De la virtuţi păgâne la virtuţi creştine

Sufletul nostru, fiind plăsmuit de Dumnezeu, are nevoie de cuvântul Lui, de poruncile Lui. Necazul cel mare este că foarte adesea se mulţumeşte cu cuvinte omeneşti, găunoase şi îngâmfate. «Dar în zadar Mă cinstesc şoameniiţ, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor» (Mt. 15:9). Pentru a nu ne amăgi în deşert cu cuvinte omeneşti e nevoie să pricepem ce cere Dumnezeu de la noi.

Orice om râvneşte să fie virtuos în tot ce face, fie el păgân, fie creştin. Dar nu orice râvnă este bună. Cel ce nu călătoreşte cu luare-aminte pe calea cea strâmtă a Evangheliei e în primejdie să se abată de la ţintă, să nu ajungă la limanul dorit al împărăţiei cerurilor. Viaţa în Hristos se dobândeşte cu trudă şi cu luare-aminte. Deci tot cel ce vieţuieşte în chip distrat, fără atenţia cuvenită nu ajunge decât pe coclauri.

Pentru a ne face cetăţeni ai împărăţiei cerurilor trebuie să ne purtăm în chip potrivit cu această împărăţie. Dar pentru început suntem ai lumii, lumeşti şi ne purtăm ca atare. Lumea are şi ea atracţiile ei, virtuţile ei şi se impune să le înfruntăm cum se cuvine.

Dragostea, bunătatea, blândeţea, dărnicia, hărnicia, priceperea şi multe alte virtuţi le are şi lumea. Cum să ne raportăm la ele ca să le depăşim? Căci zice Hristos: «De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor nu veţi intra în împărăţia cerurilor»(Mt. 5:20). Virtuţile sunt, aşadar, păgâne, fără de Dumnezeu, fie ale necredincioşilor, fie ale ereticilor, fie ale creştinilor ignoranţi, dar sunt şi creştine, plăcute lui Dumnezeu. Toate acestea sunt bune şi folositoare, dar nu toate mântuitoare. Nici una nu-i de lepădat, dar unele duc la un folos vremelnic, altele la unul veşnic. Sunt bune toate ⁽¹⁾ pentru că aduc o oarecare ordine; dacă ar fi doar fărădelegile n-am mai putea trăi defel. Dar, cu toate că sunt bune toate, doar cele cu adevărat creştine ni-L dau pe Hristos, Care e ascuns în poruncile Lui. De-L căutăm pe Hristos trebuie să păzim cuvântul Lui, nu altul şi mai trebuie să înfruntăm corect amăgirea virtuţilor păgâneşti.

Toţi avem virtuţi. Chiar şi cei mai notorii păcătoşi se laudă cu unele calităţi ale lor: hărnicie, bunătate, întrajutorarea aproapelui… Însă ce folos avem din acestea? Ne dau ele viaţă, putere, biruinţă asupra morţii? Sau aduc în suflet doar o palidă mulţumire de sine şi îngâmfare pentru lucruri de nimic?

Virtutea care nu-i de la Hristos

Să vedem mai de aproape virtuţile păgâneşti. Orice virtute care nu e de la Hristos mândreşte. Omul se crede pe sine bun, curat, drept, iubitor, cinstit ş.a.m.d. Aşa şi este; însă are şi foarte multe neputinţe pe care nu le bagă în seamă sau nu le pune la socoteală. Se mulţumeşte să fie doar din când în când drept şi cinstit, iar de cele mai multe ori răutăcios, prefăcut, viclean. Aceasta înseamnă că, de fapt, nu e nici pe departe bun, ci cu scăderi multe. De cele mai multe ori, când vrea să săvârşească un lucru bun, este biruit de păcat şi nu izbuteşte să-l facă. Deci mai tare este păcatul decât virtutea. De fapt, nici conştiinţa nu-l slăbeşte, mustrându-l pentru păcatele sale; dar mai importante sunt în ochii săi virtuţile sale decât păcatele. Nu este aceasta orbire a minţii?

Duhovniceşte vorbind, oamenii „drepţi” ai acestei lumi nici nu cunosc ce este dreptatea şi ce e păcatul. Există în astfel de oameni o dorinţă lăuntrică de a părea buni, fără greşeală şi fie se laudă, fie se smeresc pentru a atrage aprecierile altora. Filosofează mult despre păcat şi virtute, dar în deşert, neştiind nici ce spun. Căci păcatul nu e o faptă oarecare rea, ci el e o putere (un obicei) ce a dobândit stăpânire asupra sufletului spre rău. Cineva poate că se mânie, urăşte, e lacom, iubitor de argint, limbut, invidios… E tot timpul aşa? În toată vremea săvârşeşte păcatul? Bineînţeles că nu, ci doar când se iveşte prilejul. Însă aceasta nu înseamnă că nu e în tot timpul păcătos, ci că starea sa de păcătoşenie, deşi e permanentă, se vădeşte din când în când în afară, dar înăuntru macină şi roade de moarte sufletul. Aşadar iată care e dreptarul sănătos al virtuţii: cine nu e tot timpul virtuos e spurcat de păcate, care îl rod mereu dinăuntru. El se aseamănă unui peşte prins în năvod care se crede liber; dar, îndată ce vrea să fugă, vede că nu-i deloc liber. Iar robia se dă pe faţă mai ales în momentele de ispită. «Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării, puterea ta nu este decât slăbiciune»(Proverbe 24:10). Aşa sunt virtuţile părelnice: dau impresia de dreptate celui ce le are şi chiar şi celorlalţi, dar nu au putere.

Să tindem spre mai mult

Însă, ce trebuie să facem noi, creştinii adevăraţi, doritori de mântuire? Să lepădăm aceste virtuţi? Să nu mai căutăm să fim drepţi, curaţi, fără de răutate? Aceasta ar însemna o înfrângere jalnică. În acest caz, credinţa nu mai este credinţă, nu ne schimbă, ci ne ticăloşeşte definitv. Ci noi trebuie să luptăm să agonisim cu adevărat dreptatea, dragostea, blândeţea, înţelepciunea şi toată virtutea.

Abia când vom căuta să fim bine-plăcuţi cu dinadinsul lui Dumnezeu ne vom vedea slăbiciunile şi patimile. Când dorim să împlinim poruncile lui Hristos se vădeşte neputinţa noastră, faptul că suntem pe tărâmul pierzării, nu al păcii. Atunci simţim puterea cuvintelor lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic»(In. 15:5), deşi nu ne stau înainte lucruri grele de înfăptuit, ci chiar fireşti: dragostea, seriozitatea, nerăutatea… Noi înşine, depărtaţi de Dumnezeu, suntem o ruină, o casă părăsită, părăginită, fără de Stăpân. Fără cunoaşterea de sine, fără cunoaşterea faptului că sufletul nostru e mort fără Dumnezeu, nu vom preţui pe Hristos, nu-L vom dori. Dar, de ne vom cunoaşte păcătoşenia prin luare-aminte la căderile noastre repetate, atunci se va aprinde şi pocăinţa, părerea de rău în inimă, care va căuta izbăvire, împăcare, îndreptare de la Dumnezeu. Atunci toată dreptatea o săvârşeşte omul pentru a îndupleca pe Dumnezeu, pentru a atrage mila Lui, nu pentru dreptatea însăşi. În acest caz, chiar de ar avea virtuţi nenumărate, având nevoie în continuare de mila şi dragostea Domnului, nu se mulţumeşte cu ce a dobândit, dimpotrivă, adaugă virtute la virtute şi nu pune la socoteală binele făcut, ci râvneşte spre mai mult. Aceasta pentru că dragostea ce se naşte pentru Dumnezeu, Cel ce dă viaţă, îndatorează şi smereşte inima şi omul nu mai vrea să se despartă prin păcat de Dumnezeu. Abia acest om se poate spune că e pătruns, îmbibat de dreptate, care nu e alta decât harul Duhului, dragostea Tatălui, puterea lui Hristos, care înmoaie inima şi o umple de pace şi-i dă putere spre bine, căci «roada dreptăţii se seamănă în pace de cei ce lucrează pacea»(Iac. 3:18).

Cât de simplu e cuvântul lui Dumnezeu! Ne cere să iubim, să fim buni, blânzi, paşnici, umiliţi. Dar cât de greu poate fi împlinit! Ni se pare că nu-i mare lucru ce ne cere Dumnezeu şi călcăm în picioare cuvântul Său. Dar, de l-am păzi, am vedea folosul şi mărimea lui neajunsă. De aceea, pentru că noi dispreţuim cuvântul cel bun al Evangheliei, Hristos fericeşte pe cei săraci cu duhul, lipsiţi de mângâieri lumeşti, pe cei blânzi, pe cei doritori de dreptate, pe cei curaţi cu inima, pe cei ce rabdă orice necaz pentru dreptatea deplină, neştirbită. Deci fericiţi sunt cei ce nu dispreţuiesc poruncile, ci le iubesc şi le păzesc şi se înţelepţesc din ele. Însă fericirea acestora trebuie să înţelegem că aduce smerenie şi frică, după cuvântul: «Veseleşte inima mea ca să se teamă de numele Tău»(Ps. 85:10).

Cât de departe este dreptatea cea fără de Dumnezeu de cele spuse. Nu aduce pace, omul nu e stăpân nici măcar pe această dreptate prefăcută, se făţărniceşte, iubeşte fărădelegea mai mult, nu poate fi drept pentru că nu-şi află odihna în dreptate. Chiar şi socotinţele sale despre bine şi rău sunt neclare, de suprafaţă, cu greşeală şi tocmai de aceea confundă „binele” său cu binele adevărat. Este cu adevărat o nefericire a cădea din dreptatea lui Dumnezeu şi mai ales a o dispreţui, alegând una părută. Măsura dreaptă a adevărului ne cere să nu ne mulţumim cu puţinele şi firavele noastre virtuţi, nici să le lepădăm şi pe acestea, ci să râvnim virtutea cea adevărată, dătătoare de viaţă, pe care de o vom dobândi, vom face faţă asalturilor răului de tot felul.

Ierodiacon LAVRENTIE

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!