Mai este loc de înviere în Palata no.6?

Admiram jocul bietelor păsări pe care tocmai mi le achiziţionasem. În colivie. Şi mă gândeam că, aşa cum spune un proverb italian, "l'ucello canta nella gabbia non di gioia, ma di rabbia"…Dar, momentul este întrerupt de soneria telefonului. Şi cum nu doream să răspund, am dat să resping apelul, dar pe ecranul acestuia apărea un număr, nişte caractere necunoscute… Răspund la al doilea apel şi aud o voce ce venea parcă din timp: - Priviet, don' doctor! La telefon Antoşa! Brusc, am intrat în convorbire, şi dincolo de întrebările legate de sănătate (ştiind că-l chinuie o groaznică ftizie) şi de activitatea medicală şi cea de "zilier literar", îl invit să-mi facă o vizită.

- Cu plăcere, mai ales acum că a trecut anul meu…

Găsesc interesantă această venire a lui Anton Pavlovici Cehov la Iaşi. În Taganrog, oraşul său natal, a cunoscut ca nimeni altul "atmosfera apăsătoare a unui oraş de provincie, stagnarea intelectuală bolnăvicioasă, mediocritatea, minciuna prezentată în ambalaje poleite, filistinismul" unde, vorba lui Maupassant, "totul se împarte între plictiseală, farsă şi nenorocire".

Mă grăbesc să-l întâmpin la gară. Ne îmbrăţişăm vreme de câteva minute. Doctorul Cehov, cu bastonul şi pălăria lui celebră, cu veşnicul surâs, era în Iaşi.

- Să mergem, să vă arăt străzile Iaşului. Nu e mare, doar câteva verste.

- Cum reuşiţi, aici, să faceţi totuşi ceva?

- Se poate face ceva dacă vrei…

- Mă simt îmbâcsit ca o lulea veche. Tot ce vrei să faci, este considerat a fi împotriva…lor. Le spuneam, acasă, unora: Voi, învechiţii, aţi pus stăpânire pe artă şi credeţi că numai ce faceţi voi e legitim şi adevărat, iar pe ceilalţi îi prigoniţi şi-i sugrumaţi!

- Da, noi venim cu sufletul pe tavă, cu tinereţea, dar şi cu proiecte; ei ne privesc de sus, cu o autosuficienţă greu de înţeles. Să vă spun ceva. O situaţie similară celei dintre Treplev şi Trigonin constat în relaţia dintre un prieten de-al nostru şi un „gânditor" local. Zâmbeşte Cehov.

- Cunosc pe cineva care de…ani bătuţi pe muchie, ţine prelegeri şi scrie despre artă, fără să înţeleagă o iotă!… Şi-a făcut un fel al lui de a scrie…ţine prelegeri şi scrie despre ceea ce oamenii inteligenţi ştiau de mult…bate apa în piuă. Şi în acelaşi timp, ce îngâmfare! Ce ifose! A ieşit la pensie şi nu-l cunoaşte nimeni. E absolut necunoscut…

- Vă place Iaşul?

-!?

Încep a-i povesti despre istorie, oameni, ducându-l prin mai toate locurile reprezentative ale oraşului şi apoi ne retragem în Copou. Ne aşezăm pe o bancă şi brusc apar ba un cerşetor, ba o „ghicitoare". Îi zărim pe doi făcători de cultură ieşind de la "Green Bar", care mai de care căutându-şi cărarea…

- Când bei, seamănă puţin a viaţă – glume[te Cehov. Starea normală a omului e să fie caraghios! Sub haina de profesori, de erudiţi, îşi ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer… Ce blestemată filosofie te ţine aici?

- Încerc să demonstrez că se poate, în ciuda piedicilor, a gerontocraţiei literare dominatoare. Mulţi tac, nu mişcă nici măcar un milimetru peniţa împotriva a ceea ce fac „Ei". Stând deoparte şi noi, neparticipând, ne simţim complici la nimicul generalizat.

- Ce uşor e doctore, pentru unii, să fii filosof pe hârtie şi ce greu e, în realitate!

-Hm!

- Cred, că unora de-atâta somn li s-a lipit creierul de fundul capului.

- Ştiţi că, urcând ierarhia, creşte intracranian cantitatea de ţesut spongios?

- Da, şi ştiu că e o zonă cu numeroase probleme legate de laxităţi ale coloanei… Multe metazoare cred că sunt în acest oraş!

- Dacă tot vorbiţi de probleme medicale, domnule doctor Anton Pavlovici Cehov, nu aţi fost întrebat ce caută un doctor în viaţa literară?

- O, cum de nu. O colegă-mi spunea: Scrisul nu vă depărtează, oare, de la adevărata dumneavoastră menire? Sunteţi medic! Dragă, numai Dumnezeu ştie care e adevărata noastră menire. Medicina mi-a fost soţie, iar literatura amantă. Când mă plictiseam lângă una, înoptam lângă cealaltă. Mi-am deschis un cabinet şi ce crezi că am scris pe uşă?

- Programul, cred - răspun.

-Pe lângă asta, e scris de-o şchioapă: Primesc zilnic între 12 şi 3, dar pentru scriitori, uşile sunt deschise şi ziua şi noaptea.

- Dar, cred că ar fi timpul să vă conduc să vedeţi spitalele oraşului.

Pornirăm la drum, trecând pe lângă Bazarul slav, când o senzaţie ciudată mă cuprinse. Oamenii din Iaşi parcă nu mai erau ei…, alte fizionomii. Am găsit explicaţia. Personajele lui Cehov coborâseră din cărţi să-l însoţească pe creatorul lor. Ce aglomeraţie!

Începu să tuşească. Nu pentru faptul că ne apropiam de un spital; tuberculoza-l chinuia groaznic.

- Medicina nu are dreptul să-mi reproşeze că am fost un trădător, deoarece am adus prinosul cuvenit atât ştiinţei cât şi pedantismului, cum îi ziceau vechii scriitori, îşi spunea, printre chinte de tuse. Se linişti în cele din urmă.

- Am fost medic la Zvenigorod, la Cikinsk, mă gândisem să merg voluntar în Golf, de ce n-aş putea să fiu medic la Iaşi?

- Se caută… specialişti în spitale, domnule Cehov!

- Doctorii…, doctorii au ajuns indiferenţi faţă de suferinţele oamenilor. Întreaga ţară e un "salon nr. 6". Intelectualii nu se ridică mai sus de banalităţi. În ce gaură ne-a aruncat soarta! Asta e. Sunt şi oameni care n-au nici o vină şi care au nevoie de ajutor medical. Dar, toată opera spitalicească e întemeiată, ca şi acum 20 de ani, pe furtişag, cancanuri, mahalagisme, pungăşii grozave şi spitalul înfăţişează ca şi mai înainte o instituţie destrăbălată şi păgubitoare în cel mai înalt grad pentru sănătatea locuitorilor.

- Domnule Cehov, nu fiţi atât de dur. Până la urmă totul este o problemă de mentalitate.

- Da, da… Dar vezi, peste tot numai înşelăciune! Nu toţi doctorii sunt vinovaţi; unii sunt doar o parte a răului social fatal. Of, şi gardul şi spitalul au acea înfăţişare pe care o au la noi toate câte ţin de spital. Acoperişul e ruginit, coşul pe jumătate dărâmat. Curtea spitalului, o adevărată pădure de buruieni înalte.

- Dar are o vechime considerabilă!

- Nu, nu e asta. Poate am exagerat. Dar, văzându-i sunt sigur că dacă aş lucra aici a[ fi sfârtecat de vreunul dintre ei. Ba chiar de toţi. Esculapi rurali. Îşi vor spune: A trăit şi-aşa destul, ce-o mai fi vrând? Să-i vezi şi să-i auzi pe toţi cum mint şi după aceea tot pe tine te socotesc tâmpit că le rabzi minciuna, să înduri jigniri, înjosiri, să nu îndrăzneşti să declari pe faţă că eşti de partea oamenilor cinstiţi, să minţi şi tu cu zâmbetul pe buze, şi toate acestea pentru o bucată de pâine, pentru un colţişor cald, pentru un nenorocit de grad care nu face doi bani.

- Atunci, să plecăm de aici. Nici mie, acest loc nu-mi provoacă amintiri plăcute. În fond, reproşul pe care-l faceţi dumneavoastră, trist dar adevărat, este cu privire la "nepriceperea oamenilor de a trăi", incomprehensibilitatea omului de către semen, sau cum spune Publillus Syrus: "Malus bonum ubi simulat, tunc est pessimus".

- Nu uita ce a spus Dostoievski: "cu cât aduni mai multă minte, cu atât ţi se face mai lehamite de toate". Şi ca adept al unor adevăruri curative, nu accept o viaţă încropită confuz, trăită într-un mod absurd, fără frumuseţe, fără înălţime morală şi fără vocaţie. A venit timpul şi puhoiul se apropie de noi…

- Am învăţat multe din această întâlnire. Aveam nevoie de dumneavoastră pentru a ne înţelege pe noi acum.

- Ştiu să vorbesc în puţine cuvinte, despre lucruri multe. Şi cred că viaţa conştient lipsită de o concepţie clară despre lume nu este viaţă, ci un chin, un supliciu. O dată la o sută de ani deschid buzele pentru a vorbi, şi glasul meu răsună trist şi nimeni nu mă aude…De astă dată cineva m-a auzit. Altceva îţi mai spun. Că, după…ani de practică, prietene, de practică fără răgaz, în care timp n-am fost stăpân pe mine nici noaptea, nici ziua, am izbutit să strâng abia câteva ruble şi le-am cheltuit şi pe alea nu demult. Am rămas cu cărţile. Nu uita, cărţile au suflet.

Ne-am retras spre casă pentru a ne odihni, iar pe drum i-am adus aminte de Shakespeare: <Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor / Decât să-l văd slăvit pe ticălos, / Iar pe sărman de râsul tuturor, / Să văd tăgăduit pe credincios, / Pe vrednicul de cinste, oropsit, / Şi pe femei batjocorite crunt, / Pe cel făr' de prihană pedepsit, / Şi pe viteaz răpus de cel mărunt, / Şi artele sub pintenul despot, / Să văd prostia doctor la deştepţi / Şi adevărul "vorbă de netot", / Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi! / Mă uit, scârbit, la tot şi – bun rămas!>. Cehov plângea.

Şi…, nu mai văzui decât pe Mab, regina viselor omeneşti, în trăsura ei din coajă de alună…

Telefonul suna. M-am trezit. Aveam lacrimi pe faţă…

Richard Constantinescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!