Războiul văzut

De la un timp încoace, nouă, ortodocşilor români, ni se tot cere să fim "toleranţi". Să ne iubim vrăjmaşii. Să "întoarcem şi celălalt obraz". Puzderie de activişti ideologici şi religioşi, predicatori mînaţi din sulfuroase ascunzişuri ne pîndesc fiecare gînd, ne opresc la fiecare pas şi, împroşcîndu-ne cu saliva neobrăzării lor, ne strigă în urechi: "Aveţi grijă! Fiţi toleranţi, fiţi civilizaţi! Dialogaţi, dialogaţi - în mod democratic!"

Mulţime de talk-show-uri şi de mese rotunde inutile şi interminabile pulverizează adevăruri învăţîndu-ne un singur lucru: acela că nu poţi fi sigur pe nimic. Acela că nu trebuie să acţionezi, pentru că nu ştii prea bine motivele. Trebuie să şovăi, să-ţi pui întrebări. Să întrebi şi pe alţii şi să aştepţi un răspuns care, poate, nu va veni niciodată. Conştiinţa ta nu poate fi "una", a ta, ci trebuie să fie alcătuită din conştiinţele tuturor (panpsihism şi panenpsihism). Nu mai eşti o "persoană", ci un "puzzle", o însumare de informaţii, de tendinţe, a căror extremă labilitate (datorată manipulării prin mass-media) paralizează orice iniţiativă, orice intenţie de a te exterioriza faptic.

Translat şi în domeniul vieţii religioase, acest spirit anarhic a făcut ca trupul văzut al Bisericii (cerul şi mirenii) să nu mai fie sigur pe nimic. Legitimitatea temeiurilor şi eficienţa mijloacelor folosite în mod tradiţional de Ortodoxie sînt puse la îndoială. Dezorientaţi şi intimidaţi, toţi par a da înapoi de la împlinirea sacrei misiuni încredinţate prin botez sau hirotonire: mîntuirea lor şi a celorlalţi. Biserica a abandonat aproape întreg spectrul social şi se îndeletniceşte, prin cei mai destoinici şi mai îmbunătăţiţi dintre "atleţii duhovniceşti", doar cu "războiul nevăzut". Departe, în munţi.

S-a uitat că Biserica e Triumfătoare în ceruri dar că aici, pe pămînt, ea e Luptătoare. S-a uitat că ea trebuie să fie însufleţită de duh apologetic şi misionar. S-a uitat că ea are de apărat nişte valori, un Adevăr şi că nu poate lăsa ca vorbele Mîntuitorului să fie întoarse împotriva Lui Însuşi (aşa cum fac toţi pseudo-creştinii ecumenişti şi "toleranţi" din zilele noastre). S-a uitat, în sfîrşit, că ea are de dus, pe lîngă "războiul nevăzut", şi un neîndurător "război văzut". Ce e acela?

Credinţa se apără şi se afirmă

Este războiul pornit de Mîntuitorul împotriva satanei prin întrupare. Este războiul dus de Iisus atunci cînd, făcîndu-şi un bici din funii, i-a alungat pe vînătorii evrei din templu, răsturnînd tejghelele zarafilor şi strigînd: "Scris este: «casa mea să fie casă de rugăziune». Voi însă aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari". Este porunca, adresată Apostolilor, de a fi severi cu ereticii: "Dacă nici de Biserică nu ascultă, să preţuiască în faţa ta cît păgînul şi vameşul" (Mt. 18, 17). Este războiul pe care ne îndreptăţeau Sfinţii Apostoli să-l ducem atunci cînd scriau: dacă vine cineva la voi fără să aducă această învăţătură ( a lui Hristos), nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bun-venit. Cine-i spune bun-venit ia parte la faptele lui rele". (II In. 1, 10); "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă feriţi de orice frate care umblă fără căpătîi şi nu trăieşte după datina ce aţi primit-o de la noi". (II, Tes. 3, 6) şi "Dar, chiar de noi înşine, sau un înger din cer v-ar predica altă evanghelie decît aceea pe care v-am predicat-o noi, afurisit să fie". (Gal. 1, 9).

Principiile şi îndreptăţirea "războiului văzut" le găsim şi în rîndurile Epistolei către Romani a Sfîntului Apostol Pavel: "Cîrmuitorii doar nu sînt de temut pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Vrei să nu-ţi fie teamă de autoritate? Fă bine şi vei avea laudă din partea ei, căci nu degeaba poartă sabia: ea este servitorul lui Dumnezeu, însărcinat cu pedepsirea răufăcătorului" (R. 13, 3, 4).

Războiul văzut este cel pe care, urmîndu-L pe Hristos, îl propovăduiau Sfîntul Ambrozie (care scrie: "Nu a sluji ca ostaş e un păcat, ci a sluji ca ostaş în vederea prăzii" şi "Bărbăţia, care la vreme de război apără ţara de barbari, ori la vreme de pace pe cei slabi sau pe ai săi de tîlhari, este plină de dreptate") şi Sfîntul Vasile Cel Mare (care scria, vorbind despre creştinii din vechime: "Înaintaşii noştri n-au privit vărsarea de sînge făptuită în război drept ucidere, socotind că cei care se luptă pentru virtute şi pentru credinţă se cuvine să fie apăraţi de orice vină").

Războiul văzut este războiul pe care l-a dus marele împărat Teodosie atunci cînd a declarat creştinismul religie de stat şi a interzis păgînilor, cu desăvîrşire, ceremonialele serviciului lor religios public şi casnic (393). Este războiul purtat de împăraţii Bizanţului (Valentinian al III-lea, Iustinian etc) care au dărîmat monumentele cultului păgîn şi care pedepseau straşnic trecerea de la ortodoxie la o altă religie.

Războiul văzut este războiul în care s-au avîntat, pentru două sute de ani, cruciaţii occidentali în încercarea lor de a-i izgoni în pustiuri pe necredincioşii agareni şi de a recuceri Mormîntul Sfînt, este războiul necontenit purtat în apărarea Crucii de {tefan Cel Mare şi Sfînt, este grandioasa legislaţie – inspirată de nomocanoanele bizantine şi de vechile pravile româneşti – a voievozilor Vasile Lupu şi Matei Basarab (care, în bună măsură, ar trebui reactualizată, măcar în ceea ce priveşte furtul, erezia şi sodomia), este, în fine, furtunoasa revărsare politică şi intelectuală a tineretului creştin-naţionalist din România anilor interbelici.

Pe vrăjmaşii Bisericii nu-i putem ierta

Războiul văzut este războiul dus împotriva răului de toţi cei care au înţeles, pînă acum, că bătălia pentru a ne mîntui din mrejele celui viclean nu este numai o bătălie a harismelor, un duel al spiritelor.* Hristos s-a întrupat, a reabilitate materia (să ne gîndim la rolul deosebit pe care îl joacă suferinţele Sale trupeşti, rănile Sale – chiar din punct de vedere metafizic: în episodul cu Sf. Apostol Toma din I. 20, 27 găsim dovada, împotriva oricărui spiritualism exagerat ce tinde să suprime materia, că materia există şi, mai mult, slujeşte drept semn al Vieţii de Apoi) şi, prin aceasta, i-a impus să participe la lucrarea Mîntuirii. Dumnezeul creştin este "Dumnezeul celor vii", al celor care trăiesc cu toată fiinţa învăţăturile hristice. Creştinul este un om integral, un om cu o puternică tensiune interioară, conectat la voinţa divină exprimată în dogme şi în viaţa liturgică, cuprins de o sublimă, luminoasă "nebunie întru Hristos" care îi răpeşte posibilitatea de a opera chirurgicale dihotomii între suflet şi trup. Trupul se spiritualizează şi sufletul înfăptuieşte. E o angajare totală. "Îndrăzniţi, eu am biruit lumea", a spus Iisus Hristos. Să îndrăznim, deci, să îndrăznim pentru El. Chiar dacă vom greşi. Căci creştinimsul nu e o religie osificată, o religie a unei metode, e o religie a trăirii şi, deci, a riscului. Să riscăm pentru gloria Sfintei Treimi şi pentru mîntuirea noastră.

Să riscăm să nu îi iubim pe eretici, păgîni şi atei. Să riscăm să le amintim că pe vrăjmaşii noştri îi putem ierta, dar pe cei ai Bisericii, nu. Să riscăm să arătăm tuturor că nu despre "toleranţă" e vorba în Evanghelie, ci despre mîntuire. Să riscăm să călcăm în picioare răguşitele trîmbiţe cu care înaintemergătorii antihristului îşi propagă minciunile. Să riscăm să le cerem tuturor intelectualilor români apostaţi, să-şi facă penitenţă publică şi solemnă toată viaţa lor. Să riscăm să cerem, cu firească supunere, Bisericii Ortodoxe din întreaga lume să lupte pentru restituirea cenzurii religioase a vieţii intelectuale şi să aprindă candela unui nou Sinod Ecumenic în care să se denunţe toate rătăcirile acestui secol, aruncînd anatema asupra lor.

Să lăsăm, aşadar, deoparte deşartele învăţături ale acestei lumi. Cine vrea "toleranţă", "iubire" şi "duh smerit" de la noi, trebuie să fie de partea lui Hristos, nu a diavolului. "Să băgăm de seamă ca nu cumva inima noastră să se facă izvor de moarte! Dacă noi vom supune dorinţele ei vocei minţei şi conştiinţei şi vom aprinde în ea flacăra iubirii către Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi cu noi şi nimenea împotriva noastră". (Arhiepiscopul Serghei de Vladimir)

* Dăm, spre pilduire, următorul extras din Patericul Solovăţului, una din cele mai importante mănăstiri ale Rusiei pravoslavnice:

"Pentru a mîngîia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Soloveţ. Locuitorii de ţărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioşii părinţi, ei socotindu-se moştenitorii întregului ţărm şi ai tuturor insulelor din marea Albă. {i iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui şi cu toată casa, a venit pe insulă şi s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioşii Savatie şi Gherman nu au întrerupt rînduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfîrşindu-se pravila la chilie, părintele Savatie a ieşit să cădească crucea pe care o ridicaseră cînd au poposit pe insulă; deodată a auzit un plînset tare, ca şi cum cineva ar fi fost bătut. De spaimă, gîndind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatînd totul confratelui său. Gherman, ieşind din chilie, a auzit şi el ţipete şi vaiete; ajungînd la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plîngînd, care i-a povestit următoarele: «Cînd am plecat după bărbatul meu, m-au întîmpinat doi tineri plini de lumină şi, apucîndu-mă, m-au bătut cu nişte beţe, spunîndu-mi: plecaţi din acest loc; vouă nu vi se cade să locuiţi aici, fiindcă, după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai călugărilor. După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuţi». Întorcîndu-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie. Amîndoi au dat slavă lui Dumnezeu. Înspăimîntat de vedenie, pescarul şi-a luat familia şi toată averea şi s-a întors în satul său, unde trăise pînă atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălăşluiască pe insulă".

Iată, deci, că Dumnezeu mai "bate şi cu parul"!

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!