Lucrarea - cartea ferestrelor spre tine însuti

Cornel Ciomâzgă s-a născut la 28 martie 1956, în preajma Mănăstiri Neamţ. A lucrat foarte de tânăr în diferite munci, apoi a studiat regia de teatru şi film, iar ca autodidact convins a continuat cu studii de psihologie şi teologie. A debutat sub pseudonimul Cornel Cupşa, publicând între anii 1980-1990 tablete satirice, eseuri şi versuri. După 1990, a lucrat în redacţiile mai multor publicaţii, la radio şi televiziune, obţinând mai multe premii şi distincţii româneşti şi internaţionale. Este realizatorul primului format de talk-show din România. Din 2002 s-a retras vremelnic în chiliile unor mănăstiri unde a realizat această Lucrare.

"Şi cu mine lucrare aceasta a fost la fel"

"Se numeşte Lucrarea fiindcă este o lucrare cu fiecare personaj în parte, cu două dimensiuni pentru fiecare dintre ele: lucrarea Daimonului şi cea a lui Dumnezeu. Este ca-n viaţă. Şi cu mine lucrarea aceasta a fost la fel şi dau slavă Bunului Dumnezeu că s-a milostivit să întrerupă orice parcurs al vieţii mele, aducându-mă în schimb pe acesta, care este unul duhovnicesc, într-o formulă mistică deplină. Mistică, în sensul credinţei, în sensul dorinţei de a ne reîmprieteni cu Dumnezeu şi de a trăi întru toate ale Sale."

Ne-ajunge, dramatic, din urmă, o vârstă când tăişul ascuţit al unei întrebări, aparent banale, reclamă un răspuns dureros, dar curat ca ţipătul unui nou născut. Răspuns împlântat până-n prăsele în carnea de lumină a trupului propriei noastre sincerităţi.

"Încotro?" - iată întrebarea ce se-nfige în coasta sufletului, aşteptând răspunsul. Lacrimi sau zgură? Lumină sau întuneric? Dumnezeu sau Diavol?

Paradoxal, toate răspunsurile ţin de dat-ul fundamental, dintru începuturi, omului: Libertatea deplină de a alege. Cornel Constantin Ciomâzgă a căutat răspunsurile în Lucrarea - cartea sa apărută recent. Încercăm să decriptăm drumurile Lucrării, descifrând experienţele trăite de personaje.

Iohanna, tânără smerită, cu dragoste de Dumnezeu; "Lagărul Scroafei" îi devine temniţă; transformă claustrarea, asemănătoare "pelagrei exilului suplicial" al Sfintei Maria Egipteanca, într-o veritabilă penitenţă martirică; după şapte ani este luminată "acolo în sălbăticie, sub acele înegurate ziduri", de Dumnezeu, care-i desluşeşte "înţelesurile penitenţei sale"; multe lucruri despre credinţă şi le aminteşte din conversaţiile purtate cândva cu Toma, prietenul său, care ajunge, în cele din urmă, preot, unul din ucenicii părinţilor de la Catacombă; după 15 ani este eliberată, exorcizată, botezată şi primită în Biserica Ortodoxă, renăscându-se a doua oară; intră cu bucurie firească în viaţa monahală, devenind mai întâi rasofora Isidora, apoi maica Siluana, care se va retrage în schivnicie, chiar în ziua în care mama ei intră în mănăstire; încearcă să-şi apere mama la proces; "Mirul şi smirna izvorau parcă din groapa adâncă de peste doi metri pe care o săpase Iohanna în toţi anii aceea, adăpostindu-se acolo de gerurile iernilor intolerante", spune autorul; "Acolo înăuntru aveam să mă dumiresc, înţelegând cum a trudit Dumnezeu cu mine", mărturiseşte Iohanna.

Leon, groparul satului; "omul care pregăteşte nedantelatele aşternuturi" ale "descătuşabilelor adormiri"; simulează o surdo-muţenie, ajungând astfel să ştie "cele mai multe şi neştiute fapte şi lucruri din Culmea cu Arini"; rămâne fidel Bisericii "care m-a aşteptat tot timpul până azi, începând cu Taina botezului". Pe 29 august, în ziua Tăieri Capului Sfântului Ioan Botezătorul (zi în care Leon taie capul daimonului din el), după predică, se mărturiseşte în faţa credicioşilor; are coşmaruri noaptea şi spaime paroxistice. "Acum am înţeles cât de greu se rupe alianţa cu Satana", recunoaşte el.

Leon este tăinuitorul, deţinătorul perfect al secretelor, martorul etern. Cel ce vine din preistorie. Îl întâlnim în Căluş, deţinătorul tainelor. Şi, totuşi, în Lucrarea, altul. Cel ce gustă din fructul amăgitor al Satanei. Claustrat în propria-i tăcere păcătoasă, de care are puterea să se rupă, mărturisindu-se; salvat de credinţă.

Chinezul este Maestrul, francmasonul şi marele magician ce operează, ritualic, o dată pe an, Praznicul Negru, în care apar Piticii de foc, personajele Praznicului; a cunoscut toate valorile Bisericii, pe care însă, le-a părăsit; operează ca magician, cu cheia universală a artelor magice, care este cheia tuturor vechilor dogme religioase, a Cabalei şi Bibliei, Clavicula lui Solomon, cu forţa "tetragramei" şi a "pentagramei"; prin ele înlănţuie norii aerului, spiritele focului, spectrele apei şi fantomele pământului; prin ritualul Praznicului Negru, "minţile, cugetele şi inimile lor (ale celor prezenţi la ritual n.n) fuseseră supuse testelor morţii"; un exerciţiu prelung de înaltă magie şi cu prezenţa unor duhuri foarte agresive; în timpul ceremoniei, apare "o repriză de aproape un ceas, cu zgomote foarte ascuţite şi cu explozii ample. Mulţi au început să ţipe, unii au leşinat, alţii au fugit...mirosea a catran pucioasă şi troptil"; Piticii de foc sunt nişte "gheme incendiare"; la finalul Praznicului "era o stare de rău absolut şi definitoriu...mulţi delirau, alţii se ghemuiseră şi gemeau"; pentru Chinez, magia era o pasiune, pornită dintr-o dragoste neîmpărtăşită plenar pentru Amalina Sanchez, o iluzionistă pe care a iubit-o, dar care l-a părăsit; după ce a pierdut-o, şi-a lăsat barbă şi plete, semănând cu un bătrân chinez; cunoaşte secretul lui Leon; pleacă precipitat şi enigmatic din Templu; după trei ani îi trimite lui Leon o vedere cu Schitul "Sfântul Ioan Botezătorul" de la Iordan şi următoarele cuvinte:"Aici şezui şi plânsu-mi !"; îi mai spune lui Leon că "La descoperit pe Dumnezeu şi că nădăjduieşte ca într-o zi să-şi "înalţe chipul la asemănare". ‘Aici învăţ să mor în fiecare zi şi să renasc asemeni".

Chinezul cumulează cele mai mari rătăciri ale lumii de astăzi, din ce în ce mai secularizată. Trauma adâncă, rana sângerândă numărul unu a societăţii contemporane, semn al ceasului apocaliptic ce se apropie. Să fie el Lucifer? Să fie el cel trimis în pustie, ispititor al Fiului lui Dumnezeu, să-ncerce pe pielea lui lucrarea propriilor plăsmuri? Iată paradoxul ce poate răsturna lumea. Soluţia împăcării omului decăzut cu Dumnezeu. Salvabil, oare? Să aibă el puterea penitenţei, să îngenunche la picioarele Mult Prea Iertătorului Stăpân? Să poată fi iertat el, uzurpatorul Tronului Ceresc? Se pare că da, căci la Bunul găseşte iertare oricine învaţă să moară în fiecare zi, pentru a renaşte asemeni. Iată puterea lui Dumnezeu. Iată victoria Binelui asupra Răului. Iată daimonul învins. Dovada supremă a unicităţii Stăpânului Lumii. Iată Împărăţia Mielului. Iată-l pe om întors la Dumnezeu. Iată calea pe care, chiar şi cei îndrăciţi, vindecându-se, o pot urma. Iată dovada Raiului. Viaţa veşnică.

Chinezul din "Lucrarea" se va mântui, pentru că până la urmă a redobândit valorile Bisericii. A ieşit din Templu din mal-spaţiu claustrant- la suprafaţă, alegând până la urmă, lumina Adevărului. Adică pe Dumnezeu, salvându-se astfel.

Daria Aron, soţia doctorului David; femeia victimă, claustrată într-o dragoste neîmpărtăşită, care, din cauza ispitei, duce "o viaţă machiată, iar «sensurile ei sacre» sunt într-o deturnare perpetuă"; trăieşte lângă David (nume cu evidente conotaţii veterotestamentare) "sublimul şi supliciul egal", împuţinându-şi "tot mai mult şansa defecundării răului. El mă iubeşte fără iubire şi mă deţine fără să mă aibă. Trăim frumos, mortificându-ne sublim"; trăieşte o dragoste iluzorie cu Leon; conştientizează rătăcirea şi de aceea simte nevoia de a se mărturisi, lucru pe care-l spune autorului; acesta descoperă în gestul fumatului ei lucrarea diavolului, care, cunoscând simbolistica celor trei degete strânse în gestul închinării -întruchiparea Sfintei Treimi-"îL caricaturizează pe Dumnezeu", iar fumul slobozit adumbreşte "fumul smirnei şi al tămâii binemirositoare"; spovedindu-se unui duhovnic care-i propune "o mică escapadă" Daria (cea care "se dăruieşte") se indignează profund; la recomandarea autorului, se spovedeşte la avva Damaschin, duhovnic cu har, de la care iese "vărsând lacrimi" şi încă suspinând; dobândeşte căinţa adevărată bineprimită la Domnul. Când află despre secretul lui Leon, mărturiseşte: "sunt între lucididitatea restauratorie şi între confuzia destabilizatoare. Între Diavol şi Dumnezeu, vai, nu sunt decât «da»-urile şi «nu»-urile mele indecise"; în lupta cu daimonul, ce vizează pierderea sau recâştigarea sufletului, încearcă o sinucidere, înghiţind mai multe pastile cu whisky. Aflându-se în stare gravă, David, soţul ei, este cel care va trebui să hotărască dacă Daria va mai rămâne conectată sau nu la aparatele care o ţin în viaţă. Îşi revine miraculos, dar cu o paralizie generală; reuşeşte să povestească cum a fost salvată de Dumnezeu, Care a pus în lupta cu Satana, "ca stavilă jertfa a doi mucenici: Hrisant şi Daria, martiri din timpul împăratului Numerian". În cele din urmă, pleacă la Domnul, după mărturisirea cu lacrimi şi după primirea Sfintei Împărtăşanii.

Doctorul David Aron, soţul Dariei; personaj şters, închis în propria-i neputinţă de comunicare a sentimentelor, incapabil să înţeleagă că dragostea este fundamentul oricărei căsnicii; cauza reală a rătăciri Dariei; rămas singur în cimitir, după înmormântarea Dariei, rosteşte reparatoriu, suspinând: "Dariaa, ia-mă cu tine Dariaa !"; rătăcit de sine şi de Bunul, trăieşte în speranţa împăcării cu Dumnezeu.

Ex-colonelul Bivol, personaj ce simbolizează o anumită castă reformată, după evenimentele din decembrie 1989, în ţara noastră; în fiecare an, după 15 august, adică după Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (România este Grădina Maicii Domnului !) "desface un butoi de vin vechi, "în proba bătrânului"- refulare a unei existenţe izolate - o petrecere daimonică, pentru "consolidarea relaţiilor mai noi". Trăieşte totuşi singurătatea unei vechi dureri: îndepărtarea de copiii rezultaţi dintr-o fostă căsătorie. Legea compensării, restauratoare a echilibrului divin, pune în celălălt taler al balanţei o altă alternativă la calea urmată de colonel: fata, Despina, plecată departe de casă, căsătorită la Amsterdam; fiul, Teodor "nu a putut privi lumea aceasta aflată sub spectrul păcatului şi a ales drumul lui Teofan, spre a o privi din perspectiva harului". Aşadar, Teodor ajunge în Muntele Athos, se călugăreşte, devenind părintele Teofan, înrolându-se în "războiul dintre legea duhului şi legea cărnii"; se întoarce în ţară, angajându-se în acest război cu daimonul, care "şi-a început activitatea finală, prin înaintemergătorii lui (printre care s-a aflat şi tatăl lui n.n) plasaţi peste tot în societatea contemporană, aplicând, iată, planul corupţiilor sale nimicitoare şi prin formula aceasta subtilă a idolatriei selective"; spune despre România că "ceasul acestei ţări nu a sosit încă. Dar ea este pregătită pentru cel mai important moment al istoriei umanităţii, cu tot ce trebuie pentru a transla din rolul de cenuşăreasă în cel de alteţă"; crede că singura intervenţie eficientă spre a curma acest declin "al umanităţii" revine Bisericii;

Descoperim în Lucrarea lui Ciomâzgă, lucrarea nevăzută, dar prezentă, simţită, pe toată desfăşurarea evenimentelor, a iluminaţilor părinţi, care duc viaţă isihastă în Sfânta Catacombă, pentru rugăciunile cărora Dumnezeu mai ţine încă în pace şi echilibru destinul acestui neam. Slujitori ai altarului străbun, unul dintre cele trei mari altare ortodoxe ale lumii, situat în trunghiul spiritual Ierusalim - Muntele Athos - Carpaţii României.

Avva Haralambie, este cel mai înaintat în vârstă, dintre slujitorii Sfintei Catacombe; are nouăzeci şi patru de ani şi vieţuieşte în rânduiala Sfintei Catacombe de 33 de ani (vârsta Mântuitorului n.n); nouă ani a trăi fără acoperiş şi intra în Sfânta Catacombă doar să liturghisească; nu a purtat încălţări aproape toată viaţa. Numai la bătrâneţe, iarna, umblă cu picioarele înfăşurate în nişte piei; din martie până în decembrie, trăieşte într-o mică hrubă, aproape de intrarea în Sfânta Catacombă; a dobândit virtutea tresviei şi darul lacrimilor necontenitecare este "lumină din Lumină"; îi spune autorului că oferta de necomparat a creştinismului este "şansa infinită de a trăi viitorul în prezent. Căci Împărăţia Cerului poate începe încă din viaţa aceasta, precum argumentează Sfântul Simeon Noul Teolog".

Gheron Carp, un alt părinte din Sfânta Catacombă; a vieţuit în sihăstriile Sfântului Munte; la 87 de ani, se întoarce, în mare taină în ţară, "spre a vieţui undeva, într-un loc osebit, în munţi"; cunoştea cazul Iohannei de şapte ani, când i-a fost revelat de Dumnezeu într-un vis, ca şi avvei Damaschin;

Avva Damaschin duhovnicul Dariei, prieten cu avva Haralambie, duhovnicul autorului; preotul care, împreună cu avva Gheron Carp de la Catacombă şi cu pustnica Teodora de la Poiana Soarelui, s-a pregătit pentru întânirea cu Iahanna;

Sfânta Catacombă nu este o plăsmuire, ci, o existenţă reală, pe care autorul a vizitat-o, după cum mi-a mărturisit. Loc sacru şi tainic, unde, neîncetat, de la 1360, şi în prezent, locuiesc trei părinţi români, fiecare având, la rându-i câte doi ucenici, care duc mai departe tradiţia isihastă întemeiată de primii practicanţi ai Rugăciunii Inimii pe aceste locuri: Cuviosul Pahonie, ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul; Cuviosul Ioan, trăitor pe lângă Sfântul Teodosie şi Cuviosul Chirvasie, vieţuitor în Athos pe lângă Sfântul Grigorie Palama; aici se slujeşte Sfânta Liturghie de trei ori pe săptămână; bisericuţele săpate în coastele peşterii sunt simple"şi pauper împodobite.Una are hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ia cealaltă hramul Sfântul Apostol Andrei"; întreaga viaţă din Catacombă se desfăşoară conform regulilor isihaste; Smbolistica Sfintei Catacombe reflectă concepţia ortodoxă despre alcătuirea lumii şi cerului; locul în care, cel ce ajunge, intră pentru a ieşi renăscut. De aceea, pentru a pătrunde în Catacombă, străbaţi un tunel strâmt, aparent "rece, lucios şi umed", un uter ontologic, "calea cea strâmtă...prin care intri spre uimire, pentru a te întoarce deluvinat, într-o altă lumină"; această cale a fost străbătută şi de autor; iată un parcurs spiritual exemplar ce te poate apropia de Dumnezeu; cobori de mână cu Iisus în întunericul mormântului, care poate fi inima ta, pentru a te înălţa apoi, odată cu El, în Lumina Adevărului. Dar pentru asta, trebuie să vezi. Să vrei să vezi această Lumină: "semnele şi dovezile neîndoielnice, din care simte cineva că a început să vadă în sine rodul ascuns în suflet, sunt lacrimile cele multe ce izvorăsc nesilit", spune avva Gheron. " Până când nu primeşte cineva darul acesta, lucrare lui este încă în omul din afară şi nu simte încă deplin lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc".

În contrast cu lumina Sfintei Catacombe, Culmea cu Arini este zugrăvită în culorile sumbre ale păcatului. Nu este de mirare că aici, deşi la suprafaţă, "între locuri spre apus se ivea o imagine halucinantă. Mii de ciori moarte, stivuite meticulos, zăceau peste o înaltă vatră de pene negre ale fostelor păsări descompuse...Culmea cu Arini nu a avut şi nu are decât ciori moarte...Putrezesc greu, iar trupurile lor, culmea, nu împrăştie nici un iz supărător". Tărâmul stârvurilor veşnice, locul în care blestemul face ca nici trupurile moarte să nu dispară; locul care trebuie exorcizat fundamental, printr-o jertfă salvatoare, exemplară; această jertfă este întruchipată de penitenţa martirică a unei fecioare. Iohanna, prin jertfa sa, va salva Culmea cu Arini; locul curăţit de blestem va renaşte în timp; Binele va învinge Răul; puterea lui Dumnezeu va fi restaurată; lumea se va regăsi pe sine reaşezându-se în matca sa firească.

Încheiem aici modesta noastră descifrare a Lucrării lui Ciomâzgă - volum cu o desfăşurare cinematografică a faptelor - nu înainte de a mai spune că, prin alcătuirea ei, prin tematica propusă, cartea se adresează, poate, în primul rând, celor din preajma sfintelor altare, unde ispita lucrează cu mai mult sârg, părinţilor de la care neamul, ţara aceasta, pecetluită "în însăşi profuzimea formulei treimice: despărţită în unire spre a fi mereu unită-n despărţire", aşteaptă mai multă evlavie, smerenie şi rugăciune izbăvitoare. Apoi ni se adresează nouă, muritorilor de rând, ce putem deveni, citind-o, acei călugări albi, atât de apreciaţi de autor, "misterioşii marilor cetăţi. Schimnicii asprelor nevoinţe ale pustiurilor din chiar mijlocul lumii...neaflaţii...care trec ziua pe lângă noi...ruguri aprinse în altare de sufragerie..., ca şi cele aprinse în depărtate peşteri sau în enigmatice chilii", ca să ţinem, împreună "încă echilibrul veacului lugrubru".