România între anti şi pro-NATO

Extinderea NATO, un eveniment cu o încărcătură simbolică extraordinară în destinul meandric al României, a fost întîmpinată, dacă nu cu un entuziasm generalizat, măcar cu un consens tacit al românilor. Cinismul fatalităţii internaţionale a făcut nu doar să fim învinşi de alianţa care ne-a fost ostilă 40 de ani, dar şi să implorăm absorbţia în NATO, văzând în aceasta soluţia universală pentru problemele României.

Cum arătau însă raporturile între români şi Alianţa Nord-Atlantică în 1949, în momentul semnării Tratatului de la Washington? Satelit al URSS, România dezvolta o politică externă obedientă faţă de hegemonul lagărului socialist şi practica un discurs internaţional excesiv de ideologizat. Atacul presei române faţă de constituirea NATO, la 4 aprilie 1949, pare să fi fost apogeul propagandei antioccidentale promovate de România comunistă la jumătatea secolului al XX-lea.

Fostul ministru de externe Corneliu Mănescu afirma, la începutul anilor ’50, că "ne comportăm în conformitate cu doctrina Jdanov". Astfel, politica externă românească era numai o prelungire obedientă a deciziilor luate la Kremlin, iar viziunea românească asupra relaţiilor internaţionale era "topită" în rigiditatea teoriei leniniste referitoare la raporturile dintre statele comuniste şi cele capitaliste.

Apogeul propagandei antioccidentale promovate de România comunistă la începutul Războiului Rece a fost atins în 1949, atunci cînd lumea atlantică şi-a alcătuit o organizaţie militară pe timp de pace. Prezentarea de către Departamentul de Stat al SUA a proiectului Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi dezbaterea internaţională care a avut loc în lunile ianuarie-aprilie 1949 au oferit maşinii de propagandă a regimului comunist de la noi posibilitatea de a se dezlănţui cu furie asupra promotorilor mondiali ai capitalismului şi "imperialismului".

Propaganda Bucureştiului a inclus aruncarea pe piaţă a numeroase broşuri anti-NATO, mobilizarea presei şi activarea sutelor de mii de agitatori ai PMR, pentru susţinerea de şedinţe şi manifestaţii în toate instituţiile şi localităţile ţării. Argumentele folosite pentru a defăima Tratatul Atlanticului de Nord erau, în general, copiate după cele expuse într-o Declaraţie a Ministerului Afacerilor Externe al URSS, românii dovedindu-se lipsiţi de originalitate şi incapabili să construiască o critică proprie.

Principalele conotaţii negative care se imputau NATO erau următoarele: nu era un pact regional, nu era un pact defensiv, încălca principii ale Chartei ONU, promova cursa înarmărilor, viza statele din Est, extindea reţeaua de baze militare americane şi permitea Washingtonului să "vasalizeze" ţările aliate.

Caracterul militar al organizaţiei a permis propagandei româneşti să speculeze intens pe tema pregătirii unui nou război. În scurt timp, amploarea reacţiilor interne anti-NATO a condus la o isterie colectivă, abil regizată, un delir popular pe tema războiului iminent, a pericolului catastrofic şi a unei noi invazii barbare. Regizorii comunişti au exploatat violent această temă militaristă în faţa unei populaţii româneşti profund traumatizată de anii ultimului război mondial. Imagini de coşmar au apărut în toate broşurile lansate pe piaţă: "Un nou război? Nici nu s-a zbicit bine pământul udat de sângele care a curs din trupurile milioanelor de oameni nimiciţi în încleştarea crâncenă a războiului… Dinspre Apus răbufnesc tot mai puternice pregătirile de război. De ce un nou război? Cine doreşte un nou măcel cum n-a mai fost?".

Utilizarea memoriei recente dubla amplitudinea opoziţiei faţă de NATO. În acest sens, se dădea drept sigură participarea Germaniei de Vest la trupele aliate occidentale, un semn care - conform tradiţiei noastre istorice - sugera automat o posibilă agresiune în Est. Dacă "Wehrmacht-ul … este pe cale să renască … în slujba noilor hitleri de peste ocean …", temerile românilor erau amplificate şi de accesul iresponsabilei armate germane la arma atomică sau de reconstrucţia trupelor RFG sub directa îndrumare a unor foşti subordonaţi ai statului naţional-socialist. Alianţa SUA - RFG permitea acel mult dorit transfer de ostilitate dinspre fostul inamic militar către noul rival ideologic. Critica NATO din perspectiva revigorării armatei Germaniei aducea acel ultim şi forte argument care justifica în interiorul ţării o stare de necesitate.

Presa română cópie Moscova

Tonul presei române era unul excesiv de dur, justiţiar, care sugera un război iminent, cauzat de simpla înfiinţare a unei alianţe defensive inamice. Textele din "Scânteia", "România liberă" şi "Lupta de clasă" par rupte din romanul lui Orwell 1984, scopul lor imediat fiind, probabil, inducerea urii prin manipulare mediatică zilnică şi construirea unei solidarităţi de moment în jurul partidului. Alianţa nord-atlantică era prezentată drept "instrument de război şi teroare", "contract războinic", "pactul morţii", "războinicul concert atlantic", "instrument de represiune internă". Epitetele utilizate aveau o încărcătură negativă considerabilă şi transmiteau cititorului o stare de alertă generală, care s-ar fi regăsit doar în cadrul unor iminente pregătiri de război.

Tema războiului era centrală în analizele şi în comentariile presei româneşti. Ea apărea obsedant, în condiţiile în care, după aproape patru ani de conflict armat, societatea românească, bulversată şi epuizată, avea tendinţa de a respinge colaborarea cu orice stat care ar fi gândit o nouă strategie războinică. Transpusă în cadru maniheist, bipolaritatea lumii echivala, după comuniştii români, cu o lume a păcii şi fraternităţii claselor exploatate - spaţiul comunist - şi o tabără războinică, cu veleităţi imperialiste de dominaţie globală - lumea capitalistă.

Din această perspectivă, Pactul nord-atlantic nu contribuia decât la "intensificarea îngrijorării şi stării de alarmă şi la aţâţarea isteriei războinice, în care sunt interesate toate categoriile de aţâţători la un nou război". Opoziţia pace-război, identificată cu cea dintre bine şi rău sau dintre capitalism şi comunism, folosea false analogii istorice şi rememora temerile catastrofice din timpul ultimului război mondial. Occidentul era acum, în "impulsurile sale agresive", echivalentul Germaniei naziste, iar solidaritatea naţiunilor ameninţate trebuia realizată în jurul "campionilor" păcii. "Călcând pe urmele Germaniei fasciste… care aspira şi ea la dominaţia lumii, imperialiştii anglo-americani au uitat se pare soarta pe care au avut-o Hitler şi care-i aşteaptă în epoca noastră pe toţi cei care îi urmează pilda".

Personalităţi culturale, aruncate în luptă

Nici chiar autodeclararea pactului ca fiind defensiv nu a schimbat tonul reacţiei estice, formularea din text fiind considerată machiavelică şi necorespunzând realităţii, atât timp cât se considera că nici o ameninţare directă la adresa Vestului nu era vizibilă. Pretenţiile non-ofensive erau cel mult o mască a pacifismului, menită să ascundă adevăratele intenţii agresive. Opiniile ziariştilor români, copiind nuanţele răspunsului moscovit, se plasau într-un registru de explicaţii puerile, care nega dreptul unui stat de a lua măsuri pentru întărirea securităţii proprii. Articolele argumentau că alianţele militare şi programele de înarmare se pot desfăşura doar în condiţiile unor provocări militare externe, iar consolidarea preventivă a securităţii actorilor statali era blamată în cel mai pur - şi depăşit - stil idealist interbelic.

Veridicitatea comentariului românesc era "confirmată" de personalităţi ale lumii occidentale socialiste, care, sub o baghetă comună, alcătuiau un cor suficient de puternic în anul 1949. Intelectuali din Vest, sosiţi la "Congresul intelectualilor din RPR pentru pace şi cultură", încurajau reacţia românească, oferindu-i iluzia că era parte a unei mişcări protestatare mondiale. Alfonso Gatto, redactor la organul central al Partidului Comunist Italian, "Unita", declara: "Comuniştii au arătat poporului că Pactul Atlanticului înseamnă război şi poporul nostru nu doreşte războiul… Nu există în lume o forţă care să ne oblige să luptăm pentru americani… Rezistenţa aceasta a Italiei populare împotriva Pactului Atlanticului este o luptă continuă, o luptă care se desfăşoară zi de zi şi oră de oră…. Un scriitor american de stânga, Michael Gold, argumenta în aceleaşi împrejurări: "Numai o mică minoritate din America doreşte războiul… Cauza războiului e slujită numai de reacţionari: naziştii camuflaţi şi colaboratorii lor, marile trusturi imperialiste, elementele obscurantiste în filosofie şi religie, magnaţii bursei negre…".

Presa română prelua pe spaţii largi declaraţii asemănătoare ale liderilor comunişti occidentali, construindu-se o adevărată isterie antirăzboinică, de fapt fără obiect şi pur imaginară. Maurice Thorez vorbea de "îngrijorarea maselor populare, care văd profilându-se spectrul unui nou război", iar Palme Dutt, liderul comunist englez, hotăra şi el că "poporul englez se va opune acestui război prin toate mijloacele şi forţele sale". Satisfacţia ziariştilor români de a face parte din tabăra păcii şi supradimensionarea acesteia trădau elementele de manipulare ideologică şi indicau temerile colective existente la români, după supravieţuirea în urma unui conflict care atinsese, devastator, şi teritoriul naţional.

Situată pe o poziţie antagonică faţă de Vest, politica externă a blocului comunist s-ar fi constituit într-un efort major de pace, cu propuneri concrete asupra dezarmării, cu tendinţe de îngrădire a strategiilor agresive occidentale.

În timp ce blocul vestic funda alianţe militare, la Paris se organiza, cu generosul sprijin al Uniunii Sovietice, "Congresul mondial al partizanilor păcii". Din prezidiul congresului făceau parte: Fr. Joliot Curie, Louis Aragon, Pablo Picasso, Mihail Sadoveanu. Şi la New York exista o reacţie pacifistă, Albert Einstein şi Thomas Mann organizând "Conferinţa culturală şi ştiinţifică pentru pace mondială". Prezenţa, în tabăra stângii, a unor personalităţi de calibru din lumea cultural-ştiinţifică avea menirea de a atrage atenţia că problema păcii şi a războiului era o chestiune de supravieţuire a umanităţii. Nu doar guvernele estice reacţionau la formarea Pactului, ci şi cetăţenii simpli, îngrijoraţi sincer de viitorul omenirii. Evitând în acest mod un răspuns politic unilateral la tentativele Occidentului de a-şi consolida propria securitate, Estul transfera o chestiune pur politică în plan general uman, oferindu-i o dimensiune existenţială. (Va urma)

Paul NISTOR*

* prof. drd., cercetător la Institutul "Xenopol" - Iaşi

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!