O teologie ortodoxă a politicului? (III)

Cinci răspunsuri româneşti

Statul (în general şi cel românesc în special) nu trebuie nici să se teamă şi nici să aibă suspiciuni în raport cu activitatea publică a Bisericii. El a intervenit prea adesea (şi nu cu cele mai benefice efecte) în viaţa Bisericii pentru ca aceasta să nu încerce măcar să-şi pronunţe Cuvântul, atunci când este nevoie. Deoarece, precum scria un tânăr şi inspirat publicist (Mircea Platon): "…Biserica se pricepe mai mult la politică şi administraţie decât Statul la teologie".

Poziţia creştină despre Stat poate fi abordată şi din perspectiva relaţiei omului creştin cu "stăpânirea" (în ipostaza sa statală). Preţioase dezvoltări în acest sens am găsit în cartea Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (1912-1998), Călăuză în credinţa ortodoxă (partea a doua, cap. XXXI), apărută, în 1991, la Editura Episcopiei Dunării de Jos.

Problema este abordată polemic în raport cu unele denominaţiuni protestante ("Studenţii în Biblie", adventiştii) sau cu "Martorii lui Iehova" pentru care atât Statul cât şi instituţiile Bisericii sunt unelte ale lui Antihrist, care menţin inegalitatea şi nedreptăţile, precum şi raporturile de vrăjmăşie între indivizi şi popoare. Se refuză din partea adepţilor acestor culte: jurământul militar, luarea armelor în mână, serviciul militar ca atare.

Or, se arată în replică, Statul trebuie recunoscut, întrucât el garantează ordinea voită şi instituită de Însuşi Dumnezeu: "Numai dezordinea şi anarhia sunt de la diavolul". Temeiul divin al autorităţii de stat nu poate fi atins sau diminuat de situaţiile când această autoritate este deţinută de indivizi nedemni. În continuitate cu referatul paulin din Romani XIII se arată că o dată ordinea fiind de la Dumnezeu, atunci şi deţinătorul ei reprezintă "ceva dumnezeiesc". "Nu persoanele în concret, ci autoritatea sau instituţia în abstract". "Autoritatea poate fi deţinută - uneori - de persoane abuzive. Dar oricine ar fi, Dumnezeu nu-i împiedică nici pe abuzivi şi nu le ridică libertatea, fiecare urmând a răspunde direct şi personal de abuzurile sale, în judecata ce-l aşteaptă". Oamenii pot fi (şi cel mai des chiar sunt) răi, nu şi ordinea ca atare.

Când ostaşii romani înarmaţi au venit să-L aresteze pe Mântuitor şi Sfântul Apostol Petru a încercat să reziste cu sabia, este oprit şi mustrat de Iisus: "Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei, XXVI, 52). Trebuie subliniat că îndemnul se adresează nu numai celui care trebuie să se supună autorităţii, dar şi deţinătorilor acesteia, care au tendinţa (aproape naturală) de a o folosi abuziv. Mai mult decât o recunoaştere pasivă, credinciosul are obligaţia de a se ruga la Dumnezeu pentru "conducători şi pentru cei ce sunt în înalte dregătorii ca să petreceţi viaţă paşnică şi liniştită", aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Timotei.

Credinciosul şi Statul

Raportul credinciosului cu Statul se desfăşoară şi prin atitudinea faţă de două importante aşezăminte: serviciul militar şi impozitul.

În ceea ce priveşte primul aspect, să amintim că primul păgân creştinat a fost ofiţerul Corneliu, din cohorta "Italica" din Cesareea Palestinei. Slujba militară, corect îndeplinită, este atestată ca admisă în Sfânta Scriptură. Însă, Sfântul Ioan Botezătorul le cere militarilor: "Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept…" (Luca, III, 14).

Toate acestea pot fi mai bine înţelese pe baza unor elemente de profundă teologie ortodoxă a istoriei, care are în centrul său conceptul de "naţiune". Sfântul Apostol Pavel proclama inspirat dreptul tuturor popoarelor la "mărirea" şi "cinstirea" înaintea lui Dumnezeu dacă lucrează binele (Romani, II, 10). Demnitatea naţiunilor este atestată de ceea ce s-a petrecut la Cincizecime (fondarea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt), când Apostolii au vorbit tuturor neamurilor în limbile lor. Transformarea fireştilor diferenţe etnice în opoziţie şi conflict nu provine din însăşi natura naţiunilor, ci din deficitul de duh creştin din şi dintre ele. Îndemnurile pauline în sensul transcenderii diferenţelor duhovniceşti dintre "elen" şi "iudeu" nu înseamnă o desfiinţare a etniilor, ci doar necesitatea instaurării, între ele, a frăţiei şi a iubirii.

Pe această bază, trebuie interpretată misiunea armatei naţionale de a apăra integritatea teritorială, suveranitatea Statului, precum şi "drepturile pe care le garantează cetăţenilor săi". Cu nici un chip Statul şi armata sa nu sunt îndrituite de a ataca alte popoare sau de a se constitui în instrumente de împilare a propriilor cetăţeni.

Părintele Cleopa subliniază faptul că cetăţenii statului au "datoria sfântă de a se jertfi pentru apărarea Statului şi a Patriei în care trăiesc". Dar, imediat, se arată cu claritate şi cazul în care creştinul este dezlegat de această datorie: atunci când Statul "va porunci ceva direct împotriva lui Dumnezeu şi a legii Sale". "În acest caz, legea lui Dumnezeu trebuie să aibă precădere, după mărturia Sfintei Scripturi, care arată că trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni".

Problema impozitului este reglementată prin porunca limpede şi categorică a Mântuitorului: "Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului", deoarece Statul nu este (sau nu trebuie să fie dacă este să respecte legea lui Dumnezeu) instrument de satisfacere a intereselor celor din fruntea ierarhiei lui, ci garant al drepturilor cetăţenilor, pavăză împotriva haosului şi anarhiei care se dovedesc (de către istorie) ca devastatoare atât pentru persoana umană, cât şi pentru lucrarea mântuitoare a Bisericii.

Deci, tot creştinul să se supună stăpânilor şi dregătorilor, "să fie gata la orice lucru bun" (Tit., III, 1). Este o perspectivă care poate asigura o bună cumpănire între stat (care, prin pornirea spre absolutizare, tinde la tiranie) şi persoană (care, de asemenea, absolutizându-se, conduce la cel mai ruinător individualism).

Teoria regalităţii

Părintele profesor Ioan Buga, teolog din generaţia nouă, autor de cărţi şi traduceri esenţiale, profesor de Noul Testament, ne-a oferit (în 1998) un eseu teologic (Calea Regelui, Editura Sfântul Gheorghe Vechi), provocator atât prin premise cât şi prin concluzii.

Am semnalat, cu alte prilejuri, exemplele unor teologi ortodocşi (S. Bulgakov sau O. Clement) pentru care Biserica şi, în general, creştinii nu au a se ataşa (ca Biserică şi/sau creştini) de vreo formă concretă de stat: republică sau monarhie şi le-am arătat şi temeiurile (cel puţin respectabile).

Părintele Ioan Buga construieşte, însă, o "teorie a regalităţii", căutându-i acesteia temeiuri teologice, cosmologice şi antropologice. "{i a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească…peste tot pământul" (Facerea, V, 26). Pecetea imprimată omenirii este originar divină şi împărătească, întrucât porunca esenţială care i s-a dat omului de Creatorul său este "să fie Dumnezeu". Deci, pentru a înţelege ce anume i se cere omului să devină, nu putem ocoli întrebare: "Cine este Dumnezeu?" Dar Acesta nu poate fi cunoscut în fiinţa Sa, ci doar prin manifestările Lui exterioare, prin revelaţia Lui. Or, nu în ultimul rând, descoperim în lucrările lui Dumnezeu aspectul "împărătesc". Arhetipul regalităţii se găseşte în Dumnezeu-Tatăl. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare scria: "Demnitatea regală curge din Tatăl, prin Fiul Unul Născut până la Sfântul Duh" (P. G. XXXII, col. 153B) iar Liturghia începe cu binecuvântarea "Împărăţiei - a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh".

Deci, regalitatea, "specific absolut al divinităţii", este "amprenta cea mai autentică lăsată în tot ce generează Tatăl iubirii". Cu atât mai mult omul are înscris în el această "marcă", fiind "coroana creaţiei", dând nume celor create, stăpânindu-le sensurile, exercitând puterea cunoaşterii şi având responsabilitatea mântuirii celorlalte făpturi. {i dimensiunile profetică şi sacerdotală ale fiinţei umane derivă tot din cea împărătească.

Iată cum regalitatea nu mai apare doar ca un "aşezământ" istoric, dat omenirii (prin voia acesteia sau prin cea a lui Dumnezeu), cândva în evoluţia sa, ci, în primul rând, ca o dimensiune ontologică a esenţei umanului, dimensiune împărtăşită de Dumnezeu.

Recurgând la istoria biblică, Părintele Ioan Buga oferă o altă interpretare a referatelor despre instituirea regalităţii Vechiului Testament. Poziţia obişnuită în cadrul acestei interpretări este că cererea israeliţilor de a li se da Rege ar fi fost indiciul unui deficit de credinţă în Dumnezeu, "Adevăratul Rege" în contextul teocraţiei directe din epoca patriarhilor şi din cea a judecătorilor. În Calea Regelui se descrie, mai întâi, atmosfera de "criză" din epoca Judecătorilor, când Dumnezeu intervenea în viaţa "poporului ales", doar à la limite, când lipsa Regelui producea anomia şi debandada moral-religios-politică, o puzderie de crime şi fărădelegi abominabile dar, mai ales, pierderea credinţei, ateismul. "Absenţa regelui" duce la "uitarea lui Dumnezeu".

"Acesta este izvorul a tot răul, aşa cum Dumnezeu-Tatăl, principiul monarhic, este izvorul a tot binele" (p. 18). Prin Rege (chiar dacă este de alt neam, precum Cirus, Darius sau Artaxerxes), Dumnezeu îşi lucrează "gândurile Sale asupra destinului mare al omenirii". Citându-se cazul Regelui din Ninive (din cartea profetului Iona), care a dat poporului său pilda pocăinţei, se conchide: "mântuirea unui popor începe de la Rege".

Că instituirea regalităţii nu a fost un capriciu al momentului istoric din jurul anului 1000 î. Hr. este argumentat cu referatul din Deuteronom (XVII, 14-20), care reproduce discursul lui Moise în care acesta recomandă (cu două sute de ani mai înainte) "punerea" ca Rege a celui desemnat de Dumnezeu şi arată criteriile desemnării, precum şi drepturile şi obligaţiile Regelui (să nu fie lacom, să nu fie desfrânat, să fie credincios şi să ţină Legea lui Dumnezeu).

Abordarea polemică a Părintelui Ioan se îndreaptă împotriva opiniei marelui biblist S. Agurides care (în Comentariu la Apocalipsă, Ed. Bizantină, 1997) arăta că apariţia regalităţii israelite se explică prin "presiunile culturale şi militare ale Orientului Mijlociu" (p. 371). Replica teologului român este că motivaţiile au fost "de ordin religios-teocratic", cu rădăcini adânci în tradiţie (vezi porunca lui Moise).

De tot interesantă este şi tălmăcirea Părintelui Ioan la referatul din I Regi, VIII, 7, unde Dumnezeu îi spune judecătorului Samuel: "Ascultă glasul poporului tău în toate câte grăieşte, căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei". Majoritatea comentatorilor văd aici amărăciunea lui Dumnezeu pentru cererea israeliţilor de a înlocui domnia Lui cu cea a unui Rege omenesc. Părintele Ioan consideră că, dimpotrivă, Dumnezeu se referă la epoca Judecătorilor, când israeliţii, neinstituindu-şi un Rege (după cum îi învăţase, inspirat, Moise), se depărtaseră de Însuşi Dumnezeu.

De fapt, înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, "prima treaptă a întrupării lui Dumnezeu în istorie (…) este regalitatea" (p. 24). Prefigurările istorice ale lui Dumnezeu-Întrupat sunt Melchidesec-Regele Preot (căruia i se închină Avraam şi-i plăteşte zeciuiala) şi Moise-Profetul Rege.

Principala cale de lucrare a diavolului asupra omului este sădirea sămânţei de revoltă şi nici o revoltă nu este mai ispititoare decât cea împotriva Regelui, urmând, apoi, revolta împotriva oricărei forme de autoritate. Pentru Părintele Ioan Buga, creştinul nu poate fi indiferent faţă de regalitate: "Începutul căderii este (…) ridicarea omului împotriva regalităţii divine (…). Antiregalismul este o formă, mai mult sau mai puţin voalată, de ateism. Ceea ce este, în ultimă instanţă, demonic" (p. 27).

Sergiu TOFAN*

Bibliografie

Pr. I. Buga, Calea Regelui, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, 1998;

Arhim. I. Cleopa, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, 1991;

T. M. Popescu, "Misiunea creştină a statului" în Probleme actuale în Biserică şi Stat, 1934;

N. Gr. Popescu-Prahova, Raporturile dintre Stat şi Biserică, Tipografia "Uniunii clericilor ortodocşi din Basarabia", Chişinău, 1936;

N. Gr. Popescu-Prahova, Creştinism şi naţiune; Patrie şi religiune, Tipografia "Universul", 1941;

Pr. D. Stăniloae, "Cele două Împărăţii" în Ortodoxie şi românism, Ed. Mânăstirii Putna, 1992;

Pr. D. Stăniloae, Ne vorbeşte…, 1993;

* conf. dr. , Universitatea "Dunărea de Jos" - Galaţi

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!