, una din ispitele cele mai mari. Doar sfinţii au scăpat uneori de ea. Evoluţia în Istorie, adică ceea ce se numeşte Progres, ar trebui văzută ca o cădere ruşinoasă şi inevitabilă. Importanţa lui Pius al XII-lea care, în 1950, a proclamat dogma Înălţării la cer a Mariei, în plină decădere progresistă, dînd oamenilor posibilitatea de a spera într-o nouă Întrupare, care va pune capăt netrebniciilor istoriei. Istoria ca exaltare a războaielor şi şefilor militari, cu toate ororile individuale pe care acestea le implică, nu este decît o îndepărtare conducînd la drama teribilă revelată de Nietzsche: moartea lui Dumnezeu, adică imposibilitatea de a continua să concepem existenţa lui Dumnezeu în noi. Istoria mai înseamnă sclavia femeii, exaltată numai de scriitori şi de artişti, năpădiţi şi ei de reproşuri ale propriului subconştient. Iconografia Fecioarei: exutoriu al inconştientului colectiv. Egalitatea sexelor nu este proclamată decît după "moartea lui Dumnezeu", între limitele universului concentraţionar sau progresist. Victorii la nivelul cel mai de jos, caracteristica vremii noastre, cînd războiul a fost universalizat de către aceste ultime fulguraţii morbide ale istoriei: ideologiile pentru folosul maselor.

8 ianuarie 1965

Am să vă spun cîteva lucruri pe care ar trebui să nu le spun, dar mi-am propus să povestesc aici totul, în limitele vechilor legi, singurele care contează pentru mine. Deci spun. Sînt un distrugător al timpului istoric. Iată unul din secretele mele, unul dintre cele mai importante. Nu-i deloc un capriciu de intelectual - nu sînt intelectual, pentru că sînt poet - întrucît această voinţă aparent anarhică face parte din personalitatea şi din cronologia poporului meu, sabotor al istoriei. Surîd de fiecare dată cînd un critic atribuie intenţii istorice romanelor mele, comparîndu-mă cu Marguerite Yourcenar, cu Robert Graves sau chiar cu Jacques de Bourbon Busset. Totul e permis orbirii criticilor, iar în Dumnezeu s-a născut în exil ei n-au putut vedea decît sfîşierea produsă de exilul politic conform topicii pseudoclasice a istoriei lui Ovidiu. Jérôme Carcopino a confirmat, cîţiva ani mai tîrziu, în Rencontres de l’histoire et de la littérature romaines, justeţea tezei mele asupra religiozităţii lui Ovidiu, plasînd-o pe aceasta în cadrul dramei sale intime grefate pe pitagorism.

[...] Îmbrăcate în istorie, romanelor mele puţin le pasă de cronologia oficială, Ovidiu şi Platon putînd fi în acelaşi timp contemporanii noştri. Ei pot fi plasaţi în toate vremurile care seamănă cu a noastră, în orice ajun de apocalipsă parţială. Tema esenţială este tema profanării prin colectivitate şi prin politic, şi a salvării prin religie şi individual. Am rămas tot timpul credincios acestei convingeri, din zorii vîrstei mele raţionale. Nu se poate cunoaşte "în masă", nu se pot stabili legături cu Dumnezeu la acest nivel. Masele nu pot crede decît în cei care le seamănă, adică în ficţiuni şi în călăi. Astfel poporul italian, dez-individualizat de aproape douăzeci de ani, e pe cale să se piardă, precum atenienii după profanarea Hermeşilor de piatră. Alcibiade şi ai săi au fost prima fisură "la stînga" cunoscută în istorie, începutul sfîrşitului pentru lumea elenică. [...]

Ajunge să privim chipurile actualilor şefi ai omenirii ca să ne dă seama de adîncimea decăderii noastre. Folosesc concepte şi idei complet uzate şi totuşi se menţin la putere. Cîştigă chiar prin vechi trucuri vrednice de Grand-Guignol. Aşa se explică alergia mea politică, indiferenţa uşor înveninată de ură faţă de sistemele actuale. Unii gîndesc că salvarea va veni prin tehnică. Dar Ortega deja îşi dăduse seama că savanţii nu sînt decît "barbari moderni", creatori de ficţiuni din care lipseşte Dumnezeu. Îmi voi aminti mereu de cuvintele acelui "şofer al spaţiului" care declara, după zborul său, că nu l-a întîlnit pe Dumnezeu pe orbită. Nimic mai perfect ca imagine a cretinismului tehnico-politic! Dar vorbeam despre savanţi, nu despre şepci şi mînuşi de piele, simple mîini de lucru. Din păcate unii fac exact cît ceilalţi. Există ceva mai primitiv, în aspectul ei, decît o uzină atomică? Toată acestă împleticeală de tuburi, grămadă de piroane, de geamuri şi de ciment care serveşte la dezintegrarea unui atom pentru a-i utiliza forţa băgînd-o într-o bombă, ca un şarpe enorm într-o valiză?

Vom ajunge pe Marte sub formă de microbi.

16 ianuarie

Churchill agonizează. Încă unul din marii responsabili ai dezastrului lumii se duce pe copcă. Dacă a fost un salvator pentru ţara sa - şi asta rămîne de demonstrat - pe-a mea a ajutat-o să se năruie. Cu Stalin şi Roosevelt el a construit acel univers subdezvoltat care a încolţit în 1945 şi n-a încetat să crească de atunci, ca o ciupercă atrăgătoare şi veninoasă, pe ruinele unei victorii şi ale unei înfrîngeri - după latitudini - la fel de prost tocmite. Nu mai resimt nici o ură, căci am ajuns să-i dispreţuiesc la fel de bine pe învingători ca şi pe învinşi, la nivelul amoral unde au ştiut să se aşeze. Dar cînd mă gîndesc la aceşti trei omuleţi care au transformat victoria lor într-o răzbunare oribilă, mă străduiesc să nu rostesc blasfemii şi să-mi înăbuş cumplita amintire. Nedreptatea naşte nedreptate. Există aici perspectiva unei consolări, care însă nu mă încălzeşte, întrucît e la fel de puţin apetisantă ca zeama de cucută. Eram pe punctul să adaug un final profetic şi optimist în genul: Cînd toţi cei care au făcut primul război mondial vor fi pierit, vreu să zic, cei mari, omenirea va putea respira uşurată şi se va putea gîndi la adevărata pace. Dar e absurd, întrucît omenirea nu va avea niciodată pace, pace în fericire şi dreptate. Pe zi ce trece înţeleg tot mai bine că pacea nu există la scara omenirii şi că doar individul o poate dobîndi pe planul ascetismului şi al credinţei. Prin urmare, pacea nu poate fi decît interioară, contrar păcii politicienilor şi jurnaliştilor. "Maimuţele lui Dumnezeu" nu zidesc decît "exterioare".

Cristian BĂDILIŢĂ, Paris

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!