BISERICA ORTODOXĂ DIN OLTENIA ÎN TIMPUL STĂPÂNIRII AUSTRIECE (1718 - 1739) (II)

După dezastrul de la Viena din 1683, Imperiul Otoman a pierdut multe teritorii în Sud-Estul Europei, care vor fi anexate cu timpul de către Imperiul Habsburgic. |n perioada maximei sale expansiuni în Sud-Estul Europei, realizată prin pacea de la Passarowitz, Imperiul Habsburgic a anexat şi cele cinci judeţe ale Olteniei (Dolj, Gorj, Romanaţi, Mehedinţi, Vâlcea). |n acest număr al revistei Rost continuăm incursiunea noastră istorică.

Acest memoriu ne arată în acelaşi timp unele probleme cu care se confrunta Biserica Ortodoxă din Oltenia, din acel timp. Serviciul divin, Sfânta Liturghie, nu se făcea regulat, în fiecare zi, prin mănăstiri, egumenii nefiind de cele mai multe ori învestiţi cu darul preoţiei; că egumenii alungau arbitrar pe călugări din mănăstiri, iar călugării fugeau dintr-o mănăstire într-alta; se ridicau biserici şi mănăstiri fără hotărârea episcopului, însuşindu-şi acei care le ridicau dreptul de a pune egumeni şi preoţi; egumenii străini jefuiau de cele mai multe ori mănăstirile de avutul lor şi fugeau apoi în „ţeri streine”. Ierarhii luau cu forţa contribuţii de la mănăstiri, preoţii de la bisericile de mir erau fără cultura necesară, nu-şi împlineau regulat datoriile lor preoţeşti, neslujind la timp Sfânta Liturghie. Slujitorii altarului treceau, fără ştirea celor puşi să-i supravegheze, de la o biserică la alta, fiind primiţi de boieri sau egumeni la bisericile de pe moşiile lor, o şcoală de preoţie - românească, în antiteză cu cartea slavonă (ce era atunci pe moarte) lipsea pe atunci în eparhia Râmnicului, veniturile şi încasările mănăstirilor făcându-se într-un mod incorect.

În memoriul din 1719 se admitea numai în principiu dependenţa bisericească de un mitropolit din ţările stăpânite de habsburgi, dar nu se specifica anume de care mitropolit avea să depindă episcopul Râmnicului, şi se lăsa, deocamdată, în suspensie. Rămânea să se determine mai târziu acel mitropolit. Acest lucru se va reglementa în perioada următoare, astfel în 1726 Episcopia de Râmnic intră sub jurisdicţia spirituală a celei sârbeşti de la Karlowitz, acceptată cu mare greutate de către Curtea imperială de la Viena.

Pe lângă dependenţa spirituală limitată, faţă de mitropolia din Belgrad, episcopul Râmnicului a avut de suportat dependenţa politică mult mai grea a Imperiului Habsburgic. Curtea de la Viena îşi rezerva dreptul de a-l desemna pe episcop, dintr-o listă de trei candidaţi propuşi de adunări elective alcătuite din reprezentanţi ai clerului şi ai boierimii oltene.* Doar cu prilejul primei alegeri, aceea a egumenului {tefan al Govorei, dreptul de a-l desemna pe unul dintre cei trei candidaţi şi de a-l „prezenta” (jus praesentationis) spre aprobare Curţii a fost exercitat de mitropolitul de Belgrad; ulterior el a fost lipsit de acest drept preluat de directorul suprem al provinciei. Diploma imperială de confirmare şi hirotonisirea de către mitropolit confereau candidatului dubla investitură - a puterii laice şi celei spirituale - necesare intrării legale în funcţiune.

Mănăstirile şi viaţa monahală

Autoritatea imperială înţelegea însă nu numai să-şi rezerve dreptul de confirmare a episcopilor, dar şi să exercite un control permanent asupra Bisericii Ortodoxe din Oltenia, în primul rând asupra mănăstirilor, stăpâne asupra unui vast domeniu funciar şi deţinătoare de însemnate venituri şi privilegii. Lupta pentru controlul asupra mănăstirilor avea să constituie principalul factor de tensiune între Biserica Ortodoxă din Oltenia şi autoritatea imperială.

Proiectul de organizare bisericească avansat în noiembrie 1719 de episcopul Damaschin şi de patru egumeni preconiza stricta organizare a mănăstirilor faţă de puterea episcopală şi de sinodul provinciei: egumenii mănăstirilor urmau să-şi desfăşoare activitatea sub permanenta supraveghere a episcopului care-şi rezerva dreptul de a-i destitui pe cei vinovaţi de incorecta gestiune sau de neorânduieli în păstorirea comunităţii monahale; împăratului avea să i se aducă la cunoştinţă doar faptul împlinit.

Austriecii însă aduceau în provincie o cu totul altă concepţie a raporturilor dintre Stat şi Biserică, pentru ca programul de autonomie şi organizare bisericească autoritară a episcopului Damaschin să poată obţine adeziunea lor.

Autoritatea habsburgică înţelegea să exercite un control direct asupra mănăstirilor, rezervându-şi dreptul de a-i numi şi destitui pe egumeni şi de a le verifica gestiunea economică. Datorită sistemului fiscal al austriecilor, care era de a asigura cât mai multe venituri Vistieriei împărăteşti, putem să cunoaştem bine mănăstirile de atunci din Oltenia. Mănăstirile, având mari venituri, dispunând de proprietăţi întinse, bucurându-se de diferite privilegii, scutiri, au dat mult de lucru - şi de scris - austriecilor, în tendinţa lor de a lua pe seama fiscului cât mai multe din veniturile provinciei. De la cele mai vechi mănăstiri şi până la cele din urmă (pe timpul lui Constantin Brâncoveanu - 1688-1714 - şi al urmaşilor săi), mănăstirile româneşti au fost cât se poate de bine înzestrate. La donaţiile vechi, pietatea străbună a adăugat în decursul timpului altele noi. Domnii, confirmând pe cele vechi, adăugau altele noi; boieri, clerici, credincioşi, făceau de asemenea diferite donaţii mănăstirilor, aşa că la începutul secolului al XVIII-lea mănăstirile dispun de întinse proprietăţi. Multe sate, moşii, munţi, vii, mori erau ale lor, se bucurau şi de diferite venituri: de la vămi, de pe vii, de la ocnă, şi unele scutiri de dări. Domnitori ca Matei Basarab, {erban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, sunt unii dintre domnitorii care au acordat privilegii mănăstirilor oltene.

Austriecii au dus însă, o politică de fiscalitate excesivă faţă de mănăstiri. Încă din iulie1718, consilierul cameral din Ardeal, Ignaţiu Haan, a fost însărcinat de Cămara Curţii (Hof-Kammer) ca să cerceteze situaţia economică a Olteniei, ca pe baza ei să poată fi puse dările. Pe baza celor raportate de Haan, Cămara împărătească (Hof-Kammer) propuse între altele, la 28 ianuarie 1719, împăratului, spre aprobare, şi următoarele, cu privire la privilegiile şi scutirile mănăstirilor: o comisie să cerceteze titlurile de drept ale pretenţiilor mănăstirilor şi să raporteze, spre a lua măsuri în consecinţă. Raportul cu privire la mănăstiri a fost făcut de Haan la 21 noiembrie 1719 către Cămara Curţii, precum şi în anexele ce însoţesc acel raport.

Episcopul Damaschin întrebase pe generalul Steinville şi pe consilierul cameral Haan, ce se va hotărî cu privire la beneficiile de care se bucuraseră până atunci mănăstirile. Răspunsul a fost că acele beneficii nu se vor contesta mănăstirilor, dar trebuie să declare în ce constau, cum şi pe ce documente se bazează, pe urmă trebuie stabilit dacă aceste beneficii sunt donaţii perpetui, veşnice sau numai pe un anumit timp. De aici necesitatea de a produce documentele cu care mănăstirile se justificau. Episcopul Damaschin convoacă atunci pe egumenii mănăstirilor de frunte, aducând el însuşi documentele episcopiei spre a fi cercetate.* După documentele episcopiei, au fost cercetate acelea ale celei mai vechi mănăstiri a ţării, Tismana, apoi ale celei mai noi, Orezul, fondată de Constantin Brâncoveanul. La cercetarea documentelor, Haan se servi de nişte funcţionari fiscali, (între ei şi Nicolaus Pater, care avea un rol însemnat în Oltenia ocupată de austrieci) care cunoşteau limba română, precum şi cea slavonă, pentru descifrarea vechilor hrisoave.

Aflându-se astfel cuprinsul documentelor, s-a făcut cunoscut episcopului, şi atât episcopul cât şi egumenii au trebuit să recunoască că în acele documente nu e vorba de donaţii veşnice (donationes solidae et perennales), ci numai de o milă, (pomană = elemosinae) ce şi-o făcuseră domnii cu mănăstirile, fie zidind Domnul mănăstirea, fie favorizând pe egumenul mănăstirii, fie dând de pomană mănăstirii. Aceste beneficii constau sau în perceperi de vămi în anumite locuri sau în scutiri de anumite dijme sau în acordarea unui număr oarecare de bolovani de sare de la ocnă ; ele nu aveau un caracter permanent.

Din examinarea documentelor lor se poate observa că mănăstirile se bucurau:

a) De venituri de la vămi, bâlciuri, târguri săptămânale şi de la pescuit;

b) Scutire de la prestarea dijmei pe oi (oierit) sau pe albine, porci şi vin (dijmărit);

c) De acordare a unei cantităţi oarecare de sare sau echivalentul ei în bani.

Privind toate aceste aspecte putem observa foarte uşor că relaţia Stat - Biserică în provincia Oltenia (1718 - 1739) era simţitor schimbată faţă de cea din perioada anterioară, situaţie percepută întocmai şi de către Biserică.

Cosmin OPREA

N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 306.

C. Giurescu , Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, vol.I-III + indice , Bucureşti, 1913 - 1947, p. 76-80.

Ş. Papacostea , op. cit. , p. 290.

Ibidem, p. 291.

E Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol VI, p. 340.

N Dobrescu, op. cit., p. 26.

Ibidem, p. 27.

* Episcopia era şi ea considerată ca mănăstire şi considerată prima între ele.

E Hurmuzaki, Documente, VI, p. 271-272.

N Dobrescu , op. cit., p. 28.

Ibidem , p. 28-29.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!