O îngropare întârziată

La final de carieră prezidenţială, Ion Iliescu, printr-una dintre acele caracteristici orbiri proprii indivizilor conduşi de un orgoliu nemăsurat, a făcut gestul nesăbuit (deşi, prin amânarea lui către ultimele zile ale mandatului, nu lipsit de calcul) de a-l graţia pe Miron Cozma împreună cu alţi 43 de odioşi infractori (de la evazionişti până la violatori). Strigătul de indignare al intelectualităţii româneşti, pentru prima dată solidară după o prea îndelungată letargie, prompt şi necruţător, proasta impresie produsă asupra cancelariilor occidentale, dar mai ales la ambasada SUA din Bucureşti, l-a făcut să revină – pentru prima dată de când este preşedinte! - asupra deciziei iniţiale. Iliescu a trebuit să constate, uluit, vigoarea protestelor din parte unei societăţi pe care o mai credea incapabilă de astfel de reacţii. Acest act de pură sfidare a propriului popor, care doreşte să trăiască într-o ţară normală, s-a întors astfel împotriva lui, pecetluindu-i soarta pentru totdeauna.

Gestul lui Ion Ilescu, deja cadavru politic, şi foarte aproape de moartea civilă, capătă astfel conotaţii extrem de semnificative, după cum remarca Pavel Lucescu într-un articol din "Cotidianul" din 18 decembrie 2004, în care vorbea de o "înmormântare ritualică". Calificare psihanalitică îndreptăţită, deoarece, prin înverşunarea de a-l scoate la lumină pe "luceafărul – negru! - al huilei", în dispreţul comemorării Revoluţiei române şi a semnificaţiilor acelui sfârşit de decembrie, Ion Iliescu se îngroapă simbolic, atât pe sine cât şi modelul de societate pe care îl întruchipează. Pentru o Românie ajunsă, în fine, în lumina saloanelor occidentale, integrată formal în Uniunea Europeană, era o opţiune decisivă, ca în pragul acestei noi situaţii, să se scuture de remanenţa criptocomunistă bazată pe reţetele (şi poate pe reţelele) KGB-iste.

De ce reţete? Pentru că între timp au ieşit la iveală şi probele irefutabile (banda regizorului Mircea Mureşan), ale manipulării maselor de mineri de către Ion Iliescu în persoană, care dădea ordine nu aidoma unui conducător suprem de armată, ci ca un şef de trupe paramilitare. "Luaţi-vă trupele", insulta cu brutalitate Iliescu în 29 ianuarie 1990 – vă mai amintiţi? – marea demonstraţie anticomunistă organizată de PNŢCD. În afară intimidării preventive a adversarilor politici (el fiind, de fapt, iniţiatorul contramanifestaţiilor şi al manipulării grupurilor de presiune), termenul folosit nu era întâmplător. El trebuie colaţionat cu straniul imperativ al aceluiaşi: "Avem nevoie de o armată stabilă", rostit la megafon în 14 iunie, după ce indicase minerilor să reocupe Piaţa Universităţii. Dar ceea ce mi s-a părut straniu în acel discurs al lui Ion Iliescu, nu era decât o parte a unui document programatic, deoarece instrucţiunile KGB date, în 1947, partidelor comuniste din ţările ce urmau să fie satelizate de URSS, preconizau încă de atunci, salarii mari pentru categoria socio-profesională reprezentată de mineri (spre deosebire de personalul din învăţământ, cultură, sănătate), care urmau să constituie pentru partid un fel de armată de rezervă. "Armată" care, cu perfectă ştiinţă folosită de Iliescu în situaţii grele pentru el (o contramanifestaţie de încropit, o studenţime de zvântat în bătăi, un prim-ministru de dat jos) a ţinut istoria în loc din 1990 până în 1999.

Astfel că, în chiar momentul, îndelung aşteptat, al scoaterii României la lumină, fostul ei conducător va trebui să coboare în întunericul pe care ţara tocmai l-a părăsit. Era în logica profundă a situaţiei (întreţinute din '90 încoace şi create în acest sfârşit de domnie, de eră) ca Iliescu, sub tensiunea schimbării, a aşteptărilor şi a jocurilor momentului să-şi aplice singur lovitura care să scufunde propriul regim. O adevărată "conspiraţie" a scadenţelor acumulate de atâta vreme, au creat constelaţia de destin a momentului, care a înlăturat, în sfârşit, pionul responsabil de retardarea prelungită a societăţii noastre. Nu era posibilă intrarea reală a României într-o nouă etapă a istoriei contemporane, fără despărţirea de lestul-leşul care continua să o tragă atât de puternic înapoi. Ion Iliescu a crezut că, întinzându-i mâna lui Miron Cozma, îl va ridica în lumină, agitându-i fantoma, pe de o parte ca un semnal către propriii complici, pe de alta ca o sumbră ameninţare pentru noua structură politică şi pentru societatea civilă. S-a întâmplat însă invers; Miron Cozma îl trage acum în jos, acolo unde îi e locul: în bolgia criptocomunistă.

Partida era pierdută încă din acele zile din decembrie, ceea ce fostul activist nu a vrut să înţeleagă (ca şi Gorbaciov, în decembrie 1991). Activitatea febrilă de subordonare a partidului, prin metode numai de el ştiute, dusă din pragul Crăciunului până în pragul Paştelui, părea să-l confirme din nou ca lider. Şi aproape că reuşise să recâştige poziţiile pierdute în partid şi să-i stopeze tendinţele centrifuge.

Instinctiv, însă, după compromisuri dezgustătoare care au ţinut patru luni, fosta-i camarilă a simţit lipsa de perspectivă cu un Iliescu la cârmă. Iar propriile ticuri ideologice şi apucăturile de activist l-au dat din nou de gol, readucându-l în câteva ore în condiţia de "simplu cetăţean". Într-un miez de noapte din luna aprilie 2005, când se împlineau cincisprezece ani de la radicalizarea protestatarilor din Piaţa Universităţii, Iliescu a fost "exorcizat" de propriul partid şi aruncat în afara spaţiului public, ca un strigoi al unui trecut sumbru, de care ne dorim izbăviţi. Definitiv.

Florea Tiberian

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!