Nu atingeţi! Proprietate europeană!

În zilele teribilelor masacre teroriste şi a politicii generale de anihilare a organizaţiilor fanatice, suntem tentaţi să credem că marile puteri îşi construiesc viitorul după scheme strategice noi, generate de o dinamică aparte a relaţiilor internaţionale în mileniul III. Zilele trecute însă, Germania, Marea Britanie şi Franţa au lansat o iniţiativă curajoasă şi curioasă în direcţia continentului african.

Interesul expres şi imediat pentru Africa neagră pare să se înscrie într-o revenire în forţă la epoca sferelor de influenţă, a partajului teritorial, care nu cadrează cu globalizarea şi transformarea planetei într-un "sat mondial".

Amintind de Conferinţa de la Berlin( 1885), unde statele europene - aflate în plină eră colonială - au tranşat "amical" victima africană, iniţiativa recentă a Parisului, Berlinului şi Londrei reconfirmă şi revigorează una din teoriile organizării globale lansate după sfârşitul Războiului Rece. La final de secol XX, desuetudinea modelului antagonic Est-Vest a contribuit la stimularea unor noi construcţii teoretice de structurare a lumii. Printre altele, un model prezentat drept puţin realist ( într-o era a globalizării), a fost cel al blocurilor comerciale regionale în care trei mari puteri economice: SUA, UE şi Japonia se regăseau în postura de pivoţi ai unor hinterland-uri comerciale. SUA urmau să domine America Latină, Japonia - Asia de Est şi Sud-Est, iar Uniunii Europene îi reveneau, ca sferă economică exclusivă, Orientul Apropiat şi Africa. Extinderea firească a europenilor către Mediterana sudică şi orientală nu a avut însă o dimensiune spectaculoasă în ultimul deceniu, care să confirme o strategie de succes, în plină derulare. Totuşi, semnalul dat la Berlin în 2004 de mai-marii Europei ar putea echivala cu o schimbare de ritm.

Relaţiile Europei unite cu continentul negru au la bază Convenţiile de la Yaounde şi Lome (1967, 1975) şi se înscriu în aşa numita sferă ACP, în interiorul căreia Uniunea Europeană a consolidat legături cu 70 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific. Fără doar şi poate că reţeaua ACP însemna şi protejarea vechilor investiţii coloniale în diverse părţi ale globului şi menţinerea unor raporturi care să privilegieze apetitul colonizator secular al europenilor. Deşi Comunitatea Europeană şi-a luat angajamentul că noile legături comerciale vor fi mutual avantajoase, declaraţia organizaţiilor societăţii civile africane( la un Summit în Botswana- 2000) atenţiona: "Relaţiile dintre Africa şi Europa au rămas inegale şi inechitabile. Atît de mare e falia dintre cele două încît conceptul de parteneriat e iluzoriu.". Totuşi, europenii au făcut eforturi pentru a stimula economiile africane, investind zeci de miliarde de euro, achiziţionînd materii prime la preţuri europene şi oferind anual ajutoare de 13 miliarde euro.

În noul climat internaţional, problema raporturilor dintre Europa şi Africa nu se mai poate pune doar în obsedanţii termeni ai exploatării economice, deşi e necesar să amintim că Africa e întâiul producător mondial de aur, diamante şi cupru. Există însă şi alte criterii… Dacă SUA par să-şi fi luat angajamentul pacificării şi democratizării Orientului Mijlociu, Europa este pe cale să accepte aceeaşi responsabilitate faţă de Africa. Nu mai contează dacă europenii se întorc în continentul negru ca vechi colonizatori sau ca parteneri liberali, dar este important dacă ei vor reuşi să pacifice şi să normalizeze viaţa în sfera lor de responsabilitate. Dorind să facă din secolul XXI secolul democraţiei-liberale globale, Occidentul transformă ideea de parteneriat şi ajutor umanitar în cruciadă ideologică.

Dar Africa e un teritoriu problematic, unde statul de drept nu e nici măcar o iluzie, unde guvernele sunt slabe. Pentru Vest, Africa de astăzi e doar o profitabilă piaţă de desfacere a armelor în condiţiile în care războaiele locale au frecvenţa cea mai ridicată din lume. Este drept că cele mai multe conflicte africane nu sunt un pericol major pentru mediul internaţional, deoarece ele sunt războaie civile, în interiorul graniţelor, şi nu conflicte între ţări. Dar, deşi de mică intensitate, aceste confruntări armate iscă bulversări profunde şi favorizează migraţia, instabilitatea politică şi masacrele generalizate (Angola, Somalia, Liberia, Sierra Leone, Rwanda, Sudan, Congo).

Pe lîngă pauperitatea cotidiană, există o stare atît de conflictuală pe continentul negru încît UE s-ar putea împotmoli în Africa mai rău decât SUA în Orientul Mijlociu. Nu e de neglijat nici terorismul (atacuri asupra ambasadelor americane din Tanzania şi Kenya - 1998,asupra hotelului israelian din Mombassa - 2000 şi la Casablanca - 2003) care poate înflori într-un mediu pauper şi îmbibat de fanatism local.

Totuşi, dacă ţinta Europei este Africa, o dominaţie superficială, preponderent economică, este cu mult mai indicată decât o prezenţă politică permanentă. Iar intervenţia directă (după model american) ar fi bine să fie înlocuită cu stimularea şi protejarea unei elite politice democratice, care, pe parcursul a mai multor generaţii, să aducă integrarea africană în standardele universale şi să permită cooperarea facilă cu "tutorele" european.

Adrian MARCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!